Decizia nr. 355 din 6 octombrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 444/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Elena Carmen Popoiag, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Marina Daniela Ungureanu, magistrat-asistent-şef la Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, desemnată în temeiul art. 84 alin. (2) din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă în Dosarul nr. 4.753/118/2023.

Magistratul-asistent-şef prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulate puncte de vedere la raport. Precizează că a fost depus la dosar un memoriu amicus curiae din partea Academiei Române.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 29 ianuarie 2025, în Dosarul nr. 4.753/118/2023, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: Dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu completările şi modificările ulterioare, coroborat cu art. 4 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 752/2001 privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române, republicată, măsurile reparatorii cu privire la Academia Română se raportează exclusiv la restituirea în natură sau prin acordarea de bunuri oferite în echivalent ori aceste măsuri reparatorii pot îmbrăca şi forma compensării prin puncte? Dacă, în interpretarea şi aplicarea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 752/2001, republicată, sintagma „se retrocedează în totalitate în proprietatea privată a Academiei Române” trebuie raportată la limita de 50 ha de proprietar deposedat prevăzută de art. 15 din Legea nr. 165/2013?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 25 februarie 2025 cu nr. 444/1/2025, termenul de judecată fiind stabilit pentru data de 6 octombrie 2025. II. Textele normative supuse interpretării

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 165/2013) ” Art. 1. – (…) (2) În situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III. (3) În situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) şi (4). (…) Art. 15. – Cererile vizând restituirea terenurilor intravilane, agricole la data preluării abuzive, formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se soluţionează cu respectarea limitei de 50 ha de proprietar deposedat, cu condiţia ca această suprafaţă să nu fi fost restituită prin aplicarea legilor fondului funciar.”

Legea nr. 752/2001 privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române, republicată, cu modificările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 752/2001) ” Art. 4. – (…) (4) Bunurile mobile şi imobile cu caracter agrosilvic, categoriile de imobile prevăzute la alin. (17), precum şi celelalte categorii de bunuri mobile şi imobile care au aparţinut Academiei Române şi care au fost trecute în mod abuziv în folosinţa sau administrarea unor ministere şi instituţii publice prin Decizia Consiliului de Miniştri nr. 1.486/1948, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 260 din 8 noiembrie 1948, şi care sunt cuprinse în documentul respectiv, în art. 1-4, paginile 8.983-8.989, precum şi în alte documente oficiale doveditoare sau care au fost trecute în mod abuziv în proprietatea, în administrarea ori în folosinţa unor persoane juridice, prin acte normative sau administrative, emise în perioada precizată la alin. (17), respectiv 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi în perioada 1 ianuarie 1990-14 decembrie 2004, se retrocedează în totalitate în proprietatea privată a Academiei Române, cu aplicarea prevederilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. (5) Pentru bunurile mobile şi imobile prevăzute la alin. (2) şi (4), care în mod obiectiv nu mai pot fi retrocedate în natură, în vederea respectării clauzelor donatorilor şi în conformitate cu prevederile art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la cererea şi cu acordul Academiei Române, se aplică de către autorităţile competente, potrivit art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, măsuri reparatorii prin echivalent, în compensare cu alte bunuri similare sau, prin conversie cu bunuri mobile ori imobile din alte categorii, necesare activităţilor Academiei Române.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 35 alin. (2) şi art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, înregistrată la data de 6 iulie 2023 pe rolul Tribunalului Constanţa cu nr. 4.753/118/2023, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, constatarea existenţei şi a întinderii dreptului de proprietate cu privire la imobilul teren în suprafaţă de 29.509,12 mp, situat administrativ în intravilanul oraşului, obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de compensare prin puncte, pentru partea din imobilul teren notificat, care nu poate fi restituit în natură şi pentru care nu se mai pot acorda măsuri reparatorii în echivalent, urmând ca numărul de puncte să fie stabilit prin raportare la art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată determinate în prezentul proces.

Prin Sentinţa civilă nr. 128 din 18 ianuarie 2024, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea reclamantului şi a obligat partea pârâtă la emiterea unei decizii de compensare prin puncte, în favoarea reclamantului, pentru imobilul teren în suprafaţă de 29.509,12 mp, ce face obiectul Dispoziţiei nr. 363 din 14 noiembrie 2011 emise de primar, prin raportare la art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a fondului a apreciat, în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, că acesta nu este un capăt de sine stătător, printre condiţiile necesare pentru emiterea unei decizii de compensare aflându-se şi cea privind dreptul de proprietate asupra suprafeţei de teren de 29.509,12 mp.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, s-a reţinut că din modalitatea în care a fost formulat nu rezultă că se solicită ca instanţa să stabilească în mod direct numărul de puncte, urmând ca pârâta să stabilească acest număr, prin raportare la dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamantul, cât şi pârâta.

În motivarea căii de atac, apelantul-reclamant a arătat că, prin Încheierea de şedinţă din data de 11 ianuarie 2024, instanţa de fond a respins administrarea ambelor probe cu expertiză, fără a oferi însă o motivare clară, rezumându-se doar la a aprecia că aceste probe nu ar fi utile soluţionării cauzei, în raport cu obiectivele indicate. Totodată, a susţinut că în mod neîntemeiat tribunalul nu a procedat la stabilirea, în mod direct, a numărului de puncte la care este îndreptăţit cu titlu compensatoriu, deşi a formulat în mod expres această solicitare în cadrul celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată.

Prin motivele de apel formulate, apelanta-pârâtă a criticat sentinţa tribunalului, în esenţă, sub următoarele aspecte: greşita interpretare a lipsei înscrisurilor din care să reiasă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului teren ce face obiectul dispoziţiei din anul 2011 emise de primar; Decizia Consiliului de Miniştri nr. 1.486/1948 nu constituie act translativ de proprietate, ci doar atestă caracterul abuziv al preluării; greşita interpretare a prevederilor art. 15 din Legea 165/2013, la dosar nefiind depusă declaraţia notificatorului, autentificată şi tradusă de către autorităţile statului, din care să rezulte că nu a fost depăşită limita de teren impusă de lege (50 ha).

Prin Încheierea de şedinţă din 29 ianuarie 2025, instanţa de apel, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, după ce, anterior, a pus în discuţie această chestiune, în şedinţa din 27 noiembrie 2024. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, a apreciat că de interpretarea problemelor de drept în discuţie depinde soluţionarea cauzei pe fond, având în vedere, pe de o parte, că, potrivit normelor cuprinse în Legea nr. 752/2001, se restituie Academiei Române în integralitate toate terenurile preluate de la aceasta, iar Legea nr. 165/2013 prevede o limită de 50 ha de proprietar deposedat, precum şi că, pe de altă parte, drepturile cu privire la o anumită suprafaţă de teren au fost cesionate unei alte persoane – autorul reclamantului din prezentul proces.

Totodată, s-a reţinut că, în speţă, curtea de apel este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, chestiunea de drept este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi ea nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctul de vedere al titularului sesizării

Instanţa de trimitere a apreciat că dificultatea în interpretarea normelor de drept în discuţie rezidă în aceea de a se şti dacă legiuitorul a urmărit, cu titlu de dispoziţie specială, retrocedarea în totalitate Academiei Române a terenurilor preluate în mod abuziv, fără vreo limită de suprafaţă, sau, având în vedere faptul că Legea nr. 165/2013 este o lege ulterioară legii speciale, trebuie aplicată la restituire limita de 50 ha de proprietar deposedat.

Pe de altă parte, a reţinut că restituirea prevăzută de Legea nr. 752/2001 pare a se referi doar la restituirea în natură, pentru desfăşurarea activităţilor proprii Academiei Române, fără posibilitatea acordării de puncte în compensare, în timp ce cesionarul nu poate primi decât o despăgubire plafonată potrivit art. 24 din Legea nr. 165/2013, chiar dacă contractul de cesiune a fost încheiat anterior intrării în vigoare a acestei legi.

De asemenea, s-a reţinut că această chestiune este foarte importantă, întrucât instanţa învestită cu soluţionarea cauzei trebuie să stabilească dacă un proprietar deposedat, în speţă Academia Română, ştiind că nu poate primi în proprietate decât terenuri în natură cu titlul de măsuri reparatorii, putea cesiona drepturile sale uneia sau mai multor persoane, în privinţa acestora din urmă operând prevederea generală care limitează dreptul de restituire la 50 ha de proprietar deposedat, pe teritoriul întregii ţări. În acest context, se impune a fi lămurită şi problema dacă limita de 50 ha de proprietar deposedat se referă doar la restituirea în natură sau nu prezintă relevanţă natura măsurilor reparatorii, acestea putând fi chiar cumulate, dar în limita prevăzută de lege pentru un singur proprietar deposedat. VI. Punctele de vedere ale părţilor

Apelantul-reclamant, în ceea ce priveşte prima dintre întrebări, a apreciat că răspunsul la aceasta este conţinut de prevederile Legii nr. 165/2013 şi astfel nu ar fi necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nefiind îndeplinită condiţia de admisibilitate referitoare la noutatea chestiunii de drept.

Cu referire la cea de-a doua întrebare, a opinat în sensul că ceea ce se impune a fi dezlegat cu valoare de principiu este concursul dintre legea generală şi legea specială, solicitând a se observa succesiunea intrării în vigoare a legilor reparatorii.

Totodată, a menţionat că Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 18/1991) şi Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 10/2001) conţineau limite de restituire sau de reconstituire a dreptului de proprietate, în timp ce Legea nr. 752/2001 conferă Academiei Române dreptul la o restituire integrală a bunurilor care i-au aparţinut în proprietate.

Apelanta-pârâtă a arătat că este de acord cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu ambele întrebări, şi a solicitat a se avea în vedere legislaţia aplicabilă în speţă şi domeniul pe care aceasta îl reglementează, susţinând că a acorda reparaţii mai mari decât cele prevăzute de lege, pentru alte caracteristici sau pentru alte categorii de persoane, ar constitui o gravă încălcare a normelor de reglementare în domeniu şi a principiilor echităţii şi transparenţei procesului de stabilire a măsurilor reparatorii şi menţinerii justului echilibru între interesul particular al foştilor proprietari şi interesul general al societăţii. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Referitor la prima întrebare formulată prin sesizarea de faţă, într-o primă orientare, conturată ca fiind majoritară, s-a apreciat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 165/2013, coroborat cu art. 4 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 752/2001, măsurile reparatorii cu privire la Academia Română nu se raportează exclusiv la restituirea în natură sau prin acordarea de bunuri oferite în echivalent, putând îmbrăca şi forma compensării prin puncte.

În argumentare s-a reţinut că din interpretarea prevederilor art. 1 alin. (1)-(3) din Legea nr. 165/2013 rezultă, fără echivoc, că, deşi modalitatea principală de reparaţie în cazul imobilelor preluate abuziv este restituirea în natură, în cazul în care aceasta nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda constau în compensarea cu bunuri, precum şi prin puncte.

S-a apreciat că prevederile art. 4 alin. (4)-(5) din Legea nr. 752/2001 nu pot fi interpretate în sensul că se opun posibilităţii recurgerii la forma de reparaţie a punctelor compensatorii, câtă vreme s-a recunoscut deja, de la momentul intrării în vigoare a legii, opţiunea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, în compensare cu alte bunuri similare sau prin conversie cu bunuri mobile ori imobile din alte categorii, necesare activităţilor Academiei Române. De asemenea, s-a arătat că trebuie avută în vedere şi împrejurarea că Legea nr. 165/2013 este un act normativ adoptat ulterior legii speciale, edictat cu scopul de a unifica şi finaliza procesul de restituire a tuturor imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist.

S-a constatat că, din interpretarea literală, logică şi sistematică a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 752/2001, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, reiese că, şi în privinţa Academiei Române, este aplicabil regimul general al măsurilor reparatorii reglementat de acest din urmă act normativ, câtă vreme chiar aceste dispoziţii trimit în mod consecvent la legislaţia în vigoare sau la condiţiile legii, urmând a se face aplicarea strictă a excepţiilor prevăzute de Legea nr. 752/2001.

În acest sens s-a subliniat că art. 4 alin. (2) din Legea nr. 752/2001 stipulează în mod expres că se restituie, în condiţiile legii, în patrimoniul Academiei Române bunurile mobile şi imobile de care aceasta a fost deposedată în mod abuziv, cu sau fără titlu, iar acolo unde legiuitorul a intenţionat să instituie un regim derogatoriu de la dreptul comun de reparaţie a precizat acest aspect în mod explicit – este cazul dispoziţiilor de la alin. (4), (5) şi (15) ale art. 4, spre exemplificare -, iar prevederile alin. (5) al aceluiaşi articol nu exclud aplicarea măsurii compensării prin puncte, câtă vreme art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, vizează doar cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ-teritoriale.

Cea de-a doua orientare, minoritară, este în sensul că măsurile reparatorii cu privire la Academia Română se raportează exclusiv la restituirea în natură sau prin acordarea de bunuri oferite în echivalent, aceste măsuri reparatorii neputând îmbrăca şi forma compensării prin puncte.

Astfel, s-a menţionat că Legea nr. 165/2013 se încadrează în categoria legilor generale care reglementează măsurile reparatorii şi, drept urmare, Legea nr. 752/2001 îşi păstrează statutul de lege specială, care derogă de la prevederile Legii nr. 165/2013.

Referitor la cea de-a doua întrebare, într-o primă orientare, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 752/2001, sintagma „se retrocedează în totalitate în proprietatea privată a Academiei Române” nu ar trebui raportată la limita de 50 ha de proprietar deposedat, prevăzută de art. 15 din Legea nr. 165/2013.

S-a susţinut că limita de 50 ha de proprietar deposedat prevăzută de art. 15 din Legea nr. 165/2013 nu poate fi aplicată, întrucât măsurile reparatorii ce se pot acorda Academiei Române sunt prevăzute în norme speciale. Ca atare, s-a arătat că, deşi art. 15 din Legea nr. 165/2013 nu face distincţie între calităţile proprietarilor deposedaţi atunci când stabileşte limita de 50 ha teren agricol, faţă de dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 752/2001, care au caracter special, pare că intenţia legiuitorului a fost aceea de a reface patrimoniul Academiei Române, deţinut înainte de 1989, în integralitatea sa.

Prin cea de-a doua opinie s-a susţinut că, în interpretarea şi aplicarea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 752/2001, sintagma „se retrocedează în totalitate în proprietatea privată a Academiei Române” trebuie raportată la limita de 50 ha de proprietar deposedat, prevăzută de art. 15 din Legea nr. 165/2013.

Astfel, s-a apreciat că nu se identifică nicio raţiune legală pentru care acest fost proprietar deposedat abuziv în perioada regimului comunist, Academia Română, să beneficieze de un tratament diferit faţă de ceilalţi foşti proprietari, împrejurare care ar duce la stabilirea unor măsuri reparatorii discriminatorii.

Un argument adus în susţinerea acestei opinii este succesiunea în timp a legilor, în raport cu prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 752/2001, precum şi cu cele ale art. 15 din Legea nr. 165/2013, apreciindu-se că aceasta din urmă instituie o limită de 50 ha de proprietar deposedat, limită care se aplică inclusiv Academiei Române.

Totodată, s-a susţinut că, deşi Legea nr. 752/2001 nu menţionează explicit limita de 50 ha, principiul unităţii sistemului juridic impune corelarea cu prevederile ulterioare din Legea nr. 165/2013, astfel că restituirea „în totalitate” a imobilelor Academiei Române este supusă limitării de 50 ha, stabilite pentru terenurile agricole, în absenţa unor dispoziţii exprese care să o excludă.

A fost exprimată şi o a treia opinie, de către judecătorii unei singure instanţe, prin care s-a apreciat că, în ceea ce priveşte limita de 50 ha, aceasta se aplică doar în privinţa terenului intravilan, ipoteza limitării nefiind incidentă în privinţa terenului agricol extravilan.

În ceea ce priveşte practica instanţelor judecătoreşti, se reţine că, în susţinerea opiniei majoritare exprimate cu privire la prima întrebare a sesizării, a fost depusă Sentinţa civilă nr. 957 din data de 14 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 6.469/3/2020, nedefinitivă.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul de recursuri în interesul legii nu se verifică, în prezent, practică judiciară neunitară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, în problemele de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În urma verificării jurisprudenţei formaţiunilor de unificare a practicii judiciare din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost identificată Decizia nr. 47 din 7 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 14 iulie 2021, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea problemă de drept: „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 4 teza întâi din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 3 pct. 6 din acelaşi act normativ, art. 27 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în sensul de a se stabili dacă, în situaţia în care titularul care beneficiază de o hotărâre judecătorească irevocabilă de obligare a comisiei locale de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor la întocmirea documentaţiei necesare şi de obligare a comisiei judeţene de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor la emiterea titlului de proprietate asupra unui teren determinat ca suprafaţă şi amplasament, a înstrăinat drepturile litigioase care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii anterior emiterii titlului de proprietate şi punerii în posesie, dar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cesionarul, ca persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, are dreptul exclusiv la măsura reparatorie prevăzută de noua lege de reparaţie constând în compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013 sau are dreptul la emiterea titlului de proprietate şi punerea în posesie asupra terenului.”

Totodată, prin Decizia nr. 30 din 2 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iunie 2020, s-a statuat: „În interpretarea dispoziţiilor art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în coroborare cu prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte următoarele: În cazul în care, după încheierea unei convenţii prin care fostul proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia au înstrăinat dreptul la despăgubire unor terţe persoane, părţile convin desfiinţarea acestei convenţii şi repunerea lor în situaţia anterioară, dreptul la măsuri reparatorii al cesionarului nu subzistă. În acest caz, dreptul la măsuri reparatorii în echivalent revine în patrimoniul înstrăinătorului (înstrăinătorilor) plafonat potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (2) sau, după caz, alin. (4) din Legea nr. 165/2013.”

Prin Decizia nr. 42 din 21 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 7 februarie 2017, s-au statuat următoarele: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 4 teza I din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 3 pct. 6 din acelaşi act normativ, art. 27 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, stabileşte că: În situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, iar cererea de reconstituire formulată în temeiul legilor fondului funciar nu a fost soluţionată prin emiterea titlului de proprietate sau de despăgubire în beneficiul titularului originar, al moştenitorilor acestuia sau al terţului dobânditor până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cesionarul, ca persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, are dreptul exclusiv la măsura reparatorie prevăzută de noua lege de reparaţie constând în compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare.” IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional a fost identificată, cu valoare relevantă pentru chestiunea de drept sesizată, Decizia nr. 538 din 24 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 22 ianuarie 2024, prin care instanţa de contencios constituţional a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi ale art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, reţinând prin considerente decisive următoarele: ” 14. În jurisprudenţa sa referitoare la prevederile cuprinse în Legea nr. 165/2013, Curtea Constituţională a arătat în mod constant că singura derogare de la principiul prevalenţei restituirii în natură, consacrat, de altfel, expressis verbis prin art. 2 lit. a) din Legea nr. 165/2013, este reprezentată de situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile ce i se cuveneau potrivit legilor anterioare de restituire a proprietăţii (…) (Decizia nr. 440 din 23 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 962 din 20 octombrie 2020, paragraful 18, Decizia nr. 87 din 27 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 3 mai 2018, paragrafele 15-17, sau Decizia nr. 7 din 15 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 412 din 27 mai 2019, paragrafele 17-20). 15. (…) Cele două aspecte ale politicii de restituire sunt strâns legate între ele şi îi privesc, în realitate, numai pe titularii iniţiali ai dreptului de proprietate, foşti proprietari, şi pe moştenitorii legali ori testamentari ai acestora. Aşadar, doar aceste persoane au, în principiu, vocaţia unei reparaţii integrale şi, pe cât posibil, în natură, întrucât numai această categorie de persoane a fost în mod real afectată, direct sau indirect, prin pierderea dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate în mod abuziv de stat (…) (Decizia nr. 179 din 1 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 3 iunie 2014, paragrafele 27-38, Decizia nr. 172 din 26 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 12 iunie 2019, paragraful 19).”

Totodată, prezintă relevanţă şi Decizia nr. 614 din 24 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 11 aprilie 2023, prin care Curtea Constituţională a reţinut următoarele: ” (…) art. 15 din Legea nr. 165/2013 reglementează limita care trebuie respectată pentru soluţionarea cererilor de restituire vizând terenuri intravilane agricole rezultată din coroborarea dintre Legea nr. 10/2001, Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000, limită care se subsumează cotei de 50 ha, stabilită de aceste acte normative. Prin urmare, Curtea a subliniat că art. 15 din Legea nr. 165/2013 stabileşte relaţia dintre cele două legi de restituire, precizând că reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole, indiferent că sunt în intravilanul sau extravilanul localităţilor, nu trebuie să depăşească 50 ha/proprietar deposedat” (paragraful 24).

În acelaşi sens a se vedea şi Decizia nr. 477 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1191 din 8 decembrie 2020, şi Decizia nr. 384 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 854 din 30 octombrie 2017. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit s-a apreciat că, în interpretarea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 752/2001, sintagma „se retrocedează în totalitate în proprietatea privată a Academiei Române” nu trebuie raportată la limita de 50 ha de proprietar deposedat prevăzută de art. 15 din Legea nr. 165/2013, iar sesizarea în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 165/2013 coroborat cu art. 4 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 752/2001 este inadmisibilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XI.1. Asupra admisibilităţii sesizării

Sesizarea formulată în prezenta cauză vizează, în esenţă, două probleme de drept, cu privire la care instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile pentru deschiderea procedurii hotărârii prealabile.

Se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o interpretare jurisdicţională de principiu a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 165/2013 coroborat cu art. 4 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 752/2001, respectiv art. 4 alin. (4) din Legea nr. 752/2001 coroborat cu art. 15 din Legea nr. 165/2013, în scopul de a stabili următoarele: a) dacă măsurile reparatorii cu privire la Academia Română se raportează exclusiv la restituirea în natură sau prin acordarea de bunuri oferite în echivalent ori aceste măsuri reparatorii pot îmbrăca şi forma compensării prin puncte; b) dacă sintagma „se retrocedează în totalitate în proprietatea privată a Academiei Române” trebuie sau nu raportată la limita de 50 ha de proprietar deposedat, prevăzută de art. 15 din Legea nr. 165/2013.

Înalta Curte reaminteşte că pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept esenţiale, ivite într-o cauză aflată în curs de soluţionare în ultimă instanţă, menită să elimine riscul apariţiei şi dezvoltării unei jurisprudenţe neunitare, este condiţionată legal, prin textele normative care asigură cadrul legal al activării acestei proceduri.

Astfel, conform art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Totodată, conform art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „(1) Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor”.

Analiza textelor normative anterior evocate permite concluzia potrivit căreia deschiderea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, concomitent, următoarele condiţii de admisibilitate: a) existenţa unei cauze pendinte, o judecată în curs de soluţionare pe rolul unei instanţe; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al unei curţi de apel sau al unui tribunal; c) acest complet să fi fost legal învestit cu soluţionarea litigiului în ultimă instanţă; d) în cursul judecăţii să se ivească o chestiune de drept reală şi esenţială, de care depinde soluţionarea în fond a cauzei respective; e) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; f) această chestiune de drept să nu fi făcut deja obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii, în curs de soluţionare.

Verificarea prealabilă a prezentei sesizări, în raport cu cerinţele legii de procedură, anterior enunţate, pune în evidenţă faptul că doar unele dintre condiţiile legale de admisibilitate sunt îndeplinite, în cazul primei întrebări, şi ele sunt în totalitate întrunite, în privinţa celei de-a doua întrebări.

Asupra celei dintâi întrebări – „Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 165/2013, coroborat cu art. 4 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 752/2001, măsurile reparatorii cu privire la Academia Română se raportează exclusiv la restituirea în natură sau prin acordarea de bunuri oferite în echivalent ori aceste măsuri reparatorii pot îmbrăca şi forma compensării prin puncte?”

Se constată că instanţa de trimitere a fost învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de părţile în proces împotriva unei sentinţe pronunţate în primă instanţă de tribunal în soluţionarea unei acţiuni civile în justiţie prin care reclamantul solicită recunoaşterea şi realizarea dreptului său la acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Titularul sesizării – completul învestit cu judecata apelurilor – urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, întrucât, în materia în care a fost promovată acţiunea aflată în curs de soluţionare, hotărârile pronunţate sunt supuse exclusiv apelului, deciziile pronunţate în calea de atac fiind astfel definitive, în raport cu dispoziţiile art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 şi art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Sunt îndeplinite, aşadar, condiţiile referitoare la existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în competenţa legală a unui complet de judecată al unei curţi de apel, învestit să judece litigiul în ultimă instanţă.

Referitor la cerinţa ivirii unei chestiuni de drept de care depinde soluţionarea în fond a cauzei respective se remarcă faptul că legiuitorul instituie o dublă condiţionare: pe de o parte, să existe o chestiune de drept, iar, pe de altă parte, să fie probată legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei în fond.

Or, elementele prezentei sesizări nu pun în evidenţă existenţa legăturii necesare între chestiunea de drept care face obiectul primei întrebări, aceea referitoare la forma pe care o pot îmbrăca măsurile reparatorii cuvenite Academiei Române, şi soluţionarea fondului cauzei aflate în curs de judecată.

Se reţine, în esenţă, că printr-o notificare formulată în anul 2005, în condiţiile Legii nr. 10/2001, Academia Română a solicitat retrocedarea în natură a terenului agricol intravilan în suprafaţă de 22 ha, dobândit în proprietate prin efectul unui testament autentic datând din anul 1945. Referitor la acest teren se arată că el apare evidenţiat la poz. 48 în Monitorul Oficial al României nr. 260 din data de 8 noiembrie 1948, prin Decizia Consiliului de Miniştri nr. 1.486/1948, emisă în baza dispoziţiilor art. 68 alin. (2) din Decretul nr. 198 din data de 18 august 1948, dispunându-se trecerea imobilului în folosinţa Ministerului Agriculturii.

În data de 31 iulie 2008, între momentul depunerii notificării şi momentul soluţionării acesteia [au fost avute în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 247/2005), potrivit cărora actele de înstrăinare a drepturilor stabilite prin titlurile de despăgubire, cu excepţia transmiterii ca efect al succesiunii, sunt lovite de nulitate absolută], Academia Română a cesionat integral şi în mod irevocabil, fără nicio rezervă şi cu titlu oneros toate drepturile, beneficiile, obligaţiile şi calităţile deţinute sau izvorâte din orice procedură judiciară sau extrajudiciară şi/sau administrativă ce are ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 22 ha teren agricol intravilan – obiect al notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001.

Prin dispoziţii succesive ale primarului a fost restituită în natură, în favoarea Academiei Române, o suprafaţă de teren de 62.125 mp şi au fost restituite, în compensare, către cesionar unele suprafeţe de teren intravilan şi extravilan, astfel că, în final, este emisă dispoziţia primarului nr. 363 din data de 14 noiembrie 2011, în cuprinsul căreia se reţine că a rămas de restituit suprafaţa de 29.509,12 mp teren agricol intravilan, cu privire la care se propune acordarea unor despăgubiri în condiţiile titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Reclamantul are calitate de moştenitor legal al cesionarului şi, în această calitate, a formulat prezenta acţiune civilă în justiţie, solicitând instanţei, în temeiul art. 35 alin. (2) şi art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, să oblige Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea unei decizii de compensare prin puncte, pentru partea din imobilul teren care nu mai poate fi restituită în natură şi pentru care nu se mai pot acorda măsuri reparatorii în echivalent, urmând ca numărul de puncte să fie stabilit prin raportare la art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.

Acţiunea reclamantului a fost admisă, astfel cum a fost formulată, prin Sentinţa civilă nr. 128 din 18 ianuarie 2024 a Tribunalului Constanţa – obiectul apelurilor exercitate de cele două părţi aflate în litigiu, apeluri pendinte pe rolul instanţei de sesizare.

Apelantul-reclamant consideră că în mod neîntemeiat prima instanţă a fondului nu a procedat la stabilirea efectivă a numărului de puncte la care este îndreptăţit cu titlu compensatoriu pentru terenul asupra căruia i-a fost recunoscut dreptul de proprietate, iar apelanta-pârâtă contestă existenţa şi întinderea dreptului de proprietate cu privire la care se pretind măsuri reparatorii, apreciind că prin înscrisurile depuse de reclamant nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate şi la dosar nu a fost depusă declaraţia notificatorului din care să rezulte că nu a fost depăşită limita de teren impusă de lege la reconstituire, aceea de 50 ha/proprietar deposedat.

Prin urmare, ipoteza dedusă judecăţii este aceea în care, înainte ca notificarea pe care a formulat-o în temeiul legilor de restituire a proprietăţii să fi fost soluţionată (a se vedea Legea nr. 10/2001), Academia Română a înstrăinat drepturile care i se cuvin cu privire la terenul agricol intravilan în suprafaţă de 22 ha, în acest sens fiind încheiată o cesiune de creanţă cu titlu oneros cu autorul reclamantului, persoană fizică, al cărei efect principal constă într-un transfer al dreptului de creanţă ut singuli, din patrimoniul cedentului în acela al cesionarului, cu toate prerogativele acestuia. Ca urmare a menţionatei cesiuni de creanţă, încheiată anterior intrării în vigoare a noii legi reparatorii (Legea nr. 165/2013), dreptul pretins de cedent, constând în acordarea măsurilor reparatorii conferite de legislaţia anterioară în domeniul proprietăţilor preluate în mod abuziv, a fost transferat către cesionar.

Or, conform art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, în situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, singura măsură reparatorie recunoscută de legiuitor în favoarea dobânditorului este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) şi (4).

Prin dispoziţiile art. 24 alin. (1) din evocata lege se stipulează că punctele stabilite prin decizia de compensare emisă pe numele titularului dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, nu pot fi afectate prin măsuri de plafonare.

Însă, prin derogare, potrivit art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în situaţia în care se acordă măsuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se acordă un număr de puncte egal cu suma dintre preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. (6).

Interpretarea literală a normelor juridice evocate pune în evidenţă, cu îndestulătoare claritate, că, în situaţia unei cesiuni a dreptului la măsuri reparatorii (ipoteză care se verifică în cauza pendinte pe rolul instanţei de trimitere), legiuitorul a reglementat o unică măsură reparatorie care poate fi acordată cesionarului, aceasta fiind compensarea prin puncte, fără a mai putea beneficia de măsurile reparatorii instituite prin legile reparatorii anterioare. Mai mult, operează în acest caz o compensare plafonată, iar nu una integrală, intenţia legiuitorului fiind aceea de a oferi privilegiul despăgubirii integrale (neplafonate) exclusiv fostului proprietar sau, după caz, moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia, întrucât acestea sunt persoanele asupra cărora s-au răsfrânt, direct sau indirect, măsurile de preluare abuzivă.

În alte cuvinte, prin derogare de la principiul prevalenţei restituirii în natură [consacrat expressis verbis prin art. 2 lit. a) din Legea nr. 165/2013], în situaţia în care titularul dreptului de proprietate a înstrăinat drepturile care i se cuveneau potrivit legilor anterioare de restituire a proprietăţii, înainte ca notificarea formulată să fi fost soluţionată definitiv, măsura reparatorie care poate fi acordată în condiţiile noii legi reparatorii este aceea a compensării prin puncte, în condiţiile art. 24 alin. (2). Legiuitorul a reglementat, aşadar, în mod diferit modalitatea de despăgubire, în raport cu persoana beneficiarilor măsurilor reparatorii conferite de Legea nr. 165/2013, respectiv: titularul dreptului la măsuri reparatorii în temeiul legislaţiei reparatorii anterioare, pe de o parte, şi persoanele către care au fost înstrăinate drepturile cuvenite potrivit legilor de restituire a proprietăţii, pe de altă parte.

De altfel, statuând în sensul conformităţii art. 1 alin. (3) şi art. 24 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 165/2013 cu normele constituţionale (în acest sens a se vedea: Decizia nr. 179 din 1 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 3 iunie 2014, paragrafele 27-38; Decizia nr. 172 din 26 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 12 iunie 2019, paragraful 19; Decizia nr. 538 din 24 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 22 ianuarie 2024), instanţa de contencios constituţional a constatat că politicile de restituire îmbină două componente: o componentă reparatorie/morală şi una patrimonială, ce vizează dreptul de proprietate care îi priveşte, în realitate, doar pe titularii iniţiali ai dreptului de proprietate, foşti proprietari, şi pe moştenitorii legali ori testamentari ai acestora. Scopul urmărit de legiuitorul român este reglementarea unor măsuri reparatorii în interesul foştilor proprietari ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv de stat sau de alte persoane juridice, iar nu crearea de noi drepturi sau surse de venit pentru terţe persoane. În acest context, Curtea a statuat că, având în vedere obiectul de reglementare al Legii nr. 165/2013, şi anume măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum şi domeniul special de reglementare, constând în acordarea de măsuri reparatorii, în considerarea abuzurilor săvârşite în perioada comunistă în materia preluărilor de către stat a imobilelor proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice private, opţiunea legiuitorului de a exclude de la măsura reparatorie a restituirii în natură, precum şi de la cea a compensării integrale prin puncte a persoanelor în patrimoniul cărora a fost transmis, prin intermediul unor contracte cu titlu oneros, dreptul de a obţine măsurile reparatorii apare ca fiind justificată în mod obiectiv şi rezonabil. Tot astfel, s-a mai arătat că nu s-ar putea considera că aceste măsuri legale ar avea semnificaţia unei exproprieri, ele încadrându-se în sfera măsurilor cu caracter general sugerate chiar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fi adoptate de statul român.

Astfel fiind, cum titular al acţiunii civile în justiţie nu este Academia Română, în calitatea acesteia de proprietar iniţial al imobilului cu privire la care se pretind măsuri reparatorii (acţiunea fiind introdusă de persoana fizică în patrimoniul căreia a fost transmis, prin intermediul unei cesiuni de creanţă cu titlu oneros, dreptul de a obţine măsurile reparatorii) şi singura măsură reparatorie reglementată imperativ de lege, în acest caz, este compensarea prin puncte, chestiunea legată de forma pe care o pot îmbrăca măsurile reparatorii cuvenite Academiei Române prin legile de reparaţie nu are nicio legătură cu soluţionarea în fond a prezentei cauze deduse judecăţii. O statuare de principiu, sub acest aspect, nu va influenţa sub nicio formă dezlegarea pe care instanţa de trimitere este chemată să o dea procesului, în cauza aflată pe rol.

Complementar, se notează că nici din perspectivă procesuală, aceea a limitelor învestirii instanţei de apel, nu se verifică legătura de dependenţă absolut necesară între dezlegarea acestui aspect şi soluţionarea cauzei pe fondul criticilor din apel, întrucât acestea nu vizează natura măsurii reparatorii recunoscute în favoarea cesionarului, aceea a compensării prin puncte. Niciunul dintre apelanţi nu a criticat hotărârea primei instanţe a fondului sub acest aspect, în discuţie fiind doar existenţa şi întinderea dreptului la măsuri reparatorii. Or, atât timp cât prin hotărârea de primă instanţă acţiunea reclamantului a fost admisă, iar împrejurarea legată de natura măsurilor compensatorii recunoscute în favoarea reclamantului nu a fost contestată prin motivele apelurilor declarate, se poate considera că soluţionarea celor două apeluri n