Decizia nr. 58/2024 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 1317/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 1.317/1/2024 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Carmen Elena Popoiag, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ, în Dosarul nr. 5.367/291/2023, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ a dispus, prin Încheierea din 20 martie 2024, în Dosarul nr. 5.367/291/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 1.108 alin. (2), art. 43, art. 41 alin. (3) şi art. 144 din Codul civil, acceptarea expresă a moştenirii de către un minor lipsit de capacitate de exerciţiu reprezintă un act de dispoziţie şi, în caz afirmativ, dacă acest act necesită autorizarea instanţei de tutelă.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 7 iunie 2024 cu nr. 1.317/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 21 octombrie 2024. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Codul civil Art. 1.108. – ” (…) (2) Acceptarea este expresă când succesibilul îşi însuşeşte explicit titlul sau calitatea de moştenitor printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată. (…)” Art. 41. – ” (…) (3) Cu toate acestea, persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singură acte de conservare, acte de administrare care nu o prejudiciază, acte de acceptare a unei moşteniri sau de acceptare a unor liberalităţi fără sarcini, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor. Dispoziţiile art. 168 alin. (4) rămân aplicabile.” Art. 43. – ” (1) În afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exerciţiu: a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani; b) cel care beneficiază de măsura tutelei speciale. (2) Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege. (3) Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor. Dispoziţiile art. 168 alin. (4) rămân aplicabile. (4) Actele pe care cel lipsit de capacitate de exerciţiu le poate încheia singur pot fi făcute şi de reprezentantul său legal, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite acest lucru.” Art. 144. – ” (1) Tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donaţii şi nici să garanteze obligaţia altuia. Fac excepţie darurile obişnuite, potrivite cu starea materială a minorului. (2) Tutorele nu poate, fără avizul consiliului de familie şi autorizarea instanţei de tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărţeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, să renunţe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi să încheie în mod valabil orice alte acte ce depăşesc dreptul de administrare. (3) Actele făcute cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2) sunt anulabile. În aceste cazuri, acţiunea în anulare poate fi exercitată de tutore, de consiliul de familie sau de oricare membru al acestuia, precum şi de către procuror, din oficiu sau la sesizarea instanţei de tutelă. (4) Cu toate acestea, tutorele poate înstrăina, fără avizul consiliului de familie şi fără autorizarea instanţei de tutelă, bunurile supuse pieirii, degradării, alterării ori deprecierii, precum şi cele devenite nefolositoare pentru minor.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Roman la data de 22 martie 2023 cu nr. 2.273/291/2023 petenta CM a solicitat instituirea unui curator şi numirea lui OCC în calitate de curator pentru minorul CFP, în vârstă de 10 ani, născut la data de 22 martie 2014, în vederea asistării acestuia la dezbaterea succesiunii după defunctul său tată CG, decedat la data de 14 martie 2022; încuviinţarea acceptării succesiunii în numele minorului de către curator şi pentru semnarea tuturor actelor; autorizarea încheierii de către minor a actului de lichidare a regimului comunităţii legale dintre părinţii săi, CG, decedat, şi CM, cota de contribuţie la dobândirea/contractarea bunurilor/datoriilor comune fiind de ½ pentru fiecare soţ; autorizarea semnării încheierii finale ce se va întocmi în Dosarul succesoral nr. xx/2023, în baza căreia se va emite certificatul de moştenitor; autorizarea semnării unui act de partaj voluntar; încuviinţarea acceptării de către curator, în numele minorului, a testamentului lăsat de bunicul acestuia, CD, către defunctul CG; autorizarea semnării unui act de partaj voluntar pentru bunurile provenite de la bunicul său, pentru care minorul va primi sultă compensatorie într-un cont deschis pe numele său.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.524 din 29 iunie 2023, pronunţată de Judecătoria Roman în Dosarul nr. 2273/291/2023, a fost admisă excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, invocată din oficiu, în ceea ce priveşte cererea având ca obiect numirea tutorelui, şi s-a dispus disjungerea celorlalte capete de cerere, formându-se Dosarul nr. 5.367/291/2023.

Prin Încheierea nr. 275 din 5 iulie 2023, pronunţată de Judecătoria Roman în Dosarul nr. 5.367/291/2023, a fost respinsă cererea formulată de petentă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, faţă de dispoziţiile art. 32 şi 33 din Codul de procedură civilă, dreptul de a obţine autorizarea vânzării nu este actual, fiind supus unei condiţii, respectiv desemnarea de către autoritatea tutelară a unui curator special şi acceptarea succesiunii de către minor. Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 150 din Codul civil şi ale art. 229 alin. (3 2 ) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 71/2011), instanţa de fond a constatat că pentru minor nu a fost desemnat un curator special care să îl asiste în cadrul procedurii succesorale notariale, astfel că a respins cererea.

Împotriva acestei încheieri a declarat apel, în termen legal, petenta CM, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi admiterea cererii formulate.

În motivare a arătat că s-a adresat autorităţii tutelare pentru numirea unui curator special care să îl asiste pe minor în cadrul procedurii succesorale notariale, dar nu a primit niciun răspuns.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea căii de atac, desfiinţarea hotărârii apelate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi admiterea cererii formulate de petentă. A arătat că a acceptat să fie numit curator special, sens în care Primăria Comunei IC a emis dispoziţia nr. 265 din 6 septembrie 2023, prin care el a fost numit curator special şi s-a instituit curatela pentru reprezentarea minorului.

În şedinţa din data de 13 decembrie 2023, apelanta-petentă a precizat că petitele referitoare la încuviinţarea acceptării testamentului redactat de bunicul minorului, CD, şi încuviinţarea semnării unui act de partaj voluntar pentru bunurile provenite de la acesta reprezintă o eroare de redactare a cererii, neavând niciun fel de solicitare în acest sens.

În şedinţa publică din 31 ianuarie 2024, instanţa de apel, constituită în complet de divergenţă, a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, pentru a se lămuri dacă acceptarea succesiunii de către o persoană fizică lipsită de capacitate de exerciţiu reprezintă sau nu un act de dispoziţie care impune autorizarea instanţei de tutelă, prin raportare la dispoziţiile art. 144 şi 145 din Codul civil.

Prin Încheierea pronunţată la 20 martie 2024, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării referitoare la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, pe rolul Tribunalului Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ se află în curs de judecată în ultimă instanţă, în apel, o cauză având ca obiect autorizări date tutorelui. Cauza urmează să fie soluţionată în ultimă instanţă, deoarece în materia în care a fost declanşată această procedură judiciară (cerere dată de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie), hotărârea pronunţată de prima instanţă este supusă numai apelului, potrivit art. 107 din Codul civil, art. 94 pct. 1 lit. a) coroborat cu art. 95 pct. 2, art. 466 alin. (1) şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, astfel încât decizia pronunţată de tribunal este definitivă, în aplicarea art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. În raport cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare, şi cu data introducerii cererii la instanţă (22 martie 2023) se constată că pentru lămurirea cauzei se poate apela la dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, care reglementează mecanismul de unificare a practicii judiciare.

Totodată, este îndeplinită şi condiţia privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, faţă de obiectul cererii şi de motivele apelului, precum şi faţă de împrejurarea că, în apel, a fost depusă dispoziţia primarului de numire a curatorului special pentru minor.

S-a apreciat că textul de lege nu este suficient de clar, fiind necesară o interpretare a instanţei supreme pentru dezlegarea acestei chestiuni de drept.

Referitor la condiţia noutăţii, tribunalul a constatat că nu s-a conturat o orientare certă şi consistentă a practicii către o anumită interpretare şi aplicare a normelor din perspectiva chestiunii de drept. Se poate vorbi despre o practică în curs de formare, ce justifică declanşarea mecanismului de prevenire a practicii neunitare prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă. Prin urmare, este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate privind noutatea.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept şi nici nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare având ca obiect această chestiune de drept. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-reclamantă a comunicat că nu este de acord cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, solicitând judecarea cu celeritate a cauzei.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorul-raportor, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 5.367/291/2023 a reţinut că, având în vedere că în apel a fost depusă dispoziţia primarului de numire a curatorului special pentru minor, prematuritatea reţinută de prima instanţă nu subzistă, astfel că, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, tribunalul trebuie să verifice temeinicia capetelor de cerere formulate de petentă. În cadrul acestei analize, în raport cu capătul de cerere având ca obiect autorizarea instanţei de tutelă în vederea acceptării succesiunii de către curator în numele minorului, tribunalul trebuie să analizeze următoarea chestiune de drept, de care depinde soluţionarea apelului: dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 1.108 alin. (2), art. 43, art. 41 alin. (3) şi art. 144 din Codul civil, acceptarea expresă a moştenirii de către un minor lipsit de capacitate de exerciţiu reprezintă un act de dispoziţie şi, în caz afirmativ, dacă acest act necesită autorizarea instanţei de tutelă.

Tribunalul a apreciat că există mai multe posibile interpretări ale acestor dispoziţii legale, respectiv: – acceptarea expresă a moştenirii de către un minor lipsit de capacitate de exerciţiu nu reprezintă un act de dispoziţie şi nu necesită autorizarea instanţei de tutelă; – acceptarea expresă a moştenirii de către un minor lipsit de capacitate de exerciţiu nu reprezintă un act de dispoziţie, dar necesită autorizarea instanţei de tutelă; – acceptarea expresă a moştenirii de către un minor lipsit de capacitate de exerciţiu reprezintă un act de dispoziţie şi necesită autorizarea instanţei de tutelă.

În doctrina dezvoltată în aplicarea Codului civil din 1864, în analiza condiţiilor de validitate ale actului de opţiune succesorală, s-a reţinut că acceptarea moştenirii reprezintă un act de dispoziţie. De aceea, pentru validitatea opţiunii, succesibilul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină, iar persoanele lipsite de capacitate sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă trebuie să exercite opţiunea prin ocrotitorul legal, respectiv cu încuviinţarea acestuia şi, în ambele cazuri, cu autorizarea autorităţii tutelare.

Invocând dispoziţiile art. 43 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi (3), art. 41 alin. (1), (2) şi (4), art. 144 alin. (1), (2) şi (4) şi art. 1.114 alin. (1) şi (2) din Codul civil, instanţa de trimitere a reţinut că legislaţia actuală prevede expres că minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu poată să facă singur acte de acceptare a unei moşteniri, fără încuviinţarea reprezentantului legal şi fără autorizarea instanţei de tutelă. Această reglementare dă expresie faptului că acceptarea moştenirii reprezintă o declaraţie de voinţă făcută pentru a consolida transmisiunea moştenirii realizată de plin drept la data decesului autorului şi că moştenitorul răspunde pentru pasivul succesoral doar în limita activului. În ceea ce îl priveşte pe minorul lipsit de capacitate de exerciţiu, este neîndoielnic că actul de acceptare a unei moşteniri se încheie în numele minorului de către reprezentantul său legal, dar aspectul care trebuie dezlegat este dacă în cazul minorului fără capacitate de exerciţiu acceptarea unei moşteniri reprezintă un act care trebuie autorizat de instanţa de tutelă.

Astfel, dacă acceptarea unei moşteniri în numele unui minor lipsit de capacitate de exerciţiu nu aduce o modificare în compunerea patrimoniului acestuia, în sensul transmiterii unui bun sau unui drept în favoarea unei persoane, nu are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui drept sau grevarea cu sarcini reale a unui bun, prin raportare la definiţia constantă reţinută de doctrină a actului juridic de dispoziţie, trebuie stabilit dacă acceptarea unei moşteniri în numele unui minor lipsit de capacitate de exerciţiu reprezintă un act de conservare, un act de administrare, un act ce depăşeşte dreptul de administrare sau un act de dispoziţie.

În doctrina recentă s-a reţinut că, deşi noul Cod civil nu prevede în mod expres, atât acceptarea moştenirii, cât şi renunţarea la moştenire reprezintă acte de dispoziţie.

Dacă, potrivit doctrinei dezvoltate atât în interpretarea Codului civil din 1864, cât şi a noilor dispoziţii din Codul civil, acceptarea expresă a moştenirii este calificată ca fiind un act de dispoziţie, pare că legislaţia recentă se îndepărtează de la această interpretare. În acest sens, pe de o parte, legea prevede în mod expres că o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singură acte de acceptare a unei moşteniri. Pe de altă parte, pare că legea enumeră în mod gradual actele pe care o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă le poate face singură, actele de acceptare a unei moşteniri sau a unei liberalităţi fără sarcini fiind situate după actele de conservare şi actele de administrare neprejudiciabile, dar înaintea actelor de dispoziţie care pot fi făcute de persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă singură, respectiv actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor.

De altfel, nici jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor Codului civil referitoare la acceptarea unei moşteniri şi la autorizarea instanţei de tutelă nu este unitară.

În acest sens, făcând o amplă verificare jurisprudenţială, instanţa de trimitere a observat că unele instanţe au reţinut că operaţiunea de acceptare a unei succesiuni are caracterul unui act de conservare şi nu necesită autorizarea instanţei de tutelă.

Alte instanţe au reţinut că actul juridic de opţiune succesorală reprezintă un act de dispoziţie şi acesta nu se poate face, în cazul succesibilului minor, decât cu autorizarea instanţei de tutelă.

S-a reţinut şi că modificarea Codului civil prin Legea nr. 140/2022 privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilităţi intelectuale şi psihosociale şi modificarea şi completarea unor acte normative (Legea nr. 140/2022) determină excluderea actelor de acceptare a moştenirii din sfera celor pentru care este necesară autorizarea instanţei de tutelă.

De asemenea, s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti prin care s-a reţinut că este necesară autorizarea instanţei de tutelă pentru acceptarea succesiunii de către un minor fără capacitate de exerciţiu, fără a califica expres actul de acceptare a succesiunii, sau că acceptarea succesiunii este un act care depăşeşte dreptul de administrare a bunurilor minorului/actul juridic de opţiune succesorală vizează un act ce depăşeşte dreptul de administrare, astfel că acceptarea succesiunii poate fi făcută de reprezentantul legal al minorului doar cu încuviinţarea instanţei de tutelă/dezbaterea succesiunii depăşeşte limitele unui act de administrare, fiind un act de dispoziţie, iar acceptarea succesiunii este supusă autorizării instanţei de tutelă.

A fost identificată şi o hotărâre în cuprinsul căreia s-a reţinut că minorii cu capacitate restrânsă de exerciţiu pot face acte de acceptare a unei moşteniri care au caracterul unui act de administrare, câtă vreme aceasta nu presupune şi un pasiv. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Răspunzând solicitării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti şi au exprimat opinii teoretice, din care a rezultat existenţa a două orientări jurisprudenţiale.

Astfel, într-o primă orientare s-a apreciat că acceptarea expresă a moştenirii de către un minor lipsit de capacitate de exerciţiu este un act de dispoziţie şi necesită autorizarea instanţei de tutelă.

În acest sens au fost depuse hotărâri judecătoreşti şi s-au exprimat opinii teoretice de către Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş, Tribunalul Alba, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Călăraşi, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Tribunalul Galaţi – Secţia I civilă, Tribunalul Arad, Tribunalul Caraş-Severin, judecătoriile sectoarelor 1, 2, 3, 4 şi 5 Bucureşti, Feteşti, Sibiu, Agnita, Piatra-Neamţ, Roman, Târgu-Neamţ, Bicaz, Sfântu Gheorghe, Braşov, Rupea, Zărneşti, Turda, Gherla, Bistriţa, Baia Mare, Şimleu Silvaniei, Măcin, Constanţa, Calafat, Craiova, Brăila, Aleşd, Salonta, Oradea, Câmpulung, Piteşti, Curtea de Argeş, Darabani, Suceava, Reşiţa, Lugoj, Oraviţa, Timişoara – Secţia I civilă, Deta.

Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că acceptarea expresă a moştenirii de către un minor lipsit de capacitate de exerciţiu nu reprezintă un act de dispoziţie şi nu necesită autorizarea instanţei de tutelă, deoarece actele de acceptare a moştenirii nu sunt de natură să prejudicieze patrimoniul minorului lipsit de capacitate de exerciţiu, iar acceptarea moştenirii nu se încadrează în enumerarea de la art. 144 alin. (2) din Codul civil.

În acest sens au opinat Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Sălaj, Judecătoria Dej, Tribunalul Brăila – Secţia I civilă, care a depus şi o hotărâre judecătorească, instanţele din circumscripţia Curţii de Apel Iaşi, în opinie majoritară.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică în prezent practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale a căror interpretare se solicită. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorul-raportor, constatând că sunt întrunite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, a apreciat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 1.108 alin. (2), art. 43 alin. (3), art. 41 alin. (3) şi art. 144 din Codul civil, acceptarea expresă a moştenirii de către un minor lipsit de capacitate de exerciţiu reprezintă un act de dispoziţie şi necesită încuviinţarea instanţei de tutelă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept care se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: X.1. Asupra admisibilităţii sesizării

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul textului de lege citat, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, au fost decelate, pe cale jurisprudenţială, următoarele condiţii de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; (ii) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; (iii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; (iv) ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; (v) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; (vi) asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost făcută de Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ, învestit cu soluţionarea apelului formulat împotriva Încheierii nr. 275 din 5 iulie 2023, pronunţată de Judecătoria Roman în Dosarul nr. 5.367/291/2023, tribunalul având competenţa de a judeca acest litigiu în ultimă instanţă, potrivit art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, întrucât, în materia în care a fost promovată acţiunea, hotărârile pronunţate sunt supuse exclusiv apelului, aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 107 din Codul civil, art. 94 pct. 1 lit. a) coroborat cu art. 95 pct. 2, art. 466 alin. (1) şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, astfel încât decizia pronunţată de tribunal este definitivă, în aplicarea art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte condiţiile referitoare la existenţa unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile de a da naştere unor interpretări diferite şi de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, acestea sunt, de asemenea, îndeplinite.

Cu toate că noţiunea de „chestiune de drept” nu este definită de legiuitor, aceasta presupune în mod necesar o problemă de drept reală şi veritabilă, în sensul ca „norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară”. S-a statuat constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept că este necesar ca sesizarea să vizeze „o problemă de drept, care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini, care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, paragraful 37; Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023, paragrafele 41 şi 42).

Obiectul procedurii este reprezentat de o normă de drept incompletă sau neclară, un text de lege care, pe baza interpretării printr-o argumentaţie juridică adecvată, consistentă, poate primi înţelesuri şi aplicări deopotrivă divergente în situaţii cvasiidentice şi poate determina, în final, o jurisprudenţă neunitară (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 70 din 31 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 4 ianuarie 2023, paragraful 61). Problema de drept identificată trebuie să fie susceptibilă de a genera interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, ale unei norme îndoielnice, lacunare sau neclare, iar stabilirea dificultăţii drept condiţie a admisibilităţii este absolut necesară pentru a se verifica dacă instanţei supreme i se solicită o dezlegare de principiu a unei veritabile probleme de drept, astfel cum impun dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sau este chemată, în fapt, să soluţioneze o simplă problemă de interpretare a unor dispoziţii legale (în acest sens, a se vedea deciziile nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2026; nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020; nr. 8 din 21 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 331 din 5 aprilie 2022; nr. 6 din 30 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 6 martie 2023; nr. 6 din 5 februarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 8 martie 2024; nr. 2 din 29 ianuarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 12 martie 2024; nr. 4 din 29 ianuarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 220 din 15 martie 2024; nr. 15 din 8 aprilie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 471 din 22 mai 2024; nr. 16 din 8 aprilie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 23 mai 2024, etc.).

Din coroborarea dispoziţiilor art. 1.108 alin. (2) din Codul civil cu art. 41 alin. (3), cu art. 43 alin. (3) şi cu aplicarea art. 144 din Codul civil, rezultă că acceptarea moştenirii se poate realiza personal de cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă, nefiind necesară autorizarea instanţei de tutelă. În schimb, pentru persoana lipsită de capacitate de exerciţiu nu există nicio reglementare expresă referitor la acceptarea moştenirii.

Textele de lege nu stabilesc explicit dacă actul de exercitare a dreptului de opţiune succesorală, sub forma acceptării moştenirii, reprezintă un act de dispoziţie, un act de administrare ori de conservare şi nici dacă acceptarea moştenirii de un succesibil fără capacitate de exerciţiu trebuie supusă autorizării instanţei de tutelă.

Faţă de această lacună a dispoziţiilor legale, reliefată prin jurisprudenţa comunicată şi prin punctele de vedere teoretice exprimate de judecătorii instanţelor consultate, rezultă că textul legii este susceptibil de mai multe sensuri ori accepţiuni, care sunt deopotrivă justificate faţă de imprecizia redactării sale. În funcţie de natura juridică a actului de acceptare a moştenirii, persoana lipsită de capacitate de exerciţiu îşi poate exercita dreptul de opţiune succesorală singură, în cazul actului de conservare ori administrare, nefiind necesară autorizarea instanţei de tutelă, sau, în cazul actului de dispoziţie, prin reprezentant legal, fiind obligatorie autorizarea instanţei de tutelă.

Prin urmare, obiectul sesizării este reprezentat de o normă de drept incompletă sau neclară, care, pe baza interpretării printr-o argumentaţie juridică adecvată, consistentă, poate primi înţelesuri şi aplicări divergente în situaţii cvasiidentice şi poate determina, în final, o jurisprudenţă neunitară (în acest sens, a se vedea deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 70 din 31 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 4 ianuarie 2023, paragraful 61; nr. 33 din 24 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 26 iunie 2023, paragraful 92).

Sesizarea urmăreşte interpretarea punctuală a problemei de drept, întrebarea fiind una calificată, iar nu una ipotetică ori enunţată într-o manieră prea generală (în acest sens, a se vedea Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 52 din 18 septembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 16 octombrie 2023, paragraful 51).

Totodată, de soluţionarea acestei chestiuni de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei aflate pe rolul instanţei de trimitere. În jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reliefat, în mod constant, că procedura hotărârii prealabile poate să aibă ca obiect o normă de drept material sau o normă de drept procedural, sesizarea fiind admisibilă dacă interpretarea pe care o va da instanţa supremă produce consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 73 din 16 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 22 noiembrie 2017, paragraful 51; nr. 52 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 17 iulie 2018, paragraful 138).

Prima instanţă, în calitate de instanţă de tutelă, constatând că pentru minor nu a fost desemnat un curator special care să îl asiste în cadrul procedurii succesorale notariale, a respins, ca prematură, cererea reclamantei privind autorizarea acceptării succesiunii.

Această soluţie este criticată expres prin motivele de apel formulate de reclamantă. Pe parcursul soluţionării apelului a fost emisă dispoziţia primarului de numire a curatorului special pentru minor, împrejurare faţă de care instanţa de apel a statuat că prematuritatea reţinută de prima instanţă nu mai subzistă, astfel că, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, tribunalul trebuie să verifice temeinicia capătului de cerere, având ca obiect autorizarea instanţei de tutelă în vederea acceptării succesiunii de către curator în numele minorului.

Prin urmare, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită influenţează în mod direct soluţionarea apelului declarat în cauză, fiind îndeplinită condiţia de admisibilitate.

Este, totodată, îndeplinită şi condiţia ca problema de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă.

Referitor la condiţia noutăţii problemei de drept se reţine că această condiţie este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate (în acest sens, a se vedea deciziile nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017; nr. 29 din 17 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 13 iulie 2021; nr. 62 din 27 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1072 din 9 noiembrie 2021; nr. 64 din 27 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1099 din 18 noiembrie 2021; nr. 76 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1213 din 21 decembrie 2021; nr. 5 din 30 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 6 martie 2023; nr. 7 din 30 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 23 februarie 2023; nr. 22 din 27 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 8 mai 2023; nr. 44 din 12 iunie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 689 din 27 iulie 2023; nr. 2 din 29 ianuarie 2024 şi nr. 4 din 29 ianuarie 2024, anterior menţionate etc.).

Această condiţie de admisibilitate este îndeplinită şi decurge atât din caracterul relativ recent al actualului Cod civil, intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, cât şi din apariţia Legii nr. 140/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 20 mai 2022. Prin art. 7 pct. 2-5 din actul normativ antereferit au fost modificate dispoziţiile art. 41 şi 43 din Codul civil, în sensul că s-a prevăzut, în mod expres, că persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate încheia singură acte de acceptare a unei moşteniri sau de acceptare a unor liberalităţi fără sarcini. În schimb, pentru persoana lipsită de capacitate de exerciţiu nu a fost reglementată, în mod expres, ipoteza întocmirii actelor de acceptare a unei moşteniri sau a unor liberalităţi fără sarcini.

În plus, pentru verificarea îndeplinirii acestei condiţii de admisibilitate a sesizării au fost emise adrese către curţile de apel, care au procedat la examinarea jurisprudenţei la nivelul instanţelor judecătoreşti situate în circumscripţiile lor teritoriale şi au comunicat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că au identificat hotărâri judecătoreşti în materia care face obiect al sesizării.

Analiza punctelor de vedere teoretice formulate de judecători şi a hotărârilor pronunţate relevă că instanţele naţionale abordează în mod diferit chestiunea de drept dedusă judecăţii.

Astfel, ca urmare a apariţiei modificării legislative, unele instanţe au reţinut că modificarea Codului civil prin Legea nr. 140/2022 determină apariţia unei noi orientări jurisprudenţiale, care constă în excluderea actelor de acceptare a moştenirii din sfera celor pentru care este necesară autorizarea instanţei de tutelă. Alte instanţe au reţinut că este obligatorie autorizarea instanţei de tutelă pentru acceptarea succesiunii de către un minor fără capacitate de exerciţiu, fără a califica expres actul de acceptare a succesiunii, iar altele au apreciat că nu se impune autorizarea.

Numărul relativ mic de hotărâri judecătoreşti deja pronunţate trebuie raportat la frecvenţa mare a litigiilor de această natură, chestiunea de drept analizată având aptitudinea de a se ivi într-o multitudine de cauze.

Instanţele judecătoreşti, având competenţă în această materie, nu au pronunţat un număr mare de hotărâri judecătoreşti de natură a contura o jurisprudenţă consistentă în domeniul de referinţă, pe baza unei interpretări adecvate a textului de lege, care a generat chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită. Hotărârile transmise la dosar, pronunţate mai ales la nivelul judecătoriilor, reflectă însă incipient o divergenţă de interpretare cu caracter de principiu, fiind îndeplinită situaţia premisă a iminenţei apariţiei unei practici judiciare neunitare (a se vedea, în acest sens, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 30 din 24 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 16 mai 2023, paragrafele 88, 89; nr. 52 din 18 septembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 16 octombrie 2023, paragraful 58 etc.).

De asemenea, asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o decizie de unificare a practicii judiciare, iar problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, devenind actuală cerinţa de a se da o rezolvare de principiu modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept analizate. X.2. Asupra fondului sesizării

Chestiunea de drept care este supusă dezlegării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 1.108 alin. (2) coroborat cu art. 41 alin. (3), art. 43 alin. (3) şi art. 144 din Codul civil, cu scopul de a se clarifica dacă acceptarea expresă a moştenirii de către un minor lipsit de capacitate de exerciţiu reprezintă un act de dispoziţie şi dacă necesită încuviinţarea instanţei de tutelă.

Întrebarea formulată de instanţa de trimitere este circumscrisă analizei din perspectiva a două componente: stabilirea naturii juridice a actului de opţiune succesorală, sub forma acceptării exprese a moştenirii, ca fiind un act de dispoziţie şi obligativitatea autorizării de către instanţa de tutelă a actului de acceptare a moştenirii, în cazul succesibilului lipsit de capacitate de exerciţiu.

Pentru analizarea primei componente, respectiv natura juridică a actului de acceptare a moştenirii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept evidenţiază că dreptul de opţiune succesorală ia naştere în persoana celor care au vocaţie succesorală, din momentul deschiderii moştenirii, drept care se exercită prin intermediul actului juridic de opţiune succesorală fie sub forma acceptării moştenirii, fie sub forma renunţării la moştenire.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1.100 alin. (1) din Codul civil, dreptul de opţiune aparţine celui chemat la moştenire, în temeiul legii sau al voinţei defunctului, adică persoanelor cu vocaţie succesorală legală sau testamentară. Astfel, în cadrul moştenirii legale, dreptul de opţiune succesorală aparţine moştenitorilor legali, care au vocaţie generală la moştenire, şi nu numai celor care au vocaţie concretă la moştenire, deoarece art. 1.100 alin. (1) din Codul civil se referă la persoana chemată la moştenire în temeiul legii, şi nu la persoana care culege efectiv o parte din moştenirea legală, ceea ce înseamnă că dreptul de opţiune succesorală aparţine atât succesibililor chemaţi în primul rând la moştenire (în rang preferat), cât şi succesibililor subsecvenţi.

Noţiunea de succesibil a fost consacrată cu titlu de noutate în noul Cod civil, fiind preluată definiţia conturată în doctrină.

Prin succesibil, în accepţiunea dispoziţiilor art. 1.100 alin. (2) din Codul civil, se înţelege persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a putea moşteni, dar care nu şi-a exercitat încă dreptul de opţiune succesorală.

Astfel, succesibilul este persoana care îndeplineşte condiţiile pozitive privind capacitatea succesorală (existenţa la data deschiderii moştenirii), vocaţia succesorală (chemarea la moştenire) şi condiţia negativă de a nu fi nedemn, reglementată cu titlu de noutate, ca o condiţie generală a dreptului la moştenire.

După exercitarea dreptului de opţiune succesorală, succesibilul poate deveni moştenitor (în funcţie de rezultatul aplicării regulilor devoluţiunii legale şi testamentare) sau este renunţător.

Întrucât actul de opţiune succesorală este un act juridic, este obligatoriu a fi îndeplinite în integralitate condiţiile generale de valabilitate ale oricărui act juridic civil, stipulate expres de către legiuitor în cuprinsul art. 1.179 din Codul civil.

Pentru a putea accepta o succesiune, regula generală este aceea că o persoană trebuie să fie capabilă să îşi exercite dreptul de opţiune, şi anume să aibă capacitate deplină de exerciţiu.

De la această regulă legiuitorul a consacrat situaţia de excepţie aplicabilă succesibililor minori, realizându-se distincţia dintre minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi minorul lipsit de capacitate de exerciţiu, cu privire la posibilitatea de a încheia singur sau prin reprezentant legal actul de acceptare a moştenirii şi la obligativitatea autorizării instanţei de tutelă.

În al doilea rând, este esenţial a se stabili natura juridică a actului de exercitare a dreptului de opţiune succesorală, respectiv dacă este un act de dispoziţie sau de administrare/conservare şi dacă are relevanţă asupra calificării actului juridic de acceptare a moştenirii faptul că succesibilul acceptant este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu.

Codul civil nu conţine o reglementare generală, de principiu, a actului juridic civil. În doctrină, actul juridic civil este definit ca acea declaraţie de voinţă făcută, în limitele şi condiţiile dreptului obiectiv, de către orice persoană fizică sau juridică în scopul de a produce anumite efecte juridice, respectiv de a crea, modifica, consolida sau stinge un raport juridic civil concret. În raport cu importanţa lor, atât în literatura de specialitate, cât şi potrivit dispoziţiilor legale (de exemplu art. 345, art. 640-641 din Codul civil), actele juridice se clasifică în acte de conservare, acte de administrare şi acte de dispoziţie.

Actul de conservare este acel act juridic care are ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Actul de conservare este întotdeauna avantajos pentru autorul său, deoarece cu o cheltuială mică se salvează un drept de o valoare mai mare.

Actul de administrare este acel act juridic prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu sau a unei mase patrimoniale, după caz.

Actul de dispoziţie este actul juridic civil care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui bun sau drept (actele de înstrăinare propriu-zisă) ori grevarea unui bun cu o sarcină reală (uzufruct, ipotecă, gaj).

În doctrina dezvoltată în aplicarea Codului civil din 1864, în analiza condiţiilor de validitate ale actului de opţiune succesorală, s-a statuat că acceptarea moştenirii reprezintă un act de dispoziţie, având în vedere dispoziţiile art. 687 din Codul civil, interpretate în lumina dispoziţiilor din Codul familiei, motiv pentru care persoanele lipsite de capacitate sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă trebuie să exercite dreptul de opţiune succesorală prin ocrotitorul legal, respectiv cu încuviinţarea acestuia şi, în ambele cazuri, cu autorizarea autorităţii tutelare (art. 105, 124, 127 şi 147 din Codul familiei).

Codul civil în vigoare reglementează acceptarea moştenirii, valenţă a opţiunii succesorale, în cartea a IV-a „Despre moştenire şi liberalităţi”, titlul IV „Transmisiunea şi partajul moştenirii”, capitolul I „Transmisiunea moştenirii”, secţiunea a 2-a „Acceptarea moştenirii”, în cuprinsul dispoziţiilor art. 1.106-1.119.

Acceptarea moştenirii este un act sau un fapt juridic unilateral şi irevocabil, prin care succesibilul îşi însuşeşte în mod definitiv moştenirea transmisă în mod provizoriu de la deschiderea acesteia, consolidându-şi necondiţionat titlul său de moştenitor.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, nu se mai face distincţie între acceptare pură şi simplă şi acceptare sub beneficiu de inventar, această diferenţiere nemaifiind necesară prin raportare la modul în care este legiferată. În prezent nu operează confuziunea sau contopirea patrimoniului propriu al moştenitorului cu patrimoniul succesoral, fiind normată numai acceptarea moştenirii, cu efecte specifice acceptării sub beneficiu de inventar.

În consecinţă, orice succesibil, indiferent dacă este major sau minor (lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă), îşi poate exercita dreptul de opţiune succesorală numai sub forma acceptării sub beneficiu de inventar.

Fiind reglementată numai această formă a acceptării moştenirii, se decelează că efectele acceptării, prevăzute de art. 1.114 alin. (1) din Codul civil, sunt aceleaşi indiferent de calitatea sau vârsta succesibilului (major sau minor fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă): consolidarea titlului de moştenitor, transmisiunea patrimoniului succesoral se definitivează prin acceptarea moştenirii şi faptul că moştenitorii răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral (intra vires hereditatis), proporţional cu cota fiecăruia.

Referitor la împiedicarea confundării patrimoniului succesoral cu patrimoniul personal al moştenitorului, potrivit reglementării anterioare, întinderea obligaţiei de suportare a pasivului succesoral se analiza şi în funcţie de modalitatea de acceptare – pură şi simplă sau sub beneficiu de inventar. Moştenitorii legali, legatarii universali şi cei cu titlu universal, care acceptau moştenirea pur şi simplu, răspundeau pentru datoriile şi sarcinile moştenirii atât cu bunurile dobândite prin moştenire, cât şi cu bunurile proprii (ultra vires hereditatis), iar dacă acceptau succesiunea sub beneficiu de inventar, urmau să răspundă de pasivul succesoral numai în limita valorii bunurilor dobândite prin moştenire (intra vires hereditatis).

În prezent, cu titlu de noutate care marchează schimbarea viziunii de până acum, potrivit art. 1.114 alin. (2) din Codul civil coroborat cu art. 1.155 alin. (1) din Codul civil, moştenitorii universali şi cu titlu universal sunt ţinuţi să răspundă de pasivul succesoral numai cu bunurile din patrimoniul succesoral şi numai proporţional cu cota succesorală ce îi revine fiecăruia.

Prin acceptare, se consideră că bunurile succesorale alcătuiesc o masă patrimonială care rămâne distinctă de cea a bunurilor moştenitorului. În cazul acceptării moştenirii, conform art. 1.114 din Codul civil, are loc o acceptare totală, definitivă şi necondiţionată a activului succesoral şi o acceptare a pasivului numai în limita activului moştenit. Astfel, ca efect foarte important al acceptării, din care