Decizia nr. 26/2023 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 207/1/2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 207/1/2023 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 36 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Alba – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 6.277/176/2020, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile au depus, în termen legal, puncte de vedere asupra chestiunii de drept. De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul sesizării şi opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Alba – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 13 aprilie 2022, în Dosarul nr. 6.277/176/2020, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor art. 27 alin. (23) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 18/1991).

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 25 ianuarie 2023 cu nr. 207/1/2023, termenul de judecată fiind stabilit la data de 27 martie 2023. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare Art. 27. – ” (2 3 ) În cazul terenurilor aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti edificate anterior datei de 1 ianuarie 1990, precum şi curţii şi grădinii din jurul acestora, proprietarii caselor de locuit, inclusiv cei care au cumpărat imobilul potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, sau cei care au dobândit aceste imobile prin acte translative de proprietate pot solicita comisiei judeţene emiterea titlului de proprietate în condiţiile prezentei legi, cu întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) dacă deţinătorii sau moştenitorii acestora figurează cu casa de locuit în registrele agricole sau registrele cadastrale ori sunt înscrise în cartea funciară şi sunt înregistrate în evidenţele fiscale; b) dacă terenul este în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi persoanele solicitante au calitatea de proprietari ai construcţiilor; c) nu fac obiectul cererilor de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate de către alte persoane. (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Prin Plângerea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia cu nr. 6.277/176/2020, petentul X a solicitat ca, în contradictoriu cu intimatele Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor A (Comisia locală A) şi Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor B (Comisia judeţeană B), să se dispună anularea Hotărârii nr. 322 din 17 septembrie 2020, emisă de intimata Comisia judeţeană B, şi a Hotărârii nr. 41 din 11 februarie 2020, emisă de intimata Comisia locală A, şi obligarea intimatelor să întocmească documentaţia şi să procedeze la emiterea titlului de proprietate pentru suprafaţa de 302 mp teren intravilan – curtea aferentă construcţiei proprietate a petentului.

Prin întâmpinare, Comisia locală A a solicitat respingerea plângerii ca inadmisibilă, arătând că, la data de 5 decembrie 2018, petentul a formulat o cerere de constituire a dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiei proprietatea sa, întemeiată pe dispoziţiile art. 27 alin. (2 3 ) din Legea nr. 18/1991, introduse prin art. I pct. 4 din Legea nr. 231/2018 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările ulterioare (Legea nr. 231/2018), pentru suprafaţa de 302 mp înscrisă în cartea funciară.

Comisia locală A a respins cererea prin Hotărârea nr. 41 din 11 februarie 2020, apreciind că nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 231/2018, ci dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 18/1991, deoarece antecesorii petentului au edificat o locuinţă pe terenul atribuit în acest scop de cooperativa agricolă de producţie, în anul 1983, şi-au înscris în cartea funciară dreptul de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 100 mp pe durata existenţei construcţiilor, iar mai târziu, în anul 1995, şi-au intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară asupra suprafeţei de teren de 100 mp atribuite prin act administrativ, astfel că petentului nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 231/2018 pentru diferenţa de suprafaţă.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.133 din 17 mai 2021, Judecătoria Alba Iulia a respins plângerea ca neîntemeiată, cu motivarea că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 23 alin. (1)-(2 1 ) din Legea nr. 18/1991, deoarece petentul nu a depus niciun înscris din care să rezulte calitatea sa de cooperator şi că terenul a fost cooperativizat; terenul nu apare în registrul agricol, este proprietatea statului român, petentul nu are calitatea de proprietar al construcţiilor de pe acest teren şi, potrivit susţinerilor Comisiei judeţene B, face obiectul cererilor de reconstituire formulate de alte persoane, în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 10/2001).

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel petentul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, în principal, că textul art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991 – „nu fac obiectul cererilor de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate de către alte persoane” – este ambiguu şi nu îndeplineşte cerinţa de claritate şi precizie a legii şi astfel este de natură a crea discriminare în raport cu persoanele cărora li s-au atribuit terenuri pentru construirea de locuinţe şi edificarea gospodăriilor.

Cererea de retrocedare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. xxx/2008 emisă de primarul municipiului Alba Iulia, prin care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii şi a fost respinsă solicitarea de restituire în natură. Cum această dispoziţie nu a fost atacată, ea este definitivă şi a consolidat titlul de proprietate al statului român.

Cu toate acestea, în mod nejustificat, s-a apreciat că nu este îndeplinită condiţia de la lit. c) a art. 27 alin. (2 3 ) din Legea nr. 18/1991, deoarece terenul face obiectul unei cereri de reconstituire, iar despăgubirile nu au fost achitate persoanei îndreptăţite până la data formulării cererii de constituire de către apelant.

La data de 13 ianuarie 2022 apelantul a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 519-521 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la dezlegarea chestiunii de drept privind modul de interpretare a dispoziţiilor art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991.

Prin Încheierea de şedinţă din 13 aprilie sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării referitoare la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere, procedând la analiza condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, referitoare la declanşarea procedurii pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ.

Astfel, textul de lege a cărui interpretare se solicită prin mecanismul hotărârii prealabile reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă este incident speţei şi este susceptibil de mai multe interpretări, problema de drept care face obiectul sesizării prezintă caracter de noutate, iar asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Cerinţa cuprinsă în art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991 este susceptibilă de sensuri diferite deoarece, prin modul de redactare a textului de lege, care, pe de o parte, nu distinge între cereri de constituire sau reconstituire soluţionate şi cereri de constituire sau reconstituire nesoluţionate, iar, pe de altă parte, în cazul cererilor soluţionate, nu indică momentul de la care se poate considera că nu mai există cererea, respectiv data soluţionării cererii prin emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor ori data achitării efective a despăgubirilor, pot rezulta mai multe interpretări, după cum urmează: – condiţia nu este îndeplinită dacă terenul solicitat face obiectul unei cereri de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate de către alte persoane, indiferent dacă aceasta este sau nu soluţionată administrativ definitiv până la data formulării cererii de emitere a titlului de proprietate (constituire); – condiţia nu este îndeplinită dacă terenul solicitat face obiectul unei cereri de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate de către alte persoane, care a fost soluţionată prin decizie de respingere a cererii de reconstituire/constituire/retrocedare în natură şi acordare de despăgubiri, însă acestea nu au fost achitate până la data formulării cererii de emitere a titlului de proprietate (constituire). V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul-petent, prin cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a susţinut neclaritatea textului de lege a cărui interpretare o solicită, considerând că trebuie dezlegată problema dacă simpla existenţă a unei cereri de reconstituire în natură a dreptului de proprietate asupra terenului determină inadmisibilitatea acţiunii promovate în cauza pendinte sau dacă instanţa trebuie să analizeze dacă cererea de reconstituire formulată de persoana îndreptăţită a fost sau nu soluţionată şi ce anume se înţelege prin dosar soluţionat.

A apreciat că existenţa unei cereri de reconstituire nu poate avea per se consecinţa respingerii, ca inadmisibilă, a acţiunii, pentru că aceasta ar însemna că, indiferent de modul de soluţionare a acestei cereri, instanţa nu ar avea îndreptăţirea să analizeze cererea, iar reclamantul ar fi lipsit de dreptul de acces la justiţie.

Analizând noţiunea de „cerere soluţionată”, a invocat dispoziţiile art. II alin. (1) din Legea nr. 368/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România (Legea nr. 368/2013), ale art. 26 din Legea nr. 10/2001, precum şi Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 47/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 974 din 4 decembrie 2019, şi a concluzionat că Dispoziţia nr. xxx/2008 emisă de primarul municipiului Alba Iulia, de acordare a despăgubirilor, este definitivă şi consolidează titlul de proprietate al statului.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorul-raportor, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelantul-petent şi intimata-pârâtă Comisia judeţeană B au depus, în termen legal, puncte de vedere asupra chestiunii de drept, prin care au reiterat argumentele invocate în faţa instanţei de trimitere. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 6.277/176/2020 nu a exprimat niciun punct de vedere asupra chestiunii de drept. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Răspunzând solicitării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat două hotărâri judecătoreşti relevante şi au exprimat opinii teoretice, din care a rezultat existenţa a două orientări jurisprudenţiale.

Astfel, într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991 în cazul în care, anterior, a fost formulată o cerere cu privire la imobil, prin care s-a solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri băneşti şi pentru care s-a constatat dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât, în această situaţie, terenul nu face obiectul cererilor de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate de către alte persoane. S-a apreciat că această condiţie este îndeplinită dacă terenul solicitat face obiectul unei cereri de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate de către alte persoane, care a fost soluţionată prin decizie de respingere a cererii de reconstituire/constituire/retrocedare în natură şi acordare de despăgubiri, independent de achitarea despăgubirilor până la data formulării cererii de emitere a titlului de proprietate.

În acest sens s-au depus Decizia civilă nr. 3.188 din 7 octombrie 2022, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia I civilă în Dosarul nr. 6.037/280/2020, şi Sentinţa civilă nr. 2.548 din 12 septembrie 2022, pronunţată de Judecătoria Câmpina în Dosarul nr. 258/204/2022, definitivă prin Decizia civilă nr. 51 din 16 ianuarie 2023, pronunţată de Tribunalul Prahova – Secţia I civilă.

De asemenea, au fost exprimate opinii teoretice de către Judecătoria Buhuşi, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Braşov, Tribunalul Bucureşti, Judecătoria Bolintin-Vale, Judecătoria Giurgiu, Tribunalul Ialomiţa – Secţia civilă, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Cornetu, Judecătoria Novaci, Curtea de Apel Galaţi – Secţia I civilă, Tribunalul Bihor – Secţia I civilă, Curtea de Apel Piteşti, Judecătoria Buzău, Judecătoria Pogoanele, Judecătoria Câmpina, Tribunalul Prahova – Secţia I civilă, Judecătoria Darabani, Tribunalul Arad – Secţia I civilă.

A fost exprimată şi opinia potrivit căreia condiţia în discuţie nu este îndeplinită dacă terenul solicitat face obiectul unei cereri de constituire sau reconstituire a dreptului de proprietate de către alte persoane, înregistrată anterior cererii ce face obiectul analizei, indiferent dacă aceasta este sau nu soluţionată administrativ definitiv până la data formulării cererii de emitere a titlului de proprietate. În susţinerea acestei opinii a fost avută în vedere împrejurarea că procedura reglementată de dispoziţiile Legii nr. 18/1991 începe odată cu formularea cererii, fără ca dispoziţiile legale să facă o distincţie din perspectiva efectelor juridice produse între cereri de constituire sau reconstituire soluţionate şi cereri de constituire sau reconstituire nesoluţionate.

Nu au fost depuse hotărâri judecătoreşti în acest sens, însă au fost exprimate opinii teoretice de către Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, Tribunalul Teleorman – Secţia civilă, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Videle, Judecătoria Bistriţa – Secţia civilă, Tribunalul Galaţi, Judecătoria Iaşi – Secţia civilă.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică în prezent practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 875 din 16 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 214 din 3 martie 2022, instanţa de contencios constituţional a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991, reţinând că: ” 23. Analizând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 alin. (23) lit. c) din Legea nr. 18/1991, Curtea observă că, potrivit acestora, emiterea titlului de proprietate pentru terenurile aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curţii şi grădinii din jurul acestora, care nu au fost cooperativizate, poate fi realizată cu respectarea a trei condiţii prevăzute de lege. Una dintre aceste condiţii este ca respectivul teren să nu facă obiectul cererilor de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate de către alte persoane. Autorii excepţiei învederează Curţii faptul că această sintagmă ar trebui interpretată în sensul că în cazul în care Comisia Naţională de Compensare a Imobilelor (CNCI) a validat decizia entităţii învestite de lege, prin care s-a stabilit că imobilul preluat în mod abuziv nu poate fi restituit în natură, şi a emis decizia de compensare prin puncte, decizie care se află în faza de executare, cererea de reconstituire trebuie considerată ca fiind soluţionată, iar imobilul în cauză să nu mai fie afectat de existenţa unei cereri de reconstituire. Astfel, se apreciază că textul este constituţional numai dacă vizează cererile de reconstituire aflate pe rolul CNCI până la emiterea deciziei de compensare în puncte, care a devenit definitivă prin respingerea acţiunilor în justiţie formulate împotriva acesteia; după acest moment însă trebuie să se considere că nu mai există o cerere de reconstituire aflată pe rol care să împiedice emiterea titlului de proprietate în favoarea deţinătorului/moştenitorului terenurilor respective tocmai pentru că acest moment marchează faptul că bunul imobil nu poate fi restituit în natură, acordându-se despăgubiri. 24. Or, o asemenea apreciere, şi anume dacă respectiva condiţie vizează momentul anterior sau ulterior emiterii deciziei de compensare în puncte de către CNCI/respingerii contestaţiilor formulate cu privire la aceasta, este o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, şi nu o problemă de constituţionalitate. Soluţionarea unor asemenea aspecte nu intră în sfera contenciosului constituţional, ci ţine de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti. 25. (…) Aşadar, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte aplicarea şi interpretarea legii, acestea fiind de resortul exclusiv al instanţei de judecată care judecă fondul cauzei, precum şi, eventual, al instanţelor de control judiciar, astfel cum rezultă din prevederile coroborate ale art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie. (…)” IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorul-raportor a apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind atât condiţia referitoare la existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, cât şi condiţia noutăţii. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept care se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prin sesizarea formulată, Tribunalul Alba – Secţia I civilă solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o interpretare jurisdicţională de principiu a dispoziţiilor art. 27 alin. (2 3 ) din Legea nr. 18/1991, în sensul de a stabili în ce condiţii se poate considera îndeplinită cerinţa de la lit. c) a acestui text legal.

În concret, potrivit art. 27 alin. (2 3 ) din Legea nr. 18/1991, emiterea titlului de proprietate pentru terenurile aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curţii şi grădinii din jurul acestora, care nu au fost cooperativizate, poate fi realizată cu respectarea a trei condiţii prevăzute de lege. Una dintre aceste condiţii, prevăzută la lit. c) a textului legal în discuţie, este ca respectivul teren să nu facă obiectul cererilor de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate de către alte persoane.

Autorul sesizării consideră că această sintagmă este susceptibilă de sensuri diferite deoarece, prin modul de redactare a textului de lege, care, pe de o parte, nu distinge între cereri de constituire sau reconstituire soluţionate şi cereri de constituire sau reconstituire nesoluţionate, iar, pe de altă parte, în cazul cererilor soluţionate, nu indică momentul de la care se poate considera că cererea nu mai există, respectiv data soluţionării cererii prin emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor ori data achitării efective a despăgubirilor, pot rezulta mai multe interpretări, după cum urmează: – condiţia nu este îndeplinită dacă terenul solicitat face obiectul unei cereri de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate de către alte persoane, indiferent dacă aceasta este sau nu soluţionată administrativ definitiv până la data formulării cererii de emitere a titlului de proprietate (constituire); – condiţia nu este îndeplinită dacă terenul solicitat face obiectul unei cereri de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate de către alte persoane, care a fost soluţionată prin decizie de respingere a cererii de reconstituire/constituire/retrocedare în natură şi acordare de despăgubiri, însă acestea nu au fost achitate până la data formulării cererii de emitere a titlului de proprietate (constituire).

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, trebuie să se verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, aşa cum rezultă acestea din textele normative care asigură cadrul legal al deschiderii procedurii.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Cumulativ, art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că: „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.”

Din analiza dispoziţiilor legale mai sus evocate rezultă că deschiderea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, concomitent, următoarele condiţii: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a curţii de apel sau a tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept şi aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Examinarea condiţiilor în care poate fi declanşat prezentul mecanism de unificare a practicii judiciare pune în evidenţă faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, doar unele dintre cerinţele legale mai sus enunţate se verifică.

Astfel, se constată că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost făcută de Tribunalul Alba – Secţia I civilă, învestit cu soluţionarea apelului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 1.133 din 17 mai 2021, pronunţată de Judecătoria Alba Iulia în Dosarul nr. 6.277/176/2020, tribunalul având competenţa de a judeca acest litigiu în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, întrucât, în materia în care a fost promovată acţiunea, hotărârile pronunţate sunt supuse exclusiv apelului, aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 5 alin. (1) din titlul XIII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 247/2005), şi ale art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 76/2012), decizia fiind, astfel, definitivă în raport cu dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă.

Sunt îndeplinite, aşadar, condiţiile referitoare la existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să judece litigiul în ultimă instanţă.

Totodată, din verificările efectuate se constată că este întrunită şi cerinţa ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept enunţate şi să nu fie învestită cu soluţionarea unui recurs în interesul legii cu acest obiect.

În concluzie, se constată că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile de ordin procedural prevăzute de art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, urmând ca, în continuare, să se analizeze şi să se stabilească dacă problema juridică în discuţie reprezintă o veritabilă chestiune de drept şi dacă aceasta are caracter de noutate.

Cu referire la cerinţa ivirii unei chestiuni de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, se constată că legiuitorul a instituit o dublă condiţionare: pe de o parte, să existe o chestiune de drept, iar, pe de altă parte, să fie probată legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei pe fond.

În ceea ce priveşte primul aspect, în mod constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a subliniat că, pentru a se putea vorbi de existenţa unei chestiuni de drept, este necesar ca problema de drept supusă dezbaterii să fie una veritabilă, să prezinte o dificultate suficient de mare, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

Cu alte cuvinte, chestiunea de drept trebuie să fie una reală şi veritabilă, iar o atare calificare există numai atunci când norma de drept supusă discuţiei este îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă, în atare condiţii, să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al practicii neunitare.

Prin urmare, nu orice chestiune de drept poate fi supusă interpretării prin acest mecanism de unificare jurisprudenţială, ci numai aceea care ridică problema precarităţii textelor de lege, a caracterului lor dual şi complex. În caz contrar, rolul instanţei supreme ar deveni unul de soluţionare directă a cauzei aflate pe rol şi ar neutraliza rolul instanţei legal învestite, acela de a judeca în mod direct şi efectiv procesul, rol consacrat constituţional. Instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu interpretarea şi aplicarea legii în scopul soluţionării efective a cauzei aflate pe rol, atribut care se impune cu necesitate să rămână în sfera de competenţă exclusivă a instanţei de judecată legal învestite cu soluţionarea procesului.

Caracterul veritabil al chestiunii de drept trebuie să rezulte din încheierea de sesizare pronunţată de instanţa de trimitere, întrucât completul de judecată învestit cu soluţionarea pricinii este ţinut, în primul rând, să stabilească dacă este o problemă de interpretare, care să prezinte o oarecare dificultate şi care implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică.

Încheierea trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecţia judecătorilor din complet asupra respectivei chestiuni de drept, asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, iar, în final, să conţină opţiunea provizorie pentru o dezlegare pe care o consideră preferabilă, toate acestea pentru justificarea declanşării mecanismului de unificare a jurisprudenţei consacrat prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Această exigenţă legală a fost subliniată constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se imperios necesar ca punctul de vedere al instanţei de trimitere să cuprindă o argumentare temeinică asupra admisibilităţii sesizării, nu numai sub aspectul condiţiilor de procedură, cât mai ales asupra circumstanţierii condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei (Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015; Decizia nr. 31 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015; Decizia nr. 21 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 4 octombrie 2016).

Raportat la cauza pendinte, din verificarea Încheierii din 13 aprilie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 6.277/176/2020, prin care s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea de principiu a chestiunii de drept în discuţie, rezultă că instanţa de apel, legal învestită cu soluţionarea procesului, nu a abordat, sub niciun aspect, condiţiile în care poate fi reţinută existenţa unei probleme de drept, o chestiune veritabilă şi complexă, în măsură să justifice o interpretare de principiu a legii incidente, cerută instanţei supreme. Mai precis, încheierea de sesizare nu cuprinde nicio argumentare cu privire la caracterul îndoielnic, lacunar sau neclar al prevederilor art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991 şi nici opţiunea provizorie a judecătorilor instanţei de sesizare cu privire la modul în care ar trebui interpretate aceste dispoziţii legale, instanţa de trimitere mărginindu-se la reiterarea pur formală a cerinţelor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă şi la redarea posibilelor variante de interpretare a textului legal în discuţie, aşa cum au fost acestea relevate de către petent, fără a argumenta însă în ce constă dificultatea de interpretare a normelor menţionate.

Or, simpla susţinere a titularului sesizării în sensul că cerinţa de la art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991 este susceptibilă de sensuri diferite nu este de natură a demonstra dificultatea acestei operaţiuni logico-juridice şi nu justifică doar prin ea însăşi declanşarea mecanismului procedural reglementat de art. 520 din Codul de procedură civilă.

Pe de altă parte, nu este îndeplinită nici condiţia referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept pentru soluţionarea pe fond a cauzei, instanţa de trimitere nejustificând în niciun fel aptitudinea acesteia de a conduce la rezolvarea pe fond a cauzei, legătura indisolubilă care există între chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi rezolvarea pe fond a litigiului.

Aceasta cu atât mai mult cu cât motivul pentru care plângerea formulată de petent a fost respinsă nu l-a constituit neîndeplinirea condiţiei înscrise în art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991, ci împrejurarea că terenul în litigiu nu intră sub incidenţa art. 27 alin. (2 3 ) din Legea nr. 18/1991, ci sub cea a art. 24 din acelaşi act normativ, iar în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile art. 23 alin. (1)-(2 1 ) din Legea nr. 18/1991.

În concret, în cauză, este vorba despre o cerere de constituire a dreptului de proprietate, pe care petentul a formulat-o în temeiul art. 27 alin. (2 3 ) din Legea nr. 18/1991, dar care a fost respinsă de Comisia judeţeană B, pe considerentul că textul legal invocat nu este incident, în cauză fiind aplicabil art. 24 alin. (1) din lege, instanţa de fond menţinând această hotărâre cu motivarea că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 23 alin. (1)-(2 1 ) din lege.

Art. 27 alin. (2 3 ) şi art. 24 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 vizează ipoteze diferite cu privire la constituirea dreptului de proprietate, respectiv terenuri atribuite de cooperativa de producţie [art. 24 alin. (1 1 )] sau de alte entităţi [art. 27 alin. (2 3 )].

Astfel, potrivit art. 24 alin. (1), „Terenurile situate în intravilanul localităţilor, care au fost atribuite de cooperativele agricole de producţie, potrivit legii, cooperatorilor sau altor persoane îndreptăţite, pentru construcţia de locuinţe şi anexe gospodăreşti, pe care le-au edificat, rămân şi se înscriu în proprietatea actualilor deţinători, chiar dacă atribuirea s-a făcut din terenurile preluate în orice mod de la foştii proprietari”. În continuare, art. 24 alin. (1 1 ) prevede că: „Suprafaţa terenurilor prevăzute în alin. (1), aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, nu poate fi mai mare decât cea prevăzută în actul de atribuire provenit de la cooperativa de producţie, consiliul popular sau primăria din localitatea respectivă.”

Potrivit art. 27 alin. (2 3 ), „În cazul terenurilor aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti edificate anterior datei de 1 ianuarie 1990, precum şi curţii şi grădinii din jurul acestora, proprietarii caselor de locuit, inclusiv cei care au cumpărat imobilul potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, sau cei care au dobândit aceste imobile prin acte translative de proprietate pot solicita comisiei judeţene emiterea titlului de proprietate în condiţiile prezentei legi, cu întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) dacă deţinătorii sau moştenitorii acestora figurează cu casa de locuit în registrele agricole sau registrele cadastrale ori sunt înscrise în cartea funciară şi sunt înregistrate în evidenţele fiscale; b) dacă terenul este în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi persoanele solicitante au calitatea de proprietari ai construcţiilor; c) nu fac obiectul cererilor de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate de către alte persoane”.

În speţă, în timp ce petentul susţine că, în calitate de proprietar al casei construite de antecesorii săi şi al terenului de sub casă, de 100 mp, atribuit prin ordinul prefectului, a formulat cerere de constituire a dreptului de proprietate şi asupra diferenţei de 302 mp teren aflat în folosinţa sa, în condiţiile în care tot terenul le-a fost atribuit antecesorilor săi de către fostul Consiliu local al municipiului Alba Iulia în anul 1986, pentru edificarea unei gospodării, justificând, în acest mod, incidenţa textului art. 27 alin. (2 3 ) din Legea nr. 18/1991, intimata Comisia locală A susţine că, de fapt, antecesorii petentului au primit în folosinţă de la cooperativa agricolă de producţie, în anul 1983, în vederea edificării unei locuinţe, doar suprafaţa de 100 mp, cu privire la care şi-au intabulat, mai întâi, dreptul de folosinţă, iar apoi, în anul 1995, dreptul de proprietate, astfel că, pentru diferenţa de suprafaţă de 302 mp, pe care petentul o foloseşte în plus şi pentru care acesta solicită eliberarea titlului de proprietate, nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 231/2018.

Prin urmare, litigiul poartă, în primul rând, asupra normei de drept aplicabile în cauză, instanţa fiind chemată să tranşeze care dintre cele două texte legale, mai sus menţionate, este incident, raportat la aspectele de fapt concrete din speţa dedusă judecăţii, şi nu să aprecieze asupra îndeplinirii în cauză a condiţiilor art. 27 alin. (2 3 ) din Legea nr. 18/1991, or, soluţia ce urmează a fi dată acestei chestiuni nu depinde în mod necesar de modul de interpretare a normei de drept cuprinse în art. 27 alin. (2 3 ) lit. c), incidenţa în cauză a acesteia nefiind nici măcar sigură câtă vreme nu pare a fi îndeplinită situaţia premisă a aplicării art. 23 din Legea nr. 18/1991 în totalitate, ci a art. 24 din aceeaşi lege.

În acest sens este de observat că, prin Sentinţa civilă nr. 1.133 din 17 mai 2021, Judecătoria Alba Iulia a respins plângerea, ca neîntemeiată, cu motivarea că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 23 alin. (1)-(2 1 ) din Legea nr. 18/1991, deoarece petentul nu a depus niciun înscris din care să rezulte calitatea sa de cooperator şi că terenul a fost cooperativizat, că terenul nu apare în registrul agricol, este proprietatea statului român, petentul nu are calitatea de proprietar al construcţiilor de pe acest teren şi, potrivit susţinerilor Comisiei judeţene B, face obiectul cererilor de reconstituire formulate de alte persoane.

Rezultă cu evidenţă din considerentele hotărârii primei instanţe că soluţia de respingere a cererii petentului de a-i fi eliberat titlul de proprietate cu privire la terenul în suprafaţă de 302 mp nu a fost pronunţată în considerarea neîndeplinirii condiţiei de la art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991 şi, implicit, a unei eventuale interpretări eronate a acestor dispoziţii legale, ci pentru că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile art. 23 alin. (1)-(2 1 ) din Legea nr. 18/1991, terenul cu privire la care se solicită constituirea dreptului de proprietate neintrând sub incidenţa art. 27 alin. (2 3 ) din lege.

Cu alte cuvinte, până la acest moment, niciuna dintre autorităţile chemate să se pronunţe cu privire la pretenţiile petentului, nici comisia locală şi nici cea judeţeană de fond funciar, după cum nici instanţa de judecată învestită, în fond, cu soluţionarea plângerii formulate de petent împotriva celor două hotărâri emise de comisiile de fond funciar, nu a analizat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 27 alin. (2 3 ) din Legea nr. 18/1991, ci a respins pretenţiile deduse judecăţii pe considerentul că ele nu pot fi subsumate situaţiei reglementate de acest text legal, ci celei reglementate de art. 24 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Este adevărat că, declarând apel împotriva acestei hotărâri, petentul a invocat, în principal, ambiguitatea şi lipsa de claritate şi precizie a textului art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991, dezvoltând ample apărări cu privire la modul în care acesta ar trebui interpretat, cu solicitarea de a se constata că în mod nejustificat s-a apreciat de către prima instanţă că nu este îndeplinită condiţia de la lit. c) a art. 27 alin. (2 3 ) din Legea nr. 18/1991, deoarece terenul face obiectul unei cereri de reconstituire, iar despăgubirile nu au fost achitate persoanei îndreptăţite până la data formulării cererii de constituire de către apelant.

Dar, câtă vreme soluţia primei instanţe este fundamentată pe alte aspecte, fără legătură cu îndeplinirea condiţiei de la art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991, şi în lipsa unei argumentări concrete din partea titularului prezentei sesizări, nu se poate stabili legătura dintre chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi rezolvarea pe fond a litigiului.

De altfel, din examenul actului de sesizare, Încheierea din 13 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul Alba – Secţia I civilă, se constată că nici datele cauzei precursoare sesizării nu au fost stabilite cu exactitate. Expunerea cererii de chemare în judecată, a întâmpinării şi a sentinţei primei instanţe este extrem de succintă şi nu cuprinde nicio precizare concretă cu privire la situaţia terenului în litigiu, deşi această chestiune este esenţială, pentru că de ea depinde stabilirea incidenţei unuia sau a celuilalt dintre cele două texte legale mai sus menţionate, şi, implicit şi aplicabilitatea normei cuprinse în art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991, a cărei interpretare se solicită.

Astfel, titularul sesizării s-a limitat la a prezenta susţinerile părţilor, precum şi considerentele (trunchiate) care au stat la baza soluţiei de respingere a plângerii petentului în primă instanţă, în sensul că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 23 alin. (1)-(2 1 ) din Legea nr. 18/1991, deoarece terenul solicitat face obiectul unor cereri de reconstituire formulate de alte persoane (în baza Legii nr. 10/2001), fără a oferi nicio lămurire cu privire la concluzia la care s-a ajuns, în urma analizării materialului probator administrat, cu privire la situaţia juridică a terenului în litigiu, respectiv la modalitatea în care acesta a ajuns în folosinţa petentului.

În lipsa acestor date relevante ale cauzei, nu se poate stabili cu certitudine dacă instanţa de apel ar putea, în conformitate cu dispoziţiile art. 478 din Codul de procedură civilă, să ajungă să îşi întemeieze soluţia pe care o va pronunţa în cauză pe dispoziţiile art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991, câtă vreme, până la acest moment, obiectul disputei îl constituie aplicabilitatea art. 24 sau a art. 27 alin. (2 3 ) din Legea nr. 18/1991 şi nu îndeplinirea condiţiilor art. 27 alin. (2 3 ), implicit a celei de la lit. c).

Câtă vreme circumstanţele cauzei pentru care trebuie să se dea interpretarea art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991 nu sunt deplin clarificate, iar Tribunalul Alba – Secţia I civilă nu a prezentat argumentele pentru care consideră, între altele, că de dezlegarea chestiunii de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei, se constată că sesizarea este inadmisibilă, întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie neputând fi disociată de contextul care a generat-o, care trebuie să fie întotdeauna unul cazual şi să cuprindă exhaustiv toate elementele determinante ale cauzei.

În ceea ce priveşte noutatea chestiunii de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, analiza conţinutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă că aceasta reprezintă o condiţie distinctă de aceea a nepronunţării anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenţei unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare cu privire la acea problemă de drept.

În absenţa unei definiţii legale a noţiunii de noutate şi a unor criterii legale de determinare a conţinutului său, verificarea acestei condiţii ţine de aprecierea completului învestit cu soluţionarea sesizării, astfel cum instanţa supremă a hotărât în mod constant în jurisprudenţa sa (a se vedea în acest sens, de exemplu, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a apreciat că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept mai vechi.

În egală măsură, noutatea chestiunii de drept, în sensul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, poate constitui şi atributul unei reglementări mai vechi, dar asupra căreia instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală, textele de lege supuse interpretării suscitând recent în faţa instanţelor de judecată o dificultate a aplicării acestora şi creând premisele apariţiei unei practici neunitare la nivel naţional.

Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma interpretării dispoziţiilor legale, opiniile jurisprudenţiale izolate ori cele pur subiective ale părţilor nefiind în măsură să justifice declanşarea mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

Prin urmare, sub acest aspect, prezintă importanţă existenţa unei practici judiciare constante în materie, iar, în situaţia existenţei unei practici neunitare, nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci se impune declanşarea mecanismului recursului în interesul legii, condiţia noutăţii chestiunii de drept constituind unul dintre elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii reglementate de Codul de procedură civilă, hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi recursul în interesul legii.

Ca şi în cazul celorlalte condiţii de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, noutatea problemei de drept se impune a fi evaluată primordial de autorul sesizării, prin relevarea tuturor datelor care pot susţine şi justifica nevoia instanţei de a primi o dezlegare de principiu a unei norme de drept, aspect ce rezultă din conţinutul neechivoc al dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Se constată însă că încheierea prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată nu cuprinde niciun argument în acest sens.

În lipsa unor argumente specifice, evaluarea noutăţii chestiunii de drept urmează a fi făcută prin raportare la celelalte elemente mai sus prezentate.

În acest sens se reţine că dispoziţiile legale a căror interpretare a determinat formularea prezentei sesizări se regăsesc în cuprinsul unui act normativ adoptat şi intrat în vigoare cu mai bine de patru ani în urmă, respectiv în Legea nr. 231/2018, care a modificat şi completat Legea nr. 18/1991. Chiar dacă acest act normativ a suferit, ulterior intrării sale în vigoare, şi alte completări şi modificări (prin Legea nr. 105/2019 privind modificarea şi completarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, Legea nr. 87/2020 pentru modificarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi Legea nr. 263/2022 pentru modificarea Legii fondului funciar nr. 18/1991), norma a cărei interpretare se solicită, art. 27 alin. (2 3 ) lit. c) din Legea nr. 18/1991, a fost introdusă şi a devenit activă, în forma actuală, încă din anul 2018, astfel că nu se poate vorbi despre o reglementare nou-intrată în vigoare.

Pe de altă parte, norma în discuţie nu a fost recent modificată sau completată, astfel încât nu poate fi vorba nici despre necesitatea unei eventuale reevaluări şi interpretări a acesteia, într-un context legislativ diferit.

Cât priveşte aplicarea frecventă a acestei norme juridice sau dificultatea aplicării ei