Decizia nr. 63/2023 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 1714/1/2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.714/1/2023, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023 (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Carmen Elena Popoiag, preşedintele delegat al Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-şef al Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă în Dosarul nr. 3.382/278/2023, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părţi. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus concluzii scrise, înregistrate la 26 septembrie 2023.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Carmen Elena Popoiag, preşedintele completului, acordă cuvântul reprezentantei procurorului general asupra sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin susţine concluziile formulate în scris, apreciind că sesizarea de faţă este inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia noutăţii, întrucât chestiunile de drept au primit o dezlegare neunitară în practica judiciară o perioadă îndelungată de timp, iar scopul acestui mecanism nu mai poate fi atins. În plus, ultima întrebare din sesizare nu îndeplineşte cerinţa legăturii cu soluţia ce urmează a fi dată în cauză.

Nefiind întrebări pentru reprezentanta procurorului general, doamna judecător Carmen Elena Popoiag, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 5 mai 2023, în Dosarul nr. 3.382/278/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarele chestiuni de drept: Dacă sintagma „persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durata maximă poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse” din cuprinsul art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, are în vedere numai persoana împotriva căreia s-a dispus emiterea unui ordin de protecţie pe durata maximă sau se va interpreta în maniera chiar şi o persoană împotriva căreia s-a dispus o măsură de protecţie pe o durată maximă poate cere revocarea ordinului de protecţie emis împotriva sa; Dacă sintagma „persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durata maximă poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse” prevăzută de art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 este imperativă şi se alătură celorlalte condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, aşa cum sunt prevăzute în art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003; Dacă o persoană împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordin de protecţie pe o durată sub maximul prevăzut de lege poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse; Care este termenul pentru exercitarea căii de atac a apelului ce se declară împotriva sentinţei civile prin care se dispune admiterea sau respingerea cererii de revocare a ordinului de protecţie: 3 zile de la pronunţarea hotărârii sau 30 de zile de la comunicarea hotărârii?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 16 iunie 2023 cu nr. 1.714/1/2023, termenul de judecată fiind stabilit pentru data de 2 octombrie 2023. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 15 octombrie 2020, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 217/2003): ” Art. 49. – (1) Persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durata maximă poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse. (2) Revocarea se poate dispune dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: a) agresorul a respectat interdicţiile sau obligaţiile impuse; b) agresorul a urmat consiliere psihologică, psihoterapie, tratament de dezintoxicare ori orice altă formă de consiliere sau terapie care a fost stabilită în sarcina sa ori care i-a fost recomandată sau a respectat măsurile de siguranţă, dacă asemenea măsuri s-au luat, potrivit legii; c) dacă există o evaluare a riscului de recidivă realizată potrivit competenţelor de către un serviciu de probaţiune, care indică un grad de risc suficient de scăzut şi faptul că agresorul nu mai prezintă un real pericol pentru victima violenţei domestice sau pentru familia acesteia, astfel cum este definită potrivit prevederilor art. 5. (3) Cererea de revocare se soluţionează cu citarea părţilor şi a unităţii de poliţie care a pus în executare ordinul de protecţie a cărui revocare se solicită. Participarea procurorului este obligatorie.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Sentinţa civilă nr. 2.496 din 21 aprilie 2023, pronunţată de Judecătoria Petroşani în Dosarul nr. 3.382/278/2023, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de petent la 20 aprilie 2023, având ca obiect revocarea ordinului de protecţie dispus prin Sentinţa civilă nr. 1.566 din 9 martie 2023, pronunţată de Judecătoria Petroşani în Dosarul nr. 1.905/278/2023, definitivă prin neapelare, în favoarea intimatei, în nume propriu şi în calitate de reprezentant al fiicei minore.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că ordinul de protecţie a fost emis pentru o perioadă de 5 luni, respectiv cu începere de la data de 9 martie 2023 şi până la 9 august 2023, dispunându-se, totodată, evacuarea temporară a pârâtului-agresor din imobilul în care locuia împreună cu soţia şi fiica sa, obligarea acestuia la păstrarea unei distanţe minime de 50 metri faţă de ambele reclamante-victime şi la păstrarea unei distanţe minime de 50 metri faţă de locuinţa reclamantelor şi faţă de unitatea de învăţământ a reclamantei minore, precum şi interzicerea pârâtului de a avea orice contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu ambele reclamante.

Analizând prevederile art. 49 din Legea nr. 217/2003, instanţa a constatat că legiuitorul a instituit o serie de condiţii cumulative pentru admiterea cererii de revocare a ordinului de protecţie, respectiv: cererea trebuie formulată de către agresor, ordinul de protecţie trebuie să fie emis pentru durată maximă, agresorul să fi respectat interdicţiile sau obligaţiile impuse, agresorul să fi urmat consiliere psihologică, psihoterapie, tratament de dezintoxicare sau orice altă formă de consiliere sau terapie care a fost stabilită în sarcina sa ori care i-a fost recomandată sau a respectat măsurile de siguranţă şi a fost realizată o evaluare a riscului de recidivă ce indică un grad de risc suficient de scăzut şi faptul că agresorul nu mai prezintă un real pericol pentru victima violenţei domestice sau pentru familia acesteia.

Faţă de împrejurările cauzei, instanţa a constatat că nu este îndeplinită condiţia duratei emiterii ordinului de protecţie a cărui revocare se solicită, întrucât acesta a fost emis pentru o perioadă de 5 luni, în timp ce durata maximă prevăzută de lege pentru admiterea unei cereri de revocare a unui ordin de protecţie este de 6 luni, conform art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003. Astfel, una dintre condiţiile prevăzute de lege nu este îndeplinită în speţă şi, dat fiind caracterul lor cumulativ, nu se impune analiza celorlalte condiţii.

În ceea ce priveşte susţinerile părţilor că s-ar fi împăcat, instanţa a constatat că acest fapt nu prezintă relevanţă din perspectiva revocării unui ordin de protecţie, faţă de dispoziţiile imperative ale art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003. Mai mult, ordinul de protecţie este obligatoriu pentru ambele părţi.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi, solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă, revocarea ordinului de protecţie emis.

În motivarea apelului său, petentul a arătat că, prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii prin care s-a solicitat revocarea ordinului de protecţie, se creează o discriminare între o persoană împotriva căreia s-a emis un ordin de protecţie pe o durată maximă de 6 luni şi o persoană împotriva căreia s-a dispus o măsură pe o durată de 5 luni, cum este cazul său, astfel că se creează o diferenţă de tratament juridic între persoane care se află în situaţii similare, fapt ce contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţia României.

La rândul său, prin apelul formulat, intimata a arătat faptul că în prezent părţile s-au împăcat, iar cei doi copii pe care îi au împreună au nevoie de prezenţa şi susţinerea ambilor părinţi. A considerat că interpretarea dată de instanţa de fond textului de lege incident este greşită şi, astfel, îi este încălcat dreptul la viaţa privată şi de familie. A apreciat, de asemenea, că soluţia pronunţată în cauză de prima instanţă creează o gravă discriminare între o persoană împotriva căreia s-a luat o măsură printr-un ordin de protecţie pe o perioadă maximă de 6 luni şi una aflată în situaţia petentului, împotriva căruia s-a emis un ordin de protecţie pe o durată de 5 luni, existând o diferenţă de tratament juridic între persoane care se află în situaţii similare, ceea ce este contrar dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţia României, iar respingerea ca inadmisibilă a cererii de revocare a ordinului de protecţie echivalează cu încălcarea dreptului de acces la justiţie. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Încheierea de sesizare nu cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, completul de judecată al instanţei de trimitere nefăcând nicio referire în acest sens. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Ambii apelanţi, atât petentul, cât şi intimata, au solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea celor patru chestiuni de drept ce au fost preluate întocmai de completul de judecată în dispozitivul încheierii de sesizare.

Punctul de vedere al părţilor a fost exprimat în sensul că prin soluţia pronunţată în cauză de prima instanţă se creează o gravă discriminare între o persoană împotriva căreia s-a emis un ordin de protecţie pe o durată maximă de 6 luni şi o persoană împotriva căreia s-a dispus o măsură pe o durată de 5 luni, cum este cazul în speţă, astfel că există o diferenţă de tratament juridic între persoane care se află în situaţii similare, fapt ce contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţia României.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au formulat puncte de vedere. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a reţinut că, în cauză, apelantului-petent i-a fost impus un ordin de protecţie în favoarea apelantei-intimate, soţia sa şi a fiicei lor minore, pe o perioadă de 5 luni – cu începere de la data de 9 martie 2023 şi până la 9 august 2023, instanţa de judecată dispunând evacuarea acestuia din locuinţa comună, instituind obligaţia pentru acesta de a păstra o distanţă minimă atât faţă de respectiva locuinţă şi faţă de unitatea de învăţământ la care învaţă copilul lor minor, cât şi faţă de soţia sa şi faţă de minoră, precum şi prohibiţia totală de a avea vreun contact cu acestea, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod.

Pe parcurs, relaţiile dintre părţi s-au relaxat, ambii soţi căutând soluţii pentru anihilarea consecinţelor ordinului de protecţie respectiv, recurgând la soluţia juridică a revocării lui.

Or, una dintre condiţiile revocării unui astfel de ordin de protecţie, prevăzută imperativ, enumerativ şi cumulativ prin art. 49 din Legea nr. 217/2003 este aceea ca ordinul de protecţie respectiv să fi fost emis pentru durata maximă prevăzută de lege, respectiv 6 luni.

Desigur, sub imperiul acestei prime condiţii, orice analiză a posibilităţii de revocare a unui atare ordin de protecţie este superfluă – în cazul de faţă, ordinul de protecţie emis în favoarea intimatei şi a copilului minor al părţilor vizând o durată de 5 luni.

Cum atât durata în timp a ordinului de protecţie emis de către o instanţă de judecată, cât şi modalitatea concretă de executare a lui, respectiv prohibiţiile impuse prin acesta, de regulă, au la bază analiza circumstanţelor cauzale care determină necesitatea emiterii acestuia, precum şi personalitatea persoanei vizate, ca fiind un potenţial agresor, posibil autor al unor acte de violenţă, dar şi vulnerabilităţile şi labilităţile celor protejate, ca potenţiale victime, felul relaţiilor dintre ele, tipologia faptelor şi actelor, gradul lor de agresivitate şi recurenţa, precum şi alte elemente şi împrejurări relevante ce pot justifica o asemenea măsură, apare a fi în logica lucrurilor ca un ordin de protecţie emis pentru durata maximă de timp, prevăzută de lege, de 6 luni, să fie decis spre a preveni riscuri majore pentru părţile implicate şi, totodată, să conducă la detensionarea situaţiei conflictuale dintre acestea, spre beneficiul tuturor.

De aceea, în baza celei mai simple prezumţii, este discutabilă concepţia legiuitorului, aşa cum rezultă din alin. (1) al art. 49 din Legea nr. 217/2003 – potrivit căruia un ordin de protecţie emis pentru o durată maximă de timp, de 6 luni, să poată face obiectul unei revocări, în condiţiile textului de lege arătat, spre deosebire de un alt asemenea ordin de protecţie care, deşi emis pentru o perioadă de timp mai mică, să nu poată fi revocat, în aceleaşi condiţii.

În ceea ce priveşte termenul pentru exercitarea căii de atac a apelului împotriva hotărârii prin care s-a admis sau s-a respins cererea de revocare a ordinului de protecţie, instanţa de trimitere a apreciat că, în lipsa unei stipulaţii exprese, se aplică termenul general de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, spre deosebire de calea de atac exercitată împotriva hotărârii prin care s-a admis ori s-a respins cererea de emitere a ordinului de protecţie, pentru care legiuitorul a menţionat expres un termen de 3 zile de la pronunţarea hotărârii pentru exercitarea apelului.

În concluzie, raportat la situaţia „paradoxală” ce rezultă din aplicarea textului de lege menţionat în cele două situaţii ipotetice, s-a apreciat că sunt necesare interpretări ale dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, precum şi în ceea ce priveşte termenul de sesizare a instanţei de control judiciar cu cererea de apel împotriva hotărârii de soluţionare a unei cereri de revocare a unui ordin de protecţie, solicitările apelanţilor fiind considerate pertinente, în lipsa unei norme legale care să excludă orice îndoială. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

Dintre cele 15 curţi de apel, 14 au răspuns solicitării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulând puncte de vedere argumentate şi anexând practică judiciară cu privire la cele patru întrebări formulate prin sesizarea de faţă.

Referitor la prima chestiune – dacă sintagma „persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durata maximă poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse” din cuprinsul art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 are în vedere numai persoana împotriva căreia s-a dispus emiterea unui ordin de protecţie pe durata maximă sau se va interpreta în maniera chiar şi o persoană împotriva căreia s-a dispus o măsură de protecţie pe o durată maximă poate cere revocarea ordinului de protecţie emis împotriva sa -, opinia unanimă a fost în sensul că această sintagmă are în vedere exclusiv persoana împotriva căreia s-a dispus emiterea unui ordin de protecţie pe durată maximă, arătându-se că prevederea legală este lipsită de echivoc, singura persoană care are calitate procesuală activă într-o cerere având ca obiect revocarea ordinului de protecţie fiind potenţialul agresor, iar nu şi victima.

Practică judiciară în acest sens a fost înaintată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, Judecătoria Târgu Bujor, Judecătoria Iaşi, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Huşi, Judecătoria Satu Mare, Tribunalul Argeş, Judecătoria Filiaşi, Judecătoria Reghin, Tribunalul Prahova, Judecătoria Arad, Tribunalul Arad, Judecătoria Timişoara, Judecătoria Deta, Judecătoria Cluj-Napoca, Tribunalul Cluj, Judecătoria Gherla, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Judecătoria Bistriţa, Judecătoria Năsăud, Judecătoria Vişeu de Sus.

Puncte de vedere teoretice au exprimat judecătorii de la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Ialomiţa, Judecătoria Videle, Judecătoria Paşcani, Judecătoria Craiova, Judecătoria Băileşti, Judecătoria Calafat, Judecătoria Filiaşi, Judecătoria Târnăveni, Judecătoria Câmpina, Tribunalul Caraş-Severin şi judecătoriile arondate Reşiţa, Caransebeş, Oraviţa şi Moldova Nouă, Judecătoria Întorsura Buzăului, Curtea de Apel Suceava (majoritar), Judecătoria Sibiu, Tribunalul Alba, Judecătoria Turda, Judecătoria Jibou.

Cât priveşte cea de a doua întrebare din sesizare – dacă sintagma „persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durata maximă poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse” prevăzută de art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 este imperativă şi se alătură celorlalte condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, aşa cum sunt prevăzute în art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 -, într-o opinie majoritară, s-a apreciat că este o condiţie imperativă, cu caracter obligatoriu, care se alătură celorlalte condiţii ce trebuie întrunite cumulativ.

Practică judiciară în acest sens s-a identificat la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti (parţial), Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti (parţial), Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, Judecătoria Buftea (parţial), Judecătoria Iaşi, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Vaslui, Tribunalul Gorj (parţial), Judecătoria Bacău, Judecătoria Reghin (parţial), Judecătoria Buzău (parţial), Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, Judecătoria Zărneşti, Judecătoria Turda, Judecătoria Năsăud, Judecătoria Jibou.

Puncte de vedere teoretice au exprimat judecătorii de la următoarele instanţe: Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă (majoritar), Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman şi judecătoriile arondate, Judecătoria Videle, Judecătoria Paşcani, Tribunalul Argeş, Tribunalul Dolj, Judecătoria Craiova, Judecătoria Băileşti, Judecătoria Calafat, Judecătoria Filiaşi, Judecătoria Segarcea, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Buhuşi, Tribunalul Neamţ, Judecătoria Târnăveni, Judecătoria Sighişoara, Tribunalul Prahova, Judecătoria Sinaia, Tribunalul Buzău, Judecătoria Râmnicu Sărat, Judecătoria Timişoara, Judecătoria Întorsura Buzăului, Curtea de Apel Suceava (majoritar), Judecătoria Sibiu, Tribunalul Alba, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Judecătoria Baia Mare, Judecătoria Vişeu de Sus.

Opinia minoritară asupra acestei chestiuni de drept este în sensul că nu reprezintă o condiţie imperativă şi se poate deroga de la aceasta, în funcţie de circumstanţele cauzei. Spre exemplu, atunci când există acordul persoanei în favoarea căreia s-a emis ordinul de protecţie sau în interesul superior al copilului, indiferent de durata măsurii. În măsura în care motivele care au stat la baza emiterii ordinului de protecţie dispar, nemaiexistând o stare de pericol faţă de victimă, agresorul conştientizând într-un timp mai scurt decât cel stabilit de instanţă gravitatea acţiunilor sale şi repercusiunile faptelor săvârşite, familia dorindu-şi reîntregirea, nu poate fi justificată soluţia condiţionării cercetării temeiniciei cererii de durata valabilităţii ordinului de protecţie.

Practică judiciară în acest sens s-a identificat la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti (parţial), Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti (parţial), Judecătoria Buftea (parţial), Judecătoria Cornetu, Tribunalul Vaslui, Tribunalul Satu Mare, Judecătoria Satu Mare, Tribunalul Gorj (parţial), Judecătoria Reghin (parţial), Judecătoria Buzău (parţial), Tribunalul Arad.

Puncte de vedere teoretice au fost exprimate de judecătorii de la Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, Judecătoria Cornetu, Tribunalul Galaţi, Tribunalul Caraş-Severin şi judecătoriile arondate Reşiţa, Caransebeş, Oraviţa şi Moldova Nouă.

Opinia majoritară în ceea ce priveşte cea de a treia chestiune – dacă o persoană împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordin de protecţie pe o durată sub maximul prevăzut de lege poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse -, a fost în sensul că doar persoana împotriva căreia s-a emis un ordin de protecţie pe durată maximă poate solicita revocarea acestuia, nu şi persoana împotriva căreia s-a emis un ordin de protecţie pe o durată mai mică decât maximul prevăzut de lege.

În susţinerea acestei opinii, s-a apreciat că legiuitorul a optat pentru a include, drept condiţie pentru solicitarea revocării ordinului de protecţie sau a înlocuirii măsurii dispuse, cerinţa duratei maxime a ordinului de protecţie. Chestiunea duratei ordinului de protecţie trebuie examinată în corelaţie cu celelalte cerinţe reglementate de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 care, împreună, configurează un sistem ce permite revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii în condiţiile unor garanţii suficiente că agresorul s-a îndreptat şi nu mai prezintă pericol pentru victima violenţei domestice. Astfel, respectarea interdicţiilor sau obligaţiilor impuse, precum şi urmarea consilierii psihologice, psihoterapiei etc. sunt credibile ca dovezi ale corectării comportamentului faţă de victimă în situaţia în care au loc pe o perioadă mai îndelungată de timp, fiind astfel posibil a se observa consecvenţa în îndeplinirea obligaţiilor impuse şi schimbările pozitive intervenite în atitudinea agresorului.

Practică judiciară a fost identificată şi transmisă de: Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti (parţial), Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti (parţial), Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, Judecătoria Buftea (parţial), Judecătoria Iaşi, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Vaslui, Tribunalul Gorj (parţial), Judecătoria Bacău, Judecătoria Reghin (parţial), Judecătoria Buzău (parţial), Tribunalul Timiş, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, Judecătoria Zărneşti, Judecătoria Săveni, Judecătoria Fălticeni, Judecătoria Sibiu, Judecătoria Gherla, Judecătoria Turda, Judecătoria Cluj-Napoca, Judecătoria Bistriţa, Judecătoria Năsăud.

Puncte de vedere teoretice în sensul acestei opinii au fost exprimate de judecătorii de la Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă (majoritar), Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti (majoritar), Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Buftea (parţial), Judecătoria Videle, Judecătoria Paşcani, Judecătoria Hârlău, Judecătoria Răducăneni, Tribunalul Argeş, Tribunalul Dolj, Judecătoria Craiova, Judecătoria Calafat, Judecătoria Filiaşi, Judecătoria Segarcea, Judecătoria Moineşti, Tribunalul Neamţ, Judecătoria Târnăveni, Judecătoria Sighişoara, Tribunalul Prahova, Judecătoria Câmpina, Judecătoria Vălenii de Munte, Tribunalul Buzău, Judecătoria Râmnicu Sărat, Judecătoria Timişoara, Curtea de Apel Suceava (majoritar), Tribunalul Alba, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Judecătoria Baia Mare, Judecătoria Vişeu de Sus, Judecătoria Jibou.

Într-o altă opinie s-a apreciat că şi persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordin de protecţie pe o durată sub maximul prevăzut de lege poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse.

Potrivit argumentelor invocate, durata pentru care a fost dispus ordinul de protecţie nu este o chestiune de natură să înfrângă principii de ordin constituţional, respectiv egalitatea în drepturi a cetăţenilor, considerându-se că un agresor în privinţa căruia s-a dispus o măsură pe durata maximă (deci, prin ipoteză, mai periculos) ar fi mai privilegiat, în sensul în care legiuitorul i-ar fi pus la dispoziţie numai lui un resort legal. Plecând de la metoda de interpretare a fortiori, în sensul că, în măsura în care legea permite persoanei faţă de care s-a luat măsura emiterii unui ordin de protecţie pe durata maximă să solicite revocarea ordinului de protecţie, cu atât mai mult poate solicita revocarea o persoană cu privire la care măsura emiterii ordinului de protecţie s-a luat pe o durată mai mică decât cea maximă prevăzută de lege.

Practică judiciară a fost transmisă de: Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti (parţial), Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti (parţial), Judecătoria Buftea (parţial), Judecătoria Cornetu, Tribunalul Iaşi, Tribunalul Satu Mare, Judecătoria Satu Mare, Tribunalul Gorj (parţial), Judecătoria Reghin (parţial), Judecătoria Buzău (parţial), Tribunalul Arad, Judecătoria Făgăraş, Judecătoria Rupea, Judecătoria Sălişte, Judecătoria Zalău.

Puncte de vedere teoretice în sensul acestei opinii au fost exprimate de judecătorii de la Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, Judecătoria Bolintin-Vale, Judecătoria Cornetu, Judecătoria Buftea (parţial), Tribunalul Teleorman şi judecătoriile arondate Alexandria, Roşiori de Vede, Turnu Măgurele, Zimnicea, Tribunalul Galaţi (majoritar), Judecătoria Băileşti, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Buhuşi, Judecătoria Sinaia, Tribunalul Caraş-Severin şi judecătoriile arondate Reşiţa, Caransebeş, Oraviţa şi Moldova Nouă, Judecătoria Întorsura Buzăului.

Cu privire la ultima chestiune de drept – care este termenul pentru exercitarea căii de atac a apelului ce se declară împotriva sentinţei civile prin care se dispune admiterea sau respingerea cererii de revocare a ordinului de protecţie: 3 zile de la pronunţarea hotărârii sau 30 de zile de la comunicarea hotărârii -, într-o opinie, s-a arătat că art. 45 din Legea nr. 217/2003 stabileşte un termen de 3 zile de la pronunţare/comunicare, numai în ceea ce priveşte hotărârea prin care se soluţionează cererea de emitere a ordinului de protecţie. În schimb, nu este stipulat un astfel de termen şi pentru cererea de revocare a ordinului de protecţie. Din acest motiv, în lipsa unui atare termen special, s-a apreciat că se va aplica termenul general de 30 de zile de la comunicarea sentinţei, prevăzut de art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fiind nepermis să se facă o adăugare la lege.

Hotărâri judecătoreşti în acest sens au pronunţat Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti (parţial), Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti (parţial), Judecătoria Iaşi (parţial), Judecătoria Vaslui (parţial), Judecătoria Satu Mare, Judecătoria Reghin (parţial), Judecătoria Timişoara (majoritar), Judecătoria Zărneşti (parţial), Judecătoria Sibiu, Judecătoria Vişeu de Sus (parţial).

Puncte de vedere teoretice în sensul acestei opinii au fost exprimate de judecătorii de la Tribunalul Bucureşti – secţiile a III-a şi a IV-a civile, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti (majoritar), Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, Judecătoria Bolintin-Vale, Judecătoria Cornetu (parţial), Tribunalul Galaţi (majoritar), Judecătoria Hârlău, Judecătoria Răducăneni, Tribunalul Vaslui, Tribunalul Argeş, Tribunalul Dolj, Judecătoria Calafat, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Târnăveni, Judecătoria Sinaia, Tribunalul Caraş-Severin şi judecătoriile arondate Reşiţa, Caransebeş, Oraviţa şi Moldova Nouă, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Judecătoria Baia Mare.

Într-o altă opinie s-a apreciat că termenul pentru exercitarea căii de atac a apelului împotriva sentinţei civile prin care se dispune admiterea sau respingerea cererii de revocare a ordinului de protecţie este de 3 zile de la pronunţare, în baza art. 49 alin. (3) coroborat cu art. 45 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, considerându-se că este vorba despre o cerere în materia ordinului de protecţie, cu caracter special şi urgent, astfel că sunt aplicabile aceleaşi reguli.

Practică judiciară s-a identificat la Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti (parţial), Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti (parţial), Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, Judecătoria Buftea, Judecătoria Cornetu, Judecătoria Târgu Bujor, Tribunalul Iaşi, Judecătoria Iaşi (parţial), Judecătoria Paşcani, Judecătoria Vaslui (parţial), Judecătoria Huşi, Judecătoria Satu Mare, Judecătoria Slatina, Judecătoria Corabia, Judecătoria Filiaşi, Judecătoria Segarcea, Judecătoria Bacău, Judecătoria Reghin (parţial), Tribunalul Prahova, Judecătoria Vălenii de Munte, Judecătoria Buzău, Judecătoria Arad, Judecătoria Lugoj, Judecătoria Deta, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, Judecătoria Făgăraş, Judecătoria Rupea, Judecătoria Zărneşti (parţial), Judecătoria Întorsura Buzăului, Judecătoria Săveni, Judecătoria Fălticeni, Judecătoria Câmpulung Moldovenesc, Judecătoria Sălişte, Judecătoria Cluj-Napoca, Tribunalul Cluj, Judecătoria Gherla, Judecătoria Turda, Judecătoria Bistriţa, Judecătoria Năsăud, Judecătoria Vişeu de Sus (parţial), Judecătoria Zalău, Judecătoria Jibou.

Puncte de vedere teoretice în sensul acestei opinii au fost exprimate de judecătorii de la Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă (majoritar), Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, Tribunalul Ialomiţa (majoritar), Judecătoria Cornetu (parţial), Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman şi judecătoriile arondate Alexandria, Roşiori de Vede, Turnu Măgurele, Zimnicea, Judecătoria Videle, Judecătoria Craiova, Judecătoria Băileşti, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Buhuşi, Tribunalul Neamţ, Judecătoria Sighişoara, Judecătoria Câmpina, Tribunalul Buzău, Judecătoria Râmnicu Sărat, Curtea de Apel Suceava (majoritar), Tribunalul Alba.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 728 din 8 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 11 ianuarie 2021, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 217/2003, forma anterioară ultimei republicări a legii (actualul art. 49 – după republicarea legii în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 15 octombrie 2020), fiind vizate însă perspective diferite faţă de cele invocate în sesizarea pendinte. Astfel, autorul excepţiei a criticat, pe de o parte, faptul că cererea de revocare a ordinului de protecţie este soluţionată de acelaşi judecător ca cel care a emis ordinul de protecţie sau ca cel care a mai soluţionat o cerere de revocare, iar, pe de altă parte, faptul că, în cadrul soluţionării cererii de revocare a ordinului de protecţie, nu se dă posibilitatea celui acuzat să îşi exprime punctul de vedere, fiindu-i astfel încălcat dreptul la apărare.

De asemenea, referitor la procedura de soluţionare a cererii de emitere a ordinului de protecţie, pot fi menţionate deciziile Curţii Constituţionale nr. 676 din 2 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 16 februarie 2018, nr. 826 din 11 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 11 februarie 2019, nr. 264 din 27 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 22 iunie 2017, nr. 139 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 17 mai 2017. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Verificând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în procedurile de unificare a practicii judiciare, a fost identificată Decizia nr. 50 din 22 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 27 iulie 2020, prin care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 217/2003: „În situaţia în care persoana împotriva căreia s-a emis ordinul de protecţie nu este implicată într-un dosar penal, pentru a se dispune revocarea ordinului nu trebuie întocmită de către serviciul de probaţiune o evaluare a riscului de recidivă, conform art. 34 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 217/2003. În acest caz, instanţa va efectua o evaluare proprie a existenţei unui risc real pentru victima violenţei domestice sau pentru familia acesteia din partea persoanei împotriva căreia s-a emis ordinul de protecţie.” X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Sesizarea formulată în prezenta cauză vizează, în esenţă, trei probleme de drept, cu privire la care instanţa de trimitere, Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă, a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile pentru deschiderea procedurii hotărârii prealabile.

Astfel, se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o interpretare jurisdicţională de principiu a dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 217/2003, în sensul de a stabili: a) dacă sintagma „persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durata maximă poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse” prevăzută de art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 are în vedere „numai” persoana împotriva căreia s-a dispus emiterea unui ordin de protecţie pe durata maximă sau se va interpreta în maniera „chiar şi” o persoană împotriva căreia s-a dispus o măsură de protecţie pe o durată maximă poate cere revocarea ordinului de protecţie emis împotriva sa; b) dacă sintagma „persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durata maximă poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse” prevăzută de art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 este imperativă sau nu şi se alătură sau nu celorlalte condiţii care trebuie întrunite cumulativ, aşa cum sunt prevăzute în alin. (2) al aceluiaşi text de lege; c) dacă o persoană împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordin de protecţie pe o durată sub maximul prevăzut de lege poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse; d) care este termenul pentru exercitarea căii de atac a apelului, în cazul cererii de revocare a ordinului de protecţie: termenul special, de 3 zile, reglementat prin art. 45 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, pentru ipoteza cererii de emitere a unui ordin de protecţie sau termenul de apel de drept comun, acela de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, reglementat prin art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Sesizarea vizează alin. (1) şi (3) ale art. 49 din Legea nr. 217/2003, cea de-a treia întrebare fiind înglobată în primele două, întrucât răspunsul oferit acestora este implicit şi pentru întrebarea nr. 3. Dispoziţiile legale vizate sunt cele care reglementează condiţiile pretinse titularului unei cereri de revocare/înlocuire a măsurii dispuse printr-un ordin de protecţie şi regimul juridic al căii de atac, în cazul unei astfel de cereri.

Pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept esenţiale, ivite într-o cauză aflată în curs de soluţionare în ultimă instanţă, menită să elimine riscul apariţiei şi dezvoltării unei jurisprudenţe neunitare, este legal condiţionată prin textul normativ care asigură cadrul legal al utilizării acestei proceduri.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Analiza normei juridice mai sus evocate permite concluzia potrivit căreia deschiderea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, concomitent, următoarele condiţii de admisibilitate: a) existenţa unei cauze pendinte, o judecată în curs de soluţionare pe rolul unei instanţe; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al unei curţi de apel sau al unui tribunal; c) acest complet să fi fost legal învestit cu soluţionarea litigiului în ultimă instanţă; d) în cursul judecăţii, să se ivească o chestiune de drept esenţială, de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective; e) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; f) această chestiune de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii, în curs de soluţionare.

Verificarea prezentei sesizări, în raport cu cerinţele legii, anterior enunţate, pune în evidenţă faptul că doar unele dintre condiţiile legale de admisibilitate sunt îndeplinite.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet de judecată al Tribunalului Hunedoara – Secţia I civilă, învestit cu soluţionarea apelurilor declarate de părţile în proces împotriva unei sentinţe pronunţate în primă instanţă de Judecătoria Petroşani, în soluţionarea unei cereri de revocare a măsurii dispuse printr-un ordin de protecţie, întemeiată în drept pe art. 49 din Legea nr. 217/2003.

Titularul sesizării – completul învestit cu judecata apelului – urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, întrucât, în materia în care a fost promovată acţiunea aflată în curs de soluţionare, hotărârile pronunţate sunt supuse exclusiv apelului, fiind astfel definitive, în raport cu dispoziţiile art. 483 alin. (2) teza finală şi art. 634 alin. (1) pct. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă.

Sunt îndeplinite, aşadar, condiţiile referitoare la existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în competenţa legală a unui complet de judecată al unui tribunal, învestit să judece litigiul în ultimă instanţă.

Din verificările efectuate se constată că este întrunită, de asemenea, cerinţa ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat anterior, în cadrul unui mecanism de unificare a jurisprudenţei, asupra chestiunii de drept enunţate. Totodată, nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare, privitor la această chestiune. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu există, în prezent, practică judiciară care să justifice promovarea unui eventual recurs în interesul legii, în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Referitor la cerinţa ivirii unei chestiuni de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, legiuitorul instituie o dublă condiţionare: pe de o parte, să existe o chestiune de drept, iar, pe de altă parte, să fie probată legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei pe fond.

Elementele prezentei sesizări pun în evidenţă existenţa legăturii necesare între chestiunea de drept referitoare la condiţiile de admisibilitate a unei cereri de revocare a ordinului de protecţie, apreciate din perspectiva titularului unei astfel de cereri, şi soluţionarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată.

Astfel, acţiunea a fost soluţionată, în primă instanţă, prin Sentinţa civilă nr. 2.496 din 21 aprilie 2023, pronunţată de Judecătoria Petroşani în Dosarul nr. 3.382/278/2023, în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a cererii formulate de reclamant la 20 aprilie 2023, având ca obiect revocarea ordinului de protecţie dispus prin Sentinţa civilă nr. 1.566 din 9 martie 2023, pronunţată de Judecătoria Petroşani în Dosarul nr. 1.905/278/2023 (definitivă prin neapelare) în favoarea intimatei, în nume propriu şi în calitate de reprezentant al fiicei minore.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că nu este îndeplinită condiţia duratei emiterii ordinului de protecţie a cărui revocare se solicită, întrucât acesta a fost emis pentru o perioadă de 5 luni, în timp ce durata maximă prevăzută de lege pentru admiterea unei cereri de revocare a unui ordin de protecţie este de 6 luni, conform art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003. Una dintre condiţiile prevăzute de lege nu este îndeplinită în speţă şi, dat fiind caracterul lor cumulativ, nu se impune analiza celorlalte condiţii. În privinţa susţinerilor părţilor în proces, conform cărora ar fi intervenit o împăcare, instanţa a constatat că acest fapt nu prezintă relevanţă, din perspectiva revocării unui ordin de protecţie, faţă de dispoziţiile imperative ale art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi, solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă, revocarea ordinului de protecţie emis împotriva reclamantului.

În motivarea apelurilor, atât reclamantul, cât şi pârâta au susţinut, în esenţă, că, prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii prin care s-a solicitat revocarea ordinului de protecţie, se creează o discriminare între persoana împotriva căreia s-a emis un ordin de protecţie pe o durată maximă, de 6 luni, şi persoana împotriva căreia s-a dispus aceeaşi măsură, pe o durată de numai 5 luni. Această diferenţă de tratament juridic între persoane care se află în situaţii similare contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţia României. Totodată, prin apelul propriu, pârâta a solicitat o soluţie în fond asupra cererii de revocare, învederând faptul că, în prezent, părţile s-au împăcat, iar cei doi copii pe care îi au împreună au nevoie de prezenţa şi de susţinerea ambilor părinţi. A considerat că interpretarea dată de prima instanţă textului de lege incident este greşită şi, astfel, îi este încălcat dreptul la viaţa privată şi de familie.

Având în vedere soluţia dată cauzei în primă instanţă, precum şi criticile formulate de cele două părţi în apel, care pun în discuţie modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, indiscutabil, soluţia în calea de atac exercitată depinde, în principal, de lămurirea prealabilă a înţelesului acestei norme juridice. Există, aşadar, legătura necesară între dezlegarea acestui aspect, obiect al sesizării, şi soluţionarea cauzei pe fondul criticilor din apel, care vizează, în mod prioritar, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, apreciată în raport cu prevederile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003.

Aplicabilitatea sau inaplicabilitatea textului normativ anterior evocat va conduce la confirmarea soluţiei primei instanţe, din perspectiva acestui motiv de apel, echivalent soluţionării pricinii pe calea unei excepţii procesuale, sau va determina, în limitele cererilor de apel şi ale soluţiilor posibile, analizarea fondului raportului juridic dedus judecăţii.

Împrejurarea că este vorba despre un aspect de drept procesual supus analizei este irelevantă din punctul de vedere al admisibilităţii sesizării, câtă vreme, în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea acestei instituţii, a hotărârii prealabile, instanţa supremă a statuat, în mod repetat, că obiectul sesizării îl poate constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procesual dacă, prin consecinţele pe care le produce, interpretarea normei de drept are aptitudinea de a determina, de a influenţa soluţionarea raportului de drept dedus judecăţii (în acest sens, a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015; Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016; Decizia nr. 36 din 4 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 24 iunie 2020; Decizia nr. 18 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 10 martie 2020; Decizia nr. 20 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 25 martie 2020).

Această condiţie, a legăturii necesare între dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei pe fond, nu se verifică însă în privinţa regimului juridic al căii de atac, astfel cum apare acesta reglementat prin art. 49 alin. (3) din Legea nr. 217/2003, chestiune de drept ce a fost supusă interpretării, prin ultima întrebare formulată de autorul prezentei sesizări.

Actul de sesizare nu relevă faptul că, în cadrul soluţionării celor două apeluri, s-ar fi pus în discuţie termenul de exercitare a acestora, în contextul unei excepţii de procedură pentru exercitarea dreptului la apel cu întârziere, excepţie invocată de părţi ori de instanţă din oficiu. Dimpotrivă, înscrisurile anexate actului de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie relevă faptul că, în pofida menţiunilor exprese referitoare la calea de atac de drept comun, cuprinse în dispozitivul sentinţei, părţile au avut în vedere termenul special, de 3 zile de la pronunţarea hotărârii, prevăzut de art. 45 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, iar nu termenul general de 30 de zile de la comunicare. Prin urmare, nu a fost probat că acest complet de judecată – titular al sesizării – este chemat să se pronunţe cu privire la regimul juridic al căii de atac promovate, în ceea ce priveşte specificul acesteia şi/sau al termenului procedural în care poate fi exercitată. De altfel, nici motivarea sesizării nu pune în evidenţă existenţa unei legături între această problemă de drept, a termenului de apel în cazul unei cereri de revocare a ordinului de protecţie, şi aspectele care au fost supuse analizei instanţei de apel şi pe care aceasta este chemată să le clarifice, astfel încât o dezlegare în privinţa regimului juridic al căii de atac să fie utilă cauzei pendinte. 84