Decizia nr. 60/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2425/1/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 2.425/1/2024 a fost legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Elena Carmen Popoiag, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-şef al Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Marius Ionuţ Bunea, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Brăila – Secţia I civilă în Dosarul nr. 20.050/196/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept; Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat concluzii în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul Brăila.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Elena Carmen Popoiag, preşedintele completului, acordă cuvântul reprezentantei procurorului general asupra sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin susţine concluziile formulate în scris, apreciind că sesizarea de faţă este inadmisibilă, întrucât problema de drept ce face obiectul sesizării nu are un grad de dificultate suficient de mare pentru a fi îndeplinită condiţia referitoare la existenţa unei chestiuni de drept veritabile, dispoziţiile normative supuse interpretării fiind îndeajuns de clare şi complete, astfel încât să permită judecătorilor cauzei să le determine, fără semnificative dificultăţi, limitele de aplicare şi efectele.

Nefiind întrebări pentru reprezentanta procurorului general, doamna judecător Elena Carmen Popoiag, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Brăila – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 24 octombrie 2024, în Dosarul nr. 20.050/196/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că, pentru formularea unei cereri de înlocuire a măsurilor stabilite printr-un ordin de protecţie emis pe durată maximă, persoana împotriva căreia a fost emis ordinul trebuie să facă dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 49 alin. (2) şi dacă procedura de soluţionare este cea prevăzută de art. 49 alin. (3) din lege?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 30 octombrie 2024, cu nr. 2.425/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 24 februarie 2025. II. Textul normativ care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile:

Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 15 octombrie 2020, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 217/2003) ” Art. 49. – (1) Persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durata maximă poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse. (2) Revocarea se poate dispune dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: a) agresorul a respectat interdicţiile sau obligaţiile impuse; b) agresorul a urmat consiliere psihologică, psihoterapie, tratament de dezintoxicare ori orice altă formă de consiliere sau terapie care a fost stabilită în sarcina sa ori care i-a fost recomandată sau a respectat măsurile de siguranţă, dacă asemenea măsuri s-au luat, potrivit legii; c) dacă există o evaluare a riscului de recidivă realizată potrivit competenţelor de către un serviciu de probaţiune, care indică un grad de risc suficient de scăzut şi faptul că agresorul nu mai prezintă un real pericol pentru victima violenţei domestice sau pentru familia acesteia, astfel cum este definită potrivit prevederilor art. 5. (3) Cererea de revocare se soluţionează cu citarea părţilor şi a unităţii de poliţie care a pus în executare ordinul de protecţie a cărui revocare se solicită. Participarea procurorului este obligatorie.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila la data de 7 octombrie 2024, reclamantul a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta, înlocuirea măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie emis prin Sentinţa civilă nr. 4.969/15.07.2024 cu privire la copiii minori.

Prin Sentinţa civilă nr. 6.900 din 10 octombrie 2024, Judecătoria Brăila a respins cererea, ca nefondată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a calificat cererea reclamantului, de revocare numai a unor anumite măsuri instituite prin ordinul de protecţie contestat, drept o cerere de înlocuire a acestor măsuri, raportat la faptul că reclamantul a criticat numai anumite măsuri dispuse, şi nu ordinul în integralitatea sa. Faţă de calificarea cererii ca fiind una de înlocuire a anumitor măsuri dispuse prin ordinul de protecţie emis, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de revocare, invocată de reprezentantul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila, pe care a considerat-o ca rămasă fără obiect.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că instituţia înlocuirii unei măsuri dispuse prin ordinul de protecţie vizează, de exemplu, schimbarea adresei imobilului faţă de care există obligaţia de păstrare a distanţei, şi nu schimbarea în totalitate a unei măsuri dispuse prin ordinul de protecţie, cu atât mai mult cu cât a fost exercitată şi calea de atac a apelului împotriva sentinţei civile prin care a fost emis ordinul de protecţie.

În final, s-a concluzionat că în cauză nu au fost identificate noi împrejurări care să conducă la înlocuirea măsurilor privind minorii şi s-a considerat că motivele care au determinat instituirea ordinului de protecţie subzistă, motiv pentru care s-a respins ca nefondată cererea reclamantului.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul, prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi admiterea cererii aşa cum a fost precizată, apelantul solicitând, în esenţă, eliminarea măsurilor care vizează minorii, dispuse prin ordinul de protecţie emis împotriva sa. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, există o cauză aflată în curs de judecată, în ultimă instanţă, în competenţa legală a unui complet de judecată al Tribunalului Brăila – Secţia I civilă, învestit cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, respectiv cu calea de atac a apelului într-o cauză având ca obiect măsuri ordin de protecţie.

Chestiunea de drept ce necesită a fi lămurită ridică dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 217/2003, reţinându-se în acest sens existenţa unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care este necesară o rezolvare de principiu.

De lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 217/2003 depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

În acest sens, tribunalul a reţinut că în raport cu cererea ce formează obiectul prezentei cauze, prima instanţă a solicitat lămuriri reclamantului, acesta învederând că solicită „revocarea” anumitor măsuri din cele stabilite prin ordinul de protecţie emis pe durată maximă prin Sentinţa civilă nr. 4.969/15.07.2024 a Judecătoriei Brăila, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 251/24 iulie 2024 a Tribunalului Brăila, Dosar nr. 13.872/196/2024.

Ca urmare, prima instanţă a calificat cererea ca fiind o cerere de înlocuire a anumitor măsuri stabilite prin ordinul de protecţie, iar nu o cerere de revocare a ordinului, întrucât se doreşte înlocuirea doar a anumitor măsuri. S-a constatat admisibilitatea acestei cereri, prima instanţă constatând, totodată, că textul legal nu are dispoziţii clare în privinţa condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru formularea cererii, interpretând conform propriei convingeri condiţiile în care s-ar putea admite cererea de înlocuire a măsurilor dispuse printr-un ordin de protecţie.

S-a reţinut, astfel, că „înlocuirea unor măsuri dispuse printr-un ordin de protecţie se poate dispune atunci când, în urma unei analize a situaţiei concrete dovedite de către petent, constată că acesta a înţeles motivele pentru care a fost emis ordinul de protecţie şi şi-a revizuit comportamentul şi, în plus, s-a conformat benevol obligaţiilor impuse. Instanţa a mai reţinut faptul că analiza temeiniciei unei cereri de înlocuire nu se rezumă doar la analiza rămânerii sau nu în pasivitate a petentului, la obligaţia de a nu se apropia de victimă, o eventuală împăcare sau a faptului că petentul regretă situaţia creată, ci presupune şi analiza riscului de reluare a comportamentului avut anterior din partea agresorului”.

Învestit cu soluţionarea apelului declarat împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, apel declarat de reclamant, prin care se solicită admiterea căii de atac şi în rejudecare admiterea cererii sale aşa cum a fost precizată, tribunalul a observat la rândul său că art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 prevede posibilitatea, pentru persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durata maximă, de a solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse.

Cu toate acestea, art. 49 alin. (2) din aceeaşi lege prevede condiţiile cumulative care trebuie îndeplinite pentru a se dispune revocarea ordinului de protecţie, fără să se prevadă că aceleaşi condiţii trebuie îndeplinite şi pentru o cerere de înlocuire a măsurii/măsurilor stabilite prin ordin.

Tot astfel, art. 49 alin. (3) din aceeaşi lege prevede procedura de soluţionare doar în cazul în care se solicită revocarea ordinului de protecţie, nu şi înlocuirea unor măsuri stabilite prin acest ordin.

Practic, deşi este vorba de două cereri distincte pe care persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durata maximă le poate formula, legea nu prevede absolut nimic nici în privinţa condiţiilor care ar trebui îndeplinite pentru a se dispune înlocuirea măsurilor şi nici în privinţa procedurii de soluţionare.

Se impune, astfel, a fi interpretate dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 217/2003, respectiv dacă, pentru formularea unei cereri de înlocuire a măsurilor stabilite printr-un ordin de protecţie emis pe durată maximă, persoana împotriva căreia a fost emis ordinul trebuie să facă dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 şi dacă procedura de soluţionare este cea prevăzută de art. 49 alin. (3) din aceeaşi lege.

Chestiunea de drept supusă dezbaterii este, în opinia tribunalului, una calificată, fiind susceptibilă de interpretări diferite şi controversate, din cauza lipsei de claritate a normei juridice, a caracterului incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepţiuni deopotrivă de justificate faţă de imprecizia redactării textului legal.

Problema de drept este nouă în sensul că, deşi textul de lege supus interpretării nu este unul recent intrat în vigoare, instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, cererile de înlocuire a măsurilor stabilite printr-un ordin de protecţie fiind unele rar întâlnite în practica judiciară.

Totodată, instanţa de trimitere a subliniat că, în urma consultării jurisprudenţei instanţei supreme, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-o hotărâre pronunţată în recurs în interesul legii. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul-reclamant nu a depus un punct de vedere scris la dosar. Avocatul din oficiu desemnat pentru apelant a învederat că este de acord cu sesizarea.

Intimata-pârâtă, prin avocat, a depus la dosar un punct de vedere scris, învederând că nu s-ar impune sesizarea Înaltei Curţi în raport cu motivele de apel prin care apelantul critică sentinţa prin care s-a dispus ordinul de protecţie. Mai arată că, în situaţia în care instanţa va aprecia că de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 49 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 217/2003 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, în aceste condiţii, problema de drept care se ridică este dacă, pentru a se dispune modificarea măsurilor din cuprinsul ordinului de protecţie, este necesar să fie îndeplinite cumulativ toate cele trei condiţii prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003, ţinând cont şi de cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 50 din 22 iunie 2020, şi dacă procedura de soluţionare a cererii de modificare a măsurilor este cea prevăzută la art. 49 alin. (3) din Legea nr. 217/2003.

Mai susţine intimata, cu privire la dezlegarea chestiunii de drept, că reglementarea tratamentului cererilor de modificare a măsurilor este neclară, întrucât legiuitorul a prevăzut în cuprinsul art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 posibilitatea revocării sau a înlocuirii măsurii dispuse, punând pe picior de egalitate ambele cereri, iar ulterior, în cuprinsul alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol a tratat numai condiţiile şi modalitatea de soluţionare a cererii de revocare, fără a defini noţiunea de înlocuire, situaţie care este aptă a crea, în viitor, o divergenţă jurisprudenţială ce poate fi prevenită prin mecanismul pus la dispoziţie de art. 519 şi următoarele ale Codului de procedură civilă, reprezentat de pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

De altfel, din cauza acestei situaţii, judecătorul fondului a analizat cauza atât prin raportare la condiţiile prevăzute de art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 217/2003, cât şi prin raportare la propria evaluare a situaţiei în baza probatoriului administrat.

Este posibil ca unele instanţe să nu reţină aplicabilitatea art. 49 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 217/2003 la soluţionarea cererii de înlocuire, interpretând că, dacă legiuitorul ar fi dorit ca cererea de înlocuire să fie supusă aceloraşi condiţii ca cererea de revocare, ar fi menţionat expres, iar alte instanţe să reţină aplicabilitatea, interpretând că situaţia premisă este cuprinsă în alin. (1) al art. 49 din Legea nr. 217/2003, respectiv că ambele cereri, de revocare sau înlocuire, trebuie să fie tratate identic, fiind obligatorie reevaluarea situaţiei de risc prin aceleaşi metode, astfel încât modificarea unor măsuri dispuse pentru protecţia victimelor să nu repună victima în situaţia de risc. VI.1. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 20.050/196/2024 a reţinut că, în cauză, deşi este vorba de două cereri distincte pe care persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durata maximă le poate formula (cerere de revocare a ordinului/cerere de înlocuire a unor măsuri stabilite prin ordin), legea nu prevede absolut nimic nici în privinţa condiţiilor care ar trebui îndeplinite pentru a se dispune înlocuirea măsurilor şi nici în privinţa procedurii de soluţionare a acesteia.

Problema de drept care necesită a fi lămurită ridică dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 217/2003.

Judecătorii sunt puşi în situaţia de a aprecia cu privire la cazurile şi condiţiile în care se poate formula o astfel de cerere, situaţie care poate genera practică neunitară sau încălcarea autorităţii de lucru judecat. Astfel, cu titlu de exemplu, atât timp cât legea nu prevede vreo condiţie pentru formularea unei cereri de înlocuire măsuri dispuse printr-un ordin de protecţie emis pe durata maximă, s-ar putea aprecia inclusiv că, imediat după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, persoana împotriva căreia a fost emis ordinul poate să formuleze o cerere de înlocuire a unor măsuri, pe baza unor motive care existau la momentul soluţionării cererii de emitere ordin, dar pe care a omis să le invoce în prima instanţă sau în calea de atac. Tot astfel, s-ar putea ajunge la concluzia că, până la finalul perioadei maxime pentru care a fost emis ordinul, persoana împotriva căreia a fost emis poate face nenumărate cereri de înlocuire, fără să fie nevoită să dovedească îndeplinirea anumitor condiţii.

În prezenta cauză, prima instanţă a făcut propriile aprecieri cu privire la condiţiile în care s-ar putea dispune înlocuirea măsurilor, aprecieri de fond, reexaminând practic temeinicia măsurilor anterior dispuse prin hotărârea definitivă şi a căror înlocuire s-a solicitat prin raportare la conduita reclamantului-agresor.

Tribunalul nu este convins de faptul că cererea de înlocuire măsuri stabilite printr-un ordin de protecţie poate fi formulată oricând după emiterea ordinului, fără a analiza îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate impuse de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 pentru formularea cererii de revocare ordin. Apelul urmează a fi examinat în raport cu motivele invocate, acestea fiind în sensul de a se dispune „revocarea” măsurilor anterior stabilite prin ordinul de protecţie cu privire la minori, având în vedere şi calificarea dată de prima instanţă cererii, care nu a fost criticată prin motivele de apel. Se pune aşadar problema de a cunoaşte dacă pentru formularea unei cereri de înlocuire măsuri stabilite printr-un ordin de protecţie este necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 şi care este procedura de soluţionare a unei astfel de cereri.

Legea anterior menţionată este una total neclară, întrucât condiţiile de la art. 49 alin. (2) şi procedura de la art. 49 alin. (3) sunt prevăzute doar în situaţia formulării unor cereri de revocare a ordinului de protecţie, astfel încât instanţa de apel nu poate aprecia în ce măsură se poate trece la analiza temeiniciei cererii de înlocuire măsuri prin raportare doar la conduita agresorului şi aprecierea subzistenţei sau nu a pericolului anterior constatat de instanţă, fără a analiza îndeplinirea altor condiţii. Se pune întrebarea dacă, pe calea unei astfel de cereri, instanţa poate reevalua pericolul anterior reţinut prin hotărârea definitivă prin care s-au dispus anumite măsuri pentru perioada maximă, fără îndeplinirea niciunei condiţii.

Totodată, neclaritatea vizează şi procedura de soluţionare a unei astfel de cereri, întrucât art. 49 alin. (3) din Legea nr. 217/2003 prevede o procedură de soluţionare doar a cererii de revocare a ordinului de protecţie, nu şi a unei cereri de înlocuire măsuri. VI.2. Punctul de vedere al Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 2.410/C/6.817/III-5/2024 din 28 noiembrie 2024, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat concluzii în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul Brăila.

Se apreciază că primele trei condiţii de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată şi se află în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit cu soluţionarea apelului, urmând să pronunţe o hotărâre definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 2, art. 483 alin. (2) şi ale art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte condiţia referitoare la existenţa unei chestiuni veritabile, susceptibile de a da naştere unor interpretări diferite, aceasta nu este îndeplinită, din mai multe perspective.

Astfel, în cazul analizat, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale care nu comportă o reală dificultate, în condiţiile în care în procesul de interpretare a dispoziţiilor art. 49 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 217/2003 se constată că dispoziţiile legale menţionate derivă din dispoziţiile prevăzute de art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003.

Totodată, se apreciază că, întrucât revocarea ordinului şi înlocuirea măsurilor stabilite printr-un ordin de protecţie sunt reglementate în acelaşi articol, se pot deduce, prin analogie, condiţiile prevăzute de lege pentru înlocuirea măsurilor stabilite printr-un ordin de protecţie, precum şi procedura de soluţionare, iar formularea dispoziţiilor art. 49 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 217/2003 este mai restrânsă decât voinţa reală a legiuitorului. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel Braşov, Constanţa, Galaţi, Piteşti, Ploieşti, Timişoara şi Bucureşti au comunicat puncte de vedere ale judecătorilor de la instanţele arondate privitoare la chestiunile de drept supuse dezlegării, unele dintre acestea anexând şi practică judiciară în aplicarea prevederilor art. 49 din Legea nr. 217/2003.

Referitor la prima întrebare formulată prin sesizarea de faţă, într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că, pentru formularea unei cereri de înlocuire a măsurilor stabilite printr-un ordin de protecţie emis pe durata maximă, persoana împotriva căreia a fost emis ordinul de protecţie trebuie să dovedească condiţiile prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003, în acest sens fiind exprimate opinii teoretice de către judecătorii Tribunalului Braşov, Tribunalului Argeş – Secţia I civilă, Tribunalului Vâlcea – Secţia I civilă, Tribunalului Buzău – Secţia I civilă, Judecătoriei Reşiţa, Tribunalului Giurgiu, Tribunalului Ialomiţa (majoritate) şi ai Tribunalului Teleorman.

Tot astfel au opinat şi judecătorii din cadrul Judecătoriei Braşov, Judecătoriei Sfântu Gheorghe şi ai Judecătoriei Buzău (majoritate), care au apreciat că norma se aplică prin analogie, ţinând cont de scopul urmărit de legiuitor prin dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 217/2003, dar prin raportare şi la prevederile art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în ceea ce priveşte dreptul la viaţă familială.

A doua opinie exprimată este în sensul că persoana împotriva căreia a fost emis ordinul de protecţie nu trebuie să facă dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003, întrucât, pe de o parte, acest alineat se referă expres la cererea de revocare a ordinului de protecţie, iar, pe de altă parte, condiţionarea admiterii cererii de modificare a măsurilor stabilite de dovedirea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 apare ca fiind excesivă în contextul în care ordinul de protecţie rămâne în vigoare, victima bucurându-se în continuare de măsuri de protecţie. Această opinie a fost comunicată de judecătorii de la Tribunalul pentru minori şi familie Braşov, Judecătoria Târgu Secuiesc, Judecătoria Măcin, Judecătoria Pogoanele, Judecătoria Caransebeş, Tribunalul Bucureşti (majoritate), precum şi de judecătorii Tribunalului Ilfov (majoritate).

Referitor la a doua întrebare a instanţei de trimitere, opinia majoritară exprimată este aceea că dispoziţiile art. 49 alin. (3) din Legea nr. 217/2003 stabilesc şi procedura de soluţionare a cererilor de înlocuire a măsurilor luate prin ordinul de protecţie ori, după caz, sunt aplicabile acestor cereri, pentru raţiuni identice cu cele avute în vedere la stabilirea procedurii de soluţionare a cererilor de revocare a ordinului de protecţie. Acesta a fost punctul de vedere al judecătorilor din cadrul Tribunalului Braşov, Tribunalului pentru minori şi familie Braşov, Tribunalului Argeş – Secţia I civilă, Tribunalului Vâlcea – Secţia I civilă, Tribunalului Buzău – Secţia I civilă, Judecătoriei Reşiţa, Tribunalului Giurgiu, Tribunalului Ialomiţa (majoritate), Tribunalului Teleorman şi ai Judecătoriei Măcin.

Opinia minoritară, exprimată de judecătorii din cadrul Tribunalului Bucureşti (în majoritate), este în sensul că procedura de soluţionare a cererilor de înlocuire a măsurilor luate prin ordinul de protecţie nu se impune a fi cea prevăzută de dispoziţiile alin. (3) al art. 49 din Legea nr. 217/2003, întrucât acestea reglementează în mod expres procedura de soluţionare a cererii de revocare.

În ceea ce priveşte practica judiciară transmisă s-au identificat trei hotărâri judecătoreşti care au fost pronunţate în cauze având ca obiect înlocuirea măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie (respectiv prin care s-a dispus, după caz, „modificarea”/”revocarea parţială” a ordinului), sentinţe prin care cererea a fost admisă, fiind aplicate prevederile alin. (2) şi (3) ale art. 49 din Legea nr. 217/2003, prin analogie (Sentinţa civilă nr. 1.581 din 11 noiembrie 2024, pronunţată de Judecătoria Sfântu Gheorghe, Sentinţa civilă nr. 9.977 din 10 septembrie 2024, pronunţată de Judecătoria Constanţa, ambele fiind definitive prin neapelare, şi Sentinţa civilă nr. 3.814 din 12 aprilie 2024, pronunţată de Judecătoria Constanţa, definitivă prin Decizia civilă nr. 34 din 18 aprilie 2024 a Tribunalului Constanţa – Secţia I civilă).

În cadrul celorlalte hotărâri judecătoreşti identificate în materia examinată (Sentinţa civilă nr. 2.538 din 23 noiembrie 2022, pronunţată de Judecătoria Tulcea, Sentinţa civilă nr. 4.109 din 25 mai 2023, pronunţată de Judecătoria Focşani, ambele definitive prin neapelare, şi Sentinţa civilă nr. 8.868 din 28 iulie 2023, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin Decizia civilă nr. 2.230 din 16 august 2023 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă) instanţele nu s-au raportat explicit la condiţiile cumulative prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003.

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au comunicat opinii teoretice. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 217/2003 au format obiectul controlului realizat de Curtea Constituţională, care a respins excepţiile de neconstituţionalitate invocate.

Privitor la revocarea ordinului de protecţie, Curtea a arătat că, în soluţionarea fiecărei cereri de revocare, judecătorul realizează o evaluare proprie, distinctă, a existenţei unui risc real pentru victima violenţei domestice sau pentru familia acesteia, evaluare raportată la împrejurările existente la momentul soluţionării cererii (Decizia Curţii Constituţionale nr. 728 din 8 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 11 ianuarie 2021, paragraful 20, teza finală).

Curtea a mai reţinut că, „potrivit art. 49 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 217/2003, revocarea se poate dispune doar dacă există o evaluare a riscului de recidivă realizată potrivit competenţelor de către un serviciu de probaţiune, care indică un grad de risc suficient de scăzut şi faptul că agresorul nu mai prezintă un real pericol pentru victima violenţei domestice sau pentru familia acesteia (aşa cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 50 din 22 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 27 iulie 2020, în situaţia în care persoana împotriva căreia s-a emis ordinul de protecţie nu este implicată într-un dosar penal, pentru a se dispune revocarea ordinului nu trebuie întocmită de către serviciul de probaţiune o evaluare a riscului de recidivă, ci, în acest caz, instanţa va efectua o evaluare proprie a existenţei unui risc real pentru victima violenţei domestice sau pentru familia acesteia din partea persoanei împotriva căreia s-a emis ordinul de protecţie). Aşadar, în cadrul analizării cererii de revocare a ordinului de protecţie, judecătorul apreciază gradul de pericol pentru victimă al agresorului, ori pe baza evaluării riscului de recidivă realizate de către serviciul de probaţiune, ori pe baza evaluării proprii a existenţei unui risc real de recidivă. Or, evaluarea riscului de recidivă presupune curgerea unei anumite perioade de timp de la emiterea ordinului de protecţie, perioadă în care agresorul trebuie să urmeze consiliere psihologică, psihoterapie, tratament de dezintoxicare sau orice altă formă de consiliere sau terapie care a fost stabilită în sarcina sa ori care i-a fost recomandată sau să respecte măsurile de siguranţă, dacă asemenea măsuri s-au luat, potrivit legii” (Decizia nr. 489 din 3 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 12 ianuarie 2024, paragraful 28). IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 50 din 22 iunie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 27 iulie 2020), în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare [actualul art. 49 alin. (2) după republicarea legii în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 15 octombrie 2020], s-a stabilit că: „În situaţia în care persoana împotriva căreia s-a emis ordinul de protecţie nu este implicată într-un dosar penal, pentru a se dispune revocarea ordinului de protecţie nu trebuie întocmită de către serviciul de probaţiune o evaluare a riscului de recidivă, conform art. 34 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 217/2003. În acest caz, instanţa va efectua o evaluare proprie a existenţei unui risc real pentru victima violenţei domestice sau pentru familia acesteia din partea persoanei împotriva căreia s-a emis ordinul de protecţie.”

În considerentele de la paragrafele 72-74 şi 77-78 ale acestei decizii s-au reţinut următoarele: ” Deşi serviciul de probaţiune nu va emite un raport asupra riscului de recidivă, instanţa nu este scutită de a efectua evaluarea riscului real pentru victima violenţei domestice din partea persoanei împotriva căreia s-a emis ordinul de protecţie, evaluare întemeiată pe probele dosarului, pentru a asigura protecţia interesului superior al copilului sau, după caz, dreptul la viaţă, integritate corporală fizică şi psihică al celorlalţi membri ai familiei, precum şi dreptul la respectarea vieţii private şi de familie al reclamantului. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 217/2003, protecţia şi promovarea drepturilor victimelor violenţei domestice se realizează, printre altele, în conformitate cu principiul legalităţii şi principiul respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Emiterea unui ordin de protecţie impune menţinerea unui echilibru între drepturile persoanei căreia îi sunt imputate actele de violenţă (emiterea ordinului de protecţie vizând restrângerea dreptului la viaţa privată şi a libertăţii de mişcare) şi drepturile persoanei asupra căreia au fost exercitate actele de violenţă. Din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (…) rezultă în mod neîndoielnic că instanţele, în aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Convenţie, au obligaţia «să efectueze o analiză detaliată a întregii situaţii de familie şi a unei întregi serii de factori, în special de natură factuală, emoţională şi psihologică, materială şi medicală, şi să realizeze o evaluare echitabilă şi rezonabilă a respectivelor interese ale fiecărei persoane, cu preocupare constantă de a găsi cea mai bună soluţie pentru copil» (Cauza Petrov şi X împotriva Rusiei, paragraful 98, Cauza Neulinger şi Shuruk împotriva Elveţiei, paragraful 139, etc). (…) Ocrotirea drepturilor membrilor familiei impune instanţei să evalueze dacă există un pericol real pentru victimele violenţei domestice, în sensul că protecţia la care acestea sunt îndreptăţite include obligaţia autorităţilor de a analiza detaliat situaţia pentru a lua o măsură care să corespundă standardului de protecţie impus atât de nomele de drept intern, cât şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Lipsa efectuării unei evaluării proprii a instanţei asupra situaţiei de risc la care este expusă victima violenţei domestice ar constitui o încălcare a obligaţiei pozitive a statului de ocrotire a dreptului prevăzut de art. 8 în conjuncţie cu protejarea art. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.”

Prin Decizia nr. 63 din 2 octombrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1009 din 6 noiembrie 2023), a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: „Dacă sintagma «persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durata maximă poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse» din cuprinsul art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, are în vedere numai persoana împotriva căreia s-a dispus emiterea unui ordin de protecţie pe durata maximă sau se va interpreta în maniera chiar şi o persoană împotriva căreia s-a dispus o măsură de protecţie pe o durată maximă poate cere revocarea ordinului de protecţie emis împotriva sa; Dacă sintagma «persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durata maximă poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse» prevăzută de art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 este imperativă şi se alătură celorlalte condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, aşa cum sunt prevăzute în art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003; Dacă o persoană împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordin de protecţie pe o durată sub maximul prevăzut de lege poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse; Care este termenul pentru exercitarea căii de atac a apelului ce se declară împotriva sentinţei civile prin care se dispune admiterea sau respingerea cererii de revocare a ordinului de protecţie: 3 zile de la pronunţarea hotărârii sau 30 de zile de la comunicarea hotărârii?” X. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Problema de drept ce face obiectul întrebării prealabile vizează aspecte ce ţin de obligaţiile pozitive care le revin autorităţilor în temeiul art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia), referitor la dreptul la viaţă privată şi de familie.

O componentă esenţială a vieţii de familie, concept autonom în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, este dreptul de a convieţui astfel încât relaţiile de familie să se poată dezvolta normal şi fiecare membru al familiei să se poată bucura de compania celorlalţi [Marcks împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 iunie 1979, seria A, nr. 31, paragraful 31, Olsson împotriva Suediei (nr. 1), Hotărârea din 24 martie 1988, seria A, nr. 130, paragraful 59].

Acest aspect trebuie raportat şi la protejarea interesului superior al copilului în ceea ce priveşte ocrotirea integrităţii fizice şi psihologice împotriva actelor de violenţă de natură fizică sau psihologică, ce poate fi subsumat dispoziţiilor art. 8 coroborate însă cu dispoziţiile art. 2 şi 3 din Convenţie.

În jurisprudenţa instanţei europene s-a considerat că există o abordare consacrată în dreptul internaţional care susţine ideea potrivit căreia, în toate deciziile referitoare la copii, trebuie să primeze interesul superior al acestora (Cauza Neulinger şi Shuruk împotriva Elveţiei – Cererea nr. 41.615/07, Hotărârea din 6 iulie 2010, paragraful 135; Cauza X contra Letoniei – Cererea nr. 27.853/09, Hotărârea din 26 noiembrie 2013, paragraful 96 etc.). Totuşi, trebuie avut în vedere că interesele părinţilor, în special cel de a avea o relaţie constantă cu copilul lor, rămân de o importanţă deosebită în contextul protejării vieţii de familie şi că acestea pot fi limitate numai în cazurile când atmosfera de familie s-a dovedit deosebit de inadecvată, deci în circumstanţe excepţionale, astfel încât autorităţile naţionale trebuie, în practică, să depună toate eforturile pentru păstrarea relaţiilor personale (Cauza Gnahore împotriva Franţei – Cererea nr. 40.031/98, Hotărârea din 17 ianuarie 2001, paragraful 59, şi Cauza Jansen împotriva Norvegiei – Cererea nr. 2.822/16, Hotărârea din 6 decembrie 2018, paragrafele 88-93).

În ceea ce priveşte protejarea integrităţii fizice şi psihologice a unei persoane împotriva actelor săvârşite de alte persoane, Curtea a statuat că există obligaţia pozitivă în sarcina autorităţilor din statele membre de a menţine şi a aplica în practică un cadru juridic adecvat care să ofere protecţie împotriva actelor de violenţă săvârşite de persoanele fizice (Cauza Soderman împotriva Suediei – Cererea nr. 5.786/08, Hotărârea din 12 noiembrie 2013, paragraful 80, Cauza Wetjen şi alţii împotriva Germaniei – cererile nr. 68.125/14 şi nr. 72.204/14, paragraful 74, Cauza Tlapak şi alţii împotriva Germaniei – cererile nr. 11.308/16 şi nr. 11.344/16, Hotărârea din 22 martie 2018, paragraful 89).

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut, ca principiu general, că, atunci când trebuie să asigure respectarea adecvată a intereselor unei persoane, garantate de art. 8 din Convenţie, instanţele au obligaţia: „să efectueze o analiză detaliată a întregii situaţii de familie şi a unei întregi serii de factori, în special de natură factuală, emoţională şi psihologică, materială şi medicală şi să realizeze o evaluare echilibrată şi rezonabilă a respectivelor interese ale fiecărei persoane, cu preocuparea constantă de a găsi cea mai bună soluţie pentru copil” (Cauza Petrov şi X împotriva Rusiei – Cererea nr. 23.608/16, Hotărârea din 4 februarie 2019, paragrafele 98-102, Cauza Neulinger şi Shuruk împotriva Elveţiei – Cererea nr. 41.615/07, Hotărârea din 6 iulie 2010, paragraful 139). XI. Opiniile specialiştilor consultaţi

Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a comunicat opinia ştiinţifică exprimată de conferenţiar universitar doctor Florin I. Mangu, lector universitar doctor Codruţa E. Guzei-Mangu şi asistent universitar doctor Alexandra Bob, care au apreciat că, în ceea ce priveşte condiţiile şi procedura aplicabile cererii privind înlocuirea măsurii dispuse prin ordinul de protecţie şi, în consecinţă, cu privire la stabilirea unei noi măsuri, care va restrânge drepturile şi libertăţile agresorului pe viitor, acestea nu pot fi aceleaşi ca şi cele reglementate pentru situaţia revocării ordinului de protecţie, caz în care efectele ordinului de protecţie încetează. Din această pricină, condiţiile în care se dispune revocarea ordinului de protecţie nu pot fi solicitate a fi îndeplinite, prin analogie, în situaţia înlocuirii unei măsuri dispuse prin ordinul de protecţie, ipoteză care presupune menţinerea unei protecţii adecvate a victimei şi restrângerea în mod corelativ a drepturilor şi libertăţilor agresorului.

Faptul că legiuitorul nu a reglementat, în alin. (2) şi (3) ale art. 49 din Legea nr. 217/2003, şi condiţiile în care se poate înlocui o măsură dispusă prin ordinul de protecţie nu constituie o omisiune a acestuia, o lacună a legii, ci denotă o anumită politică legislativă în sensul că înlocuirea măsurii de protecţie cu o alta este lăsată la suverana apreciere a judecătorului, care trebuie să acţioneze în acelaşi cadru substanţial şi procedural precum cel în care a acţionat când a instituit măsura/măsurile iniţială(e) de protecţie.

În acest context se apreciază că cererea de înlocuire a unei măsuri stabilite prin ordinul de protecţie va presupune, în mod simetric, aceeaşi analiză, aceeaşi evaluare şi aceeaşi procedură pe care instanţa de judecată le-a avut în vedere în momentul în care a emis ordinul de protecţie şi măsurile instituite în temeiul acestuia. Astfel, instanţa de judecată va analiza starea de fapt din perspectiva existenţei stării de pericol din partea agresorului cu privire la persoana victimei, a integrităţii sale fizice şi psihice şi a libertăţii acesteia şi va decide dacă măsura iniţială poate fi înlocuită cu o alta, de natură să asigure în continuare o protecţie adecvată victimei.

În ceea ce priveşte procedura aplicabilă în cazul cererii de înlocuire a măsurii dispuse prin ordinul de protecţie apreciază că aceasta ar trebui să fie aceeaşi cu cea de la momentul emiterii ordinului de protecţie. Astfel, cererea urmează a fi judecată în conformitate cu regulile cuprinse la art. 42 din Legea nr. 217/2003.

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii este în sensul că persoana împotriva căreia a fost emis ordinul nu trebuie să facă dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 atunci când formulează o cerere de înlocuire, examinarea temeiniciei acestei cereri urmând a se realiza pe baza aprecierii judecătorului, fără a fi necesară îndeplinirea condiţiilor de la revocare, şi că procedura de soluţionare a cererii prevăzută de art. 49 alin. (3) din Legea nr. 217/2003 pentru ipoteza cererilor de revocare este aplicabilă şi în cazul cererilor de înlocuire.

S-a arătat astfel că, în ceea ce priveşte înţelesul noţiunii de „înlocuire”, pentru interpretarea textului legal în cauză trebuie pornit de la prevederile art. II din Legea nr. 25/2012 privind modificarea şi completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, conform cărora „Prezenta lege se completează cu prevederile corespunzătoare din Codul penal, Codul civil, Codul de procedură penală şi Codul de procedură civilă”, şi, respectiv, de la dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Codul de procedură civilă, ce prevăd că, „în cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii”.

În baza acestor dispoziţii legale şi având în vedere caracterul preventiv al măsurilor prevăzute de art. 38 din Legea nr. 217/2003, precum şi scopul urmărit de acestea, se reţine că dispoziţiile legale asemănătoare se regăsesc în Codul de procedură penală, Partea generală titlul V capitolul I secţiunea a 7-a art. 242 – „Revocarea măsurilor preventive şi înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă”. Interpretând dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 217/2003 în lumina dispoziţiilor legale asemănătoare din Codul de procedură penală (art. 242), s-a opinat în sensul că înlocuirea măsurilor dispuse prin intermediul ordinului de protecţie ar trebui să intervină în situaţia în care împrejurările concrete şi conduita agresorului conduc la concluzia că o măsură mai uşoară este suficientă pentru prevenirea violenţei domestice şi protejarea victimei.

Întrucât art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 reglementează o serie de condiţii care restrâng dreptul reclamantului de a obţine revocarea măsurii, în conformitate cu art. 10 din Codul civil, regula se aplică doar în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, fără a fi permisă analogia, respectiv doar în situaţiile în care instanţa este învestită cu o cerere de revocare a măsurii dispuse prin ordinul de protecţie, iar nu şi în cazul cererilor de înlocuire.

În schimb, textul art. 49 alin. (3) din Legea nr. 217/2003 nu conţine limitări sau sancţiuni, ci doar norme ce reglementează procedura revocării, care, prin efectele juridice produse, este similară celei a înlocuirii măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie, astfel că se poate aplica prin asemănare şi în cazul cererii de înlocuire a măsurilor. XII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorul-raportor, constatând că sunt întrunite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, a apreciat că examinarea temeiniciei cererii de înlocuire a măsurilor stabilite printr-un ordin de protecţie emis pe durată maximă se va realiza pe baza liberei aprecieri a situaţiei concrete deduse judecăţii, conform probelor administrate, nefiind necesară îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003.

În ceea ce priveşte a doua întrebare a instanţei de trimitere, vizând incidenţa art. 49 alin. (3) din Legea nr. 217/2003 asupra procedurii înlocuirii, judecătorul-raportor a apreciat că, pentru raţiuni de judecată unitară, o atare pricină, având ca obiect înlocuirea măsurii, se impune a fi soluţionată în aceleaşi condiţii de procedură, respectiv cele stabilite de legiuitor prin art. 49 alin. (3) anterior menţionat. XIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept care se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: XIII.1. Asupra admisibilităţii sesizării

Pornind de la conţinutul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, declanşarea procedurii de unificare jurisprudenţială pe calea hotărârii prealabile este subsumată întrunirii cumulative a următoarelor condiţii de admisibilitate: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a curţii de apel sau a tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept şi aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Primele trei condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind sesizată de un complet de judecată al Tribunalului Brăila – Secţia I civilă în calea de atac a apelului, care judecă în ultimă instanţă, decizia ce urmează a fi pronunţată în apel fiind definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) teza finală raportat la art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate referitoare la relaţia dintre dezlegarea dată chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât între problema de drept ce face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a litigiului cu care a fost învestită instanţa de trimitere există un raport de dependenţă, în sensul că hotărârea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o pronunţă în procedura mecanismului de unificare a practicii judiciare produce un efect concret asupra soluţiei din procesul pendinte.

Sub acest aspect amintim că, în jurisprudenţa sa (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 1