Decizia nr. 341 din 29 septembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 3.067/1/2024, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Elena Carmen Popoiag, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Marina Daniela Ungureanu, magistrat-asistent-şef la Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, desemnată în temeiul art. 84 alin. (2) din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Buzău – Secţia I civilă în Dosarul nr. 4.327/200/2021.

Magistratul-asistent-şef prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Buzău – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 4.327/200/2021, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: În interpretarea prevederilor art. 21 din Legea nr. 196/2018 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari şi administrarea condominiilor, cu modificările ulterioare, alegerea unei noi persoane în organele de conducere ale asociaţiei de proprietari (preşedinte, membri ai comitetului executiv) constituie modificare sau completare de act constitutiv? Alegerea unor noi persoane în organele de conducere ale asociaţiei de proprietari necesită înregistrarea la judecătoria care a emis încheierea judecătorească de înfiinţare a asociaţiei? În înţelesul prevederilor art. 57 din Legea nr. 196/2018, preşedintele unei asociaţii de proprietari reprezintă asociaţia în relaţiile cu terţii, inclusiv în acţiunile în instanţă, în baza mandatului „implicit”, acordat prin alegerea sa în adunările generale ale membrilor asociaţiei, sau este nevoie de acordarea unui mandat special pentru fiecare acţiune în instanţă, implicit organizarea unei adunări generale pentru fiecare acţiune în instanţă, când obiectul unei astfel de acţiuni nu constă în plata cotelor la întreţinere?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 30 decembrie 2024, cu nr. 3.067/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 29 septembrie 2025. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 196/2018 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari şi administrarea condominiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 660 din 30 iulie 2018, cu modificările ulterioare (Legea nr. 196/2018) ” Art. 21. – (1) Pentru modificarea sau completarea statutului ori a acordului de asociere, în cadrul adunării generale a asociaţiei de proprietari este necesar acordul a cel puţin jumătate plus unu din numărul proprietarilor din condominiu. (2) Modificările şi/sau completările trebuie să fie motivate şi aprobate prin hotărâre a adunării generale a asociaţiei de proprietari, într-o şedinţă convocată şi desfăşurată cu respectarea prevederilor statutului asociaţiei de proprietari şi ale prezentei legi. (3) Orice modificare sau completare a statutului sau a acordului de asociere se înregistrează la judecătoria care a emis încheierea judecătorească de înfiinţare, fără alte formalităţi. (4) Modificările şi/sau completările aduse statutului sau acordului de asociere fără respectarea prevederilor alin. (3) nu sunt opozabile faţă de proprietarii care nu sunt membri ai asociaţiei de proprietari sau faţă de terţi.” ” Art. 57. – Preşedintele asociaţiei de proprietari are următoarele atribuţii: a) în baza mandatului acordat de adunarea generală reprezintă asociaţia de proprietari în relaţiile cu terţii, inclusiv în acţiunile în instanţă; (…)”. III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-au invocat chestiunile de drept

Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău, la data de 8 aprilie 2021, cu nr. 4.327/200/2021, reclamanta Asociaţia de Proprietari A a solicitat evacuarea pârâtului din imobilul situat în municipiul Buzău, motivat de faptul că acesta refuză să părăsească sediul profesional al asociaţiei de proprietari şi continuă să îl ocupe în mod ilicit.

Prin Sentinţa civilă nr. 6.186 din 19 noiembrie 2021, Judecătoria Buzău a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a doamnei B, invocată de pârât, a admis cererea de chemare în judecată şi a dispus evacuarea pârâtului din imobil.

În argumentarea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant, prima instanţă a reţinut că motivele invocate de pârât în susţinerea acestei excepţii au fost analizate şi înlăturate prin Decizia civilă nr. 45 din 6 septembrie 2021 a Tribunalului Buzău, prin care a fost, totodată, respinsă excepţia lipsei calităţii de reprezentant a doamnei B, context în care sunt incidente dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Împotriva acestei sentinţe civile a formulat apel pârâtul, în nume propriu şi în numele reclamantei Asociaţia de Proprietari A.

Apelanţii au susţinut că este nelegală soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant, în condiţiile în care, prin procesul-verbal al şedinţei adunării generale din 18 februarie 2020, înregistrat cu nr. 6 din 19 februarie 2020, doamna B nu a fost aleasă preşedinte al asociaţiei de proprietari, această funcţie fiind deţinută de pârât.

Intimata-reclamantă, reprezentată de doamna B, a depus întâmpinare, prin care a învederat că au fost pronunţate mai multe hotărâri judecătoreşti definitive, prin s-au confirmat calitatea sa de preşedinte al asociaţiei de proprietari şi, implicit, calitatea de reprezentant legal.

Prin Încheierea din 13 noiembrie 2024, Tribunalul Buzău – Secţia I civilă a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept enunţată la pct. I. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a reţinut că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, argumentând astfel: cauza se află în curs de judecată, în calea de atac a apelului; Tribunalul Buzău – Secţia I civilă judecă pricina în ultimă instanţă, conform dispoziţiilor art. 483 alin. (2) raportate la cele ale art. 94 lit. d) din Codul de procedură civilă; soluţionarea apelurilor depinde de chestiunea de drept ce se solicită a fi lămurită, dat fiind că, prin motivele de apel, se critică soluţia primei instanţe privind respingerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant; chestiunea de drept comportă dificultate, de natură să impună o interpretare unitară, având în vedere că, la nivelul Tribunalului Buzău, nu există practică unitară; chestiunea de drept este nouă, nefiind identificată practică judiciară constantă; chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici al unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Intimata-reclamantă, reprezentată de doamna B, a arătat că, spre deosebire de Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 246/2005, cu modificările şi completările ulterioare, care prevede la art. 6 alin. (2) lit. g) faptul că actul constitutiv cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, şi componenţa nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control, Legea nr. 196/2018 nu impune obligativitatea indicării componenţei nominale a primelor organe de conducere, pentru a se putea considera că schimbarea acestora reprezintă o modificare a statutului, astfel că alegerea unei noi persoane în organele de conducere ale asociaţiei de proprietari (preşedinte, membri ai comitetului executiv) nu constituie modificare de statut şi nu trebuie validată de către instanţă.

Intimata-reclamantă a mai învederat că prevederile art. 57 din Legea nr. 196/2018 nu impun existenţa unui mandat special, ci dispun că preşedintele asociaţiei de proprietari, în baza mandatului acordat de adunarea generală, reprezintă asociaţia în relaţiile cu terţii, inclusiv în faţa instanţelor de judecată. Ca atare, preşedintele are dreptul să reprezinte asociaţia în instanţă în baza mandatului implicit acordat de adunarea generală, iar, dacă s-ar primi interpretarea că preşedintele asociaţiei nu ar putea demara procese decât în baza unui mandat special acordat de adunarea generală pentru fiecare litigiu, ar fi lipsit de conţinut art. 57 din Legea nr. 196/2018.

Apelantul-pârât a arătat că dispoziţiile art. 21 şi ale art. 57 lit. a) din Legea nr. 196/2018 sunt clare şi că au fost pronunţate mai multe hotărâri judecătoreşti cu privire la chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, astfel că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

În ceea ce priveşte prevederile art. 21 din Legea nr. 196/2018, instanţa de trimitere a considerat că alegerea unei noi persoane în organele de conducere ale asociaţiei de proprietari implică modificarea statutului, fiind necesar ca hotărârea adunării generale să fie înregistrată în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, ţinut de către judecătorie, pentru ca respectiva hotărâre să fie opozabilă terţilor.

Referitor la dispoziţiile art. 57 lit. a) din Legea nr. 196/2018, instanţa de trimitere a apreciat că preşedintele asociaţiei de proprietari poate formula acţiuni judiciare, în numele asociaţiei, numai în baza unui mandat special, acordat de către adunarea generală, cu excepţia ipotezei reglementate la art. 78 alin. (2) din Legea nr. 196/2018. În argumentarea acestei opinii a arătat că din coroborarea prevederilor art. 194 lit. b) teza finală din Codul de procedură civilă cu cele ale art. 57 lit. a) din Legea nr. 196/2018 rezultă că preşedintele asociaţiei de proprietari trebuie să prezinte un mandat special, acordat de adunarea generală, neavând relevanţă faptul că a fost legal ales, prin hotărâre a adunării generale, întrucât simpla calitate de preşedinte nu îi conferă acestuia dreptul de a introduce orice acţiune judiciară în numele asociaţiei de proprietari. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Cu privire la primele două întrebări, ce vizează interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 21 din Legea nr. 196/2018, în urma examinării hotărârilor judecătoreşti relevante, înaintate de către curţile de apel, şi a punctelor de vedere teoretice exprimate, au rezultat două opinii.

Într-o primă orientare s-a considerat că alegerea unei noi persoane în organele de conducere ale asociaţiei de proprietari constituie modificare a statutului, astfel că hotărârea adunării generale prin care se aleg noi persoane în organele de conducere trebuie să fie înregistrată în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, ţinut de judecătoria care a emis încheierea de înfiinţare a asociaţiei.

În susţinerea acestei orientări au fost aduse următoarele argumente: (i) conform art. 15 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 196/2018, statutul cuprinde structura organizatorică a asociaţiei de proprietari, astfel că schimbarea preşedintelui sau a membrilor comitetului executiv reprezintă modificare a statutului, în sensul dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 196/2018; (ii) hotărârea adunării generale prin care se aleg noi persoane în organele de conducere ale asociaţiei de proprietari trebuie să fie înregistrată în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, ţinut de judecătoria care a emis încheierea de înfiinţare a asociaţiei, în acest mod fiind asigurată opozabilitatea faţă de terţi; (iii) este aplicabilă, prin analogie, Decizia nr. 19 din data de 13 noiembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 30 ianuarie 2024, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a admis recursul în interesul legii şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 35 şi 95 din Legea nr. 69/2000, coroborate cu cele ale art. 6, 33 şi 35 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 şi ale art. 8 din Regulamentul privind organizarea Registrului asociaţiilor şi fundaţiilor, Registrului federaţiilor şi Registrului naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 954/2000, a statuat că afilierea de noi membri ai unei fundaţii sportive reprezintă modificare de act constitutiv sau de statut, în sensul dispoziţiilor art. 33 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000.

Într-o a doua orientare s-a apreciat că alegerea unei noi persoane în organele de conducere ale asociaţiei de proprietari nu constituie modificare de statut, astfel că hotărârea adunării generale nu trebuie înregistrată la judecătorie.

În susţinerea acestei orientări au fost aduse următoarele argumente: (i) potrivit art. 17 alin. (8) şi art. 21 alin. (3) din Legea nr. 196/2018, în registrul ţinut la judecătoria care a emis încheierea de înfiinţare a asociaţiei se înregistrează doar modificările şi completările aduse statutului sau acordului de asociere; (ii) conform art. 15 alin. (3) şi art. 17 alin. (3) din Legea nr. 196/2018, statutul şi acordul de asociere nu cuprind componenţa nominală a organelor de conducere ale asociaţiei, astfel că schimbarea componenţei nominale a acestora nu constituie modificare a statutului/acordului de asociere, care să fie supusă înregistrării la judecătorie, ci atrage incidenţa prevederilor art. 62 din Legea nr. 196/2018; (iii) chiar dacă în cadrul adunării generale de constituire a asociaţiei se alege şi preşedintele acesteia, această desemnare nu face parte nici din statut, nici din acordul de asociere, astfel că nu este supusă cerinţei de opozabilitate a înregistrării la judecătorie, prevăzută de art. 21 alin. (3) din Legea nr. 196/2018; (iv) alegerea unei noi persoane în organele de conducere ale asociaţiei de proprietari face parte din funcţionarea normală a asociaţiei, fără a afecta structura fundamentală sau statutul juridic al acesteia.

Cu privire la cea de-a treia întrebare, ce vizează interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 57 lit. a) din Legea nr. 196/2018, în urma examinării hotărârilor judecătoreşti relevante, înaintate de către curţile de apel, şi a punctelor de vedere teoretice exprimate, au rezultat două opinii.

Într-o primă orientare s-a apreciat că preşedintele asociaţiei de proprietari poate reprezenta asociaţia în faţa instanţelor de judecată doar în baza unui mandat special, acordat de adunarea generală, cu excepţia situaţiei în care obiectul acţiunii constă în obligarea la plata cotelor la întreţinere restante.

În susţinerea acestei orientări au fost aduse următoarele argumente: (i) plecând de la prevederile art. 57 lit. a) din Legea nr. 196/2018, rezultă că simpla calitate de preşedinte al asociaţiei de proprietari nu îi conferă acestuia posibilitatea de a introduce acţiuni judiciare în numele asociaţiei, în lipsa unui mandat special acordat de către adunarea generală; (ii) situaţia este diferită în cazul acţiunilor având ca obiect recuperarea cotelor de contribuţie restante la cheltuielile asociaţiei, întrucât, în acest caz, mandatatul preşedintelui este expres prevăzut de art. 78 alin. (2) din Legea nr. 196/2018; (iii) având în vedere prevederile art. 53 lit. h) din Legea nr. 196/2018, rezultă că demersurile care presupun asumarea unor obligaţii însemnate de natură patrimonială se aprobă de adunarea generală, în baza acordului scris al tuturor proprietarilor, context în care se deduce că preşedintele poate reprezenta asociaţia de proprietari, fără mandat special, doar în litigiile curente, în timp ce, pentru litigii cu impact major, este necesară hotărârea adunării generale.

Într-o a doua orientare s-a considerat că preşedintele asociaţiei de proprietari reprezintă asociaţia în faţa instanţelor în baza mandatului „implicit”, acordat prin alegerea sa în adunarea generală.

În susţinerea acestei orientări au fost aduse următoarele argumente: (i) mandatul la care se referă prevederile art. 57 lit. a) din Legea nr. 196/2018 este mandatul de preşedinte, astfel că alegerea unei persoane în funcţia de preşedinte are semnificaţia conferirii unui mandat general de reprezentare a asociaţiei în raporturile cu terţii, inclusiv în faţa instanţelor de judecată, această prerogativă constituind esenţa funcţiei de preşedinte; (ii) doar cu titlu de excepţie, art. 53 lit. k) din Legea nr. 196/2018 prevede necesitatea unui mandat acordat preşedintelui de către adunarea generală, în sensul că aceasta mandatează preşedintele şi comitetul executiv pentru angajarea şi eliberarea din funcţie a administratorului, cenzorului/comisiei de cenzori sau a altor angajaţi ori prestatori, în scopul administrării şi bunei funcţionări a condominiului; (iii) dacă s-ar considera că pentru fiecare act juridic este necesară acordarea unui mandat special din partea adunării generale, înseamnă că preşedintele asociaţiei nu ar fi decât un simplu funcţionar fără drept de reprezentare, iar mandatul conferit prin alegerea sa nu ar avea niciun conţinut, ceea ce este contrar voinţei legiuitorului.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul de recursuri în interesul legii, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la chestiunile de drept ce fac obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate în exercitarea controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor legale supuse interpretării. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 19 din 13 noiembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 30 ianuarie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 35 şi 95 din Legea nr. 69/2000, coroborate cu cele ale art. 6, 33 şi 35 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, precum şi cu cele ale art. 8 din Regulamentul privind organizarea Registrului asociaţiilor şi fundaţiilor, Registrului federaţiilor şi Registrului naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 954/2000, a stabilit că „afilierea de noi membri ai unei fundaţii sportive reprezintă modificare de act constitutiv sau, după caz, de statut, în sensul dispoziţiilor art. 33 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000. Drepturile ce rezultă din calitatea de membru sunt condiţionate de înscrierea în Registrul federaţiilor a modificării de statut, constând în afilierea de noi membri”. X. Raportul asupra chestiunilor de drept

Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prealabil analizei în fond a chestiunii de drept supuse dezlegării, trebuie să se verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a mai statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre, prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Conform prevederilor art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.”

Din analiza dispoziţiilor legale precizate rezultă că deschiderea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii de admisibilitate: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; cauza să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curţii de apel sau tribunalului, care să judece pricina în ultimă instanţă; să existe o chestiune de drept veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de chestiunea de drept; chestiunea de drept să prezinte caracter de noutate; Înalta Curte să nu fi statuat asupra chestiunii de drept, iar aceasta să nu facă obiectul vreunui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluând elementele sesizării, în scopul verificării admisibilităţii acesteia, se constată că sunt îndeplinite doar unele dintre cerinţele legale mai sus enunţate.

Astfel, primele două condiţii se verifică, întrucât cauza se află pe rolul unui complet de apel al Tribunalului Buzău – Secţia I civilă, care, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată (evacuare), judecă litigiul în ultimă instanţă, concluzie ce rezultă în urma coroborării dispoziţiilor art. 483 alin. (2) cu cele ale art. 94 lit. d) din Codul de procedură civilă. Prin urmare, decizia prin care instanţa de trimitere va soluţiona calea de atac a apelului nu este supusă recursului, fiind definitivă, în conformitate cu prevederile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I din Codul de procedură civilă.

De asemenea, soluţionarea pe fond a cauzei depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, întrucât, prin intermediul motivelor de apel, a fost criticată inclusiv soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a doamnei B pentru asociaţia de proprietari reclamantă, context în care instanţa de trimitere a învederat că se impun interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 21 şi ale art. 57 lit. a) din Legea nr. 196/2018.

Totodată, în urma consultării evidenţelor întocmite la nivelul instanţei supreme, a rezultat că problema de drept supusă dezlegării nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, astfel că şi această cerinţă legală este îndeplinită.

Referitor la condiţiile ca problema de drept să fie veritabilă, precum şi să prezinte caracter de noutate, se constată că acestea nu sunt îndeplinite, astfel că nu este posibilă declanşarea mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

În ceea ce priveşte caracterul veritabil al chestiunii de drept, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reţinut că problema de drept care se cere a fi lămurită trebuie să presupună serioase dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii, astfel încât să necesite rezolvarea de principiu în procedura hotărârii prealabile, iar nu interpretarea şi aplicarea unui text de lege clar, în raport cu circumstanţele particulare ale litigiului, ori existenţa unor simple obstacole, ce ar putea fi înlăturate printr-o reflecţie mai aprofundată a judecătorului cauzei.

Cu alte cuvinte, problema de drept trebuie să fie susceptibilă de interpretări diferite şi controversate, din cauza lipsei de claritate a normei juridice, a caracterului incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepţiuni justificate, faţă de imprecizia textului legal, care, pe baza interpretării, printr-o argumentaţie juridică adecvată, consistentă, poate primi înţelesuri şi aplicări divergente în situaţii cvasiidentice şi poate determina o jurisprudenţă neunitară.

Tot în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că natura complexă sau, după caz, precară a normei legale, de natură a conduce la interpretări diferite, precum şi dificultatea instanţei de trimitere în a-şi însuşi o anumită interpretare trebuie să fie reflectate în încheierea de sesizare, care se impune a fi motivată astfel încât să releve reflecţia asupra diferitelor variante de interpretare posibile, să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia instanţei de judecată de a interpreta şi a aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unui text de lege nu poate declanşa mecanismul hotărârii prealabile.

Prin urmare, concluzia instanţei de trimitere că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmată de expunerea clară a punctului său de vedere, care nu indică în concret nicio dificultate de interpretare şi aplicare a normei de drept, nu este suficientă, fiind necesară prezentarea argumentelor pentru care există o dificultate reală de interpretare, întrucât art. 519 din Codul de procedură civilă se referă la dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept esenţiale şi controversate, care prezintă o dificultate suficient de mare, rezultată din dispoziţii legale complexe, îndoielnice sau lacunare.

Or, în cuprinsul încheierii de sesizare, instanţa de trimitere, pe de o parte, nu a motivat îndeplinirea condiţiei privind caracterul veritabil al chestiunii de drept, învederând doar că, la nivelul Tribunalului Buzău, practica nu este unitară, iar, pe de altă parte, a expus o interpretare clară asupra problemei de drept în discuţie, fără a prezenta şi a argumenta diferite interpretări posibile ale dispoziţiilor art. 21 şi ale art. 57 lit. a) din Legea nr. 196/2018 sau elemente care să conducă la concluzia că acestea ar avea un caracter complex, lacunar ori contradictoriu.

În acest context se reţine că instanţa de trimitere nu se confruntă cu o reală dificultate de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 21 şi ale art. 57 lit. a) din Legea nr. 196/2018, care să necesite declanşarea mecanismului hotărârii prealabile. În condiţiile în care din cuprinsul actului de sesizare nu rezultă dificultatea interpretării normelor de drept în discuţie, ci doar nevoia instanţei de trimitere de confirmare a propriei modalităţi de interpretare, nu se poate reţine că problema de drept care se cere a fi lămurită prezintă o dificultate suficient de mare. Instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri specifice, cu interpretarea şi aplicarea legii în scopul soluţionării efective a unei cauze, întrucât această operaţiune intră în competenţa exclusivă a instanţei de judecată.

În aceeaşi ordine de idei, analizând hotărârile judecătoreşti definitive înaintate de curţile de apel, se constată că instanţele de judecată nu s-au confruntat cu un grad mare de dificultate atunci când au avut de interpretat şi aplicat, în cauzele cu care au fost învestite, prevederile art. 21 şi ale art. 57 lit. a) din Legea nr. 196/2018. Împrejurarea că există două orientări jurisprudenţiale nu este, prin ea însăşi, de natură a conduce la concluzia că textele de lege a căror lămurire se solicită au caracter complex, lacunar ori contradictoriu, urmând a fi valorificată infra în cadrul analizei condiţiei legale privind caracterul de noutate al chestiunii de drept.

În concluzie, observând atât încheierea de sesizare, cât şi hotărârile judecătoreşti înaintate de curţile de apel, se constată că rezolvarea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării presupune realizarea unui raţionament judiciar simplu, prin aplicarea unor instrumente juridice uzuale, în scopul stabilirii sensului noţiunilor folosite de legiuitor şi a scopului avut în vedere de acesta la edictarea normelor în discuţie, ceea ce reprezintă o chestiune obişnuită cu care se confruntă, în mod permanent, instanţele de judecată şi care, raportat la elementele concrete ale cauzei, nu prezintă o dificultate suficient de mare, care să fie născută dintr-un text legal complex, contradictoriu, incomplet sau neclar.

În considerarea celor expuse se reţine că problema de drept ce face obiectul sesizării nu este una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare, contradictorii, de natură să reclame intervenţia instanţei supreme, pe calea mecanismului de unificare jurisprudenţială reglementat la art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel că instanţa de trimitere, în urma folosirii adecvate a metodelor de interpretare a normelor juridice, poate ajunge facil la o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 21 alin. (3) şi ale art. 57 lit. a) din Legea nr. 196/2018.

Referitor la caracterul de noutate al problemei de drept, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reţinut că, în absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „noutate”, această cerinţă este îndeplinită atunci când problema de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, iar instanţele de judecată nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

În egală măsură, noutatea chestiunii de drept poate constitui şi atributul unei reglementări mai vechi, dar asupra căreia instanţele de judecată sunt chemate să se pronunţe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală, iar textele de lege supuse interpretării suscită recent o dificultate a aplicării acestora şi creează premisele apariţiei unei practici neunitare la nivel naţional.

Aşadar, indiferent că este vorba despre o reglementare legislativă nou-intrată în vigoare sau despre una mai veche, esenţial este ca problema de drept care face obiectul sesizării să fie susceptibilă de a genera în viitor o practică neunitară.

Însă, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor de judecată, în urma interpretării dispoziţiilor legale, concretizată într-o practică judiciară consacrată, fie chiar şi neunitară, caracterul de noutate se pierde, opiniile jurisprudenţiale izolate nefiind în măsură să justifice declanşarea mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

Cu alte cuvinte, depăşirea unei jurisprudenţe în curs de formare şi conturarea unei practici judiciare în legătură cu chestiunea de drept respectivă conduc la concluzia caracterului inadmisibil al sesizării, întrucât scopul hotărârii prealabile nu mai poate fi atins. În măsura în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti definitive, prin care să se fi soluţionat, în mod diferit, o problemă de drept, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare, şi anume recursul în interesul legii. Într-adevăr, având în vedere scopul hotărârii prealabile – prevenirea apariţiei unei practici judiciare neunitare – şi necesitatea de a se evita paralelismul şi suprapunerea cu mecanismul recursului în interesul legii, procedura hotărârii prealabile nu poate fi declanşată pentru a se da o soluţie unei practici divergente deja existente, nefiind îndeplinită condiţia noutăţii.

În aceşti parametri de evaluare a cerinţei noutăţii chestiunii de drept se constată, ca urmare a analizei hotărârilor judecătoreşti transmise de curţile de apel, că s-a depăşit stadiul unei practici incipiente şi că problema de drept ce face obiectul sesizării a primit deja dezlegare din partea instanţelor de judecată, fiind conturată o practică judiciară consistentă cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 21 şi ale art. 57 lit. a) din Legea nr. 196/2018.

Astfel, cu privire la primele două întrebări, ce vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 196/2018, s-au conturat două orientări jurisprudenţiale, unele instanţe considerând că alegerea unei noi persoane în organele de conducere ale asociaţiei de proprietari constituie modificare de statut şi trebuie înregistrată la judecătorie, iar alte instanţe apreciind că nu este vorba despre modificare de statut, astfel că nu trebuie înregistrată la judecătorie. 62. Şi în ceea ce priveşte a treia întrebare, vizând interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 57 lit. a) din Legea nr. 196/2018, există două orientări jurisprudenţiale, unele instanţe apreciind că preşedintele asociaţiei de proprietari poate reprezenta asociaţia în faţa instanţelor de judecată doar în baza unui mandat special, acordat de adunarea generală (cu excepţia situaţiei în care obiectul acţiunii constă în obligarea la plata cotelor la întreţinere restante), în timp ce alte instanţe consideră că preşedintele este reprezentantul legal al asociaţiei de proprietari, în baza mandatului „implicit” acordat prin alegerea sa în adunarea generală.

Existenţa unei practici judiciare conturate, în legătură cu toate cele trei întrebări formulate de instanţa de trimitere, conduce la concluzia că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins. A aprecia altfel înseamnă a accepta ca, în cadrul procedurii hotărârii prealabile, Înalta Curte să nu se pronunţe asupra unei probleme de drept în legătură cu care practica judiciară este inexistentă sau doar incipientă, ci să confirme sau, după caz, să infirme interpretările jurisprudenţiale deja existente, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în partea lor privitoare la scopul şi condiţiile hotărârii prealabile.

Mai este de notat că dispoziţiile art. 15 alin. (3) din Legea nr. 196/2018, care reglementează conţinutul statutului asociaţiei de proprietari, sunt similare celor din vechea reglementare, respectiv prevederilor art. 6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.588/2007, iar dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 196/2018, potrivit cărora orice modificare sau completare a statutului sau a acordului de asociere se înregistrează la judecătorie, sunt identice cu prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 230/2007). În atare situaţie nu se poate susţine că prevederile art. 21 alin. (3), raportate la cele ale art. 15 alin. (3) din Legea nr. 196/2018, care preiau soluţia legislativă din vechea reglementare, ce a generat o jurisprudenţă amplă în perioada 2007-2018, mai pot sta la baza unei sesizări întemeiate pe dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

În egală măsură, chestiunea privind reprezentarea judiciară a asociaţiei de proprietari de către preşedintele ales în adunarea generală, reglementată prin dispoziţiile art. 57 lit. a) şi ale art. 78 alin. (2) din Legea nr. 196/2018, a făcut obiectul unei practici judiciare consistente sub vechea reglementare [art. 31 alin. (1) şi art. 50 din Legea nr. 230/2007], astfel că nici aceasta nu prezintă caracter de noutate.

Întrucât mecanismul hotărârii prealabile nu poate fi valorificat decât în condiţiile reglementate de art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă şi având în vedere că în cazul prezentei sesizări nu sunt îndeplinite două dintre aceste condiţii, respectiv cele referitoare la dificultatea chestiunii de drept şi la caracterul de noutate al acesteia, se impune ca sesizarea să fie respinsă, ca inadmisibilă.