Decizia nr. 55/2023 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 1536/1/2023 — chestiunea de drept: următoarea chestiun

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.536/1/2023, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023 (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 1.577/3/2023, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părţi.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a dispus, prin Încheierea din 9 mai 2023, în Dosarul nr. 1.577/3/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă acordul de voinţă al asociaţiei de proprietari, în baza art. 50 lit. b) din Legea nr. 196/2018 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari şi administrarea condominiilor, cu modificările ulterioare, se consideră format în baza tuturor declaraţiilor scrise şi semnate ale fiecărui proprietar (caz în care este necesară exprimarea în scris a opţiunii fiecărui proprietar) sau este suficientă dovedirea înştiinţării fiecărui proprietar cu privire la problemele supuse dezbaterii, fără a mai fi necesară comunicarea declaraţiei scrise a fiecărui proprietar, astfel că acordul de voinţă al asociaţiei ar fi format în baza unui număr suficient de declaraţii pentru a asigura votul majorităţii simple din numărul total al proprietarilor.” II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Legea nr. 196/2018 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari şi administrarea condominiilor, cu modificările ulterioare (Legea nr. 196/2018): Art. 50. – Acordul de voinţă al asociaţiei de proprietari se realizează: a) în adunarea generală a asociaţiei de proprietari sau b) în baza declaraţiilor scrise şi semnate ale fiecărui proprietar.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti la 19 mai 2022, cu nr. 12.041/4/2022, astfel cum a fost modificată la data de 7 iulie 2022, reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu asociaţia de proprietari pârâtă, constatarea nulităţii absolute a hotărârii adunării generale a membrilor asociaţiei de proprietari din data de 31 martie 2022, anularea proceselor-verbale din 21 ianuarie 2022 şi 10 martie 2022 ale comitetului executiv al asociaţiei de proprietari, anularea convocării din 16 martie 2022 şi a procesului-verbal de numărare voturi din 5 aprilie 2022 şi suspendarea art. 6, 7, 10, 14, 17 şi 21 din cadrul hotărârii din 31 martie 2022.

În motivarea cererii, printre altele, reclamanţii au arătat că s-a convocat de către comitetul executiv o adunare generală a membrilor asociaţiei de proprietari în baza art. 50 lit. b) din Legea nr. 196/2018, în baza acordului de voinţă, la data de 16 martie 2022, când nu mai exista nicio cauză de restricţionare a întâlnirilor publice (restricţiile pandemice nu mai operau), astfel că ar fi trebuit ca adunarea să se desfăşoare cu prezenţa fizică a proprietarilor membri ai asociaţiei de proprietari, conform art. 48 alin. (1) din Legea nr. 196/2018.

Prin Sentinţa nr. 14.371 din 27 octombrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 12.041/4/2022, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a respins cererea privind anularea convocatorului din 16 martie 2022, ca inadmisibilă, a respins excepţia inadmisibilităţii cu privire la anularea procesului-verbal din 21 ianuarie 2022 şi a procesului-verbal din 10 martie 2022, a admis în parte cererea principală modificată şi cererea de intervenţie accesorie, a anulat hotărârea adunării generale a asociaţiei de proprietari din 31 martie 2022, procesele-verbale din 21 ianuarie 2022 şi 10 martie 2022 ale comitetului executiv al asociaţiei de proprietari şi procesul-verbal din 5 aprilie 2022 al asociaţiei de proprietari şi a suspendat executarea art. 6, 7, 10, 14, 17 şi 21 din hotărârea adunării generale a asociaţiei de proprietari din 31 martie 2022 până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Cu privire la chestiunea de drept în discuţie, prima instanţă a reţinut că în anul 2021 a existat un litigiu ce privea anularea unei alte hotărâri a aceleiaşi asociaţii de proprietari, adoptate în urma unei adunări generale a asociaţiei din data de 26 martie 2021, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 7.701/4/2021 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, fiind anulată respectiva hotărâre prin Decizia nr. 1.666 din 23 iunie 2022 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă, definitivă, pentru motive ce ţin de modul de desfăşurare a adunării generale a membrilor asociaţiei de proprietari, de exprimare a votului prin acordul de voinţă şi pentru că nu s-a probat calitatea de membru al asociaţiei de proprietari şi numărul acestora pentru a se verifica îndeplinirea cvorumului prevăzut de lege.

Instanţa de fond a mai reţinut că, în cauza de faţă, în mod nelegal pârâta a optat pentru utilizarea modului de adoptare a hotărârii adunării generale prin acordul de voinţă exprimat prin declaraţie scrisă şi semnată de fiecare proprietar în condiţiile art. 50 lit. b) din Legea nr. 196/2018, nefiind întrunite condiţiile pentru o astfel de situaţie.

De vreme ce a fost convocată o adunare generală, rezultă că pârâta a înţeles să facă aplicarea prevederilor art. 50 lit. a) din Legea nr. 196/2018, context în care ar fi trebuit să respecte prevederile art. 47-49 din aceeaşi lege.

Prin apelul declarat împotriva acestei sentinţe, pârâta a criticat, printre altele, reţinerea de către prima instanţă a existenţei unui melanj între două proceduri diferite care se exclud, precum şi faptul că apelanta a ales să facă aplicarea dispoziţiilor art. 50 lit. a) din Legea nr. 196/2018.

A susţinut apelanta-pârâtă că toate actele au fost emise în baza art. 50 lit. b) din Legea nr. 196/2018, orice trimitere la art. 47-49 din aceeaşi lege fiind neavenită, iar reţinerea instanţei de fond privind amestecarea celor două proceduri nu are nicio fundamentare şi nicio dovadă la dosar.

Referitor la reţinerea obligaţiei convocării membrilor asociaţiei de proprietari, apelanta-pârâtă a menţionat că art. 50 lit. b) din Legea nr. 196/2018 nu stabileşte o astfel de obligaţie, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 47 din acelaşi act normativ. Textul de lege respectiv face trimitere la calitatea de proprietar şi nu la aceea de membru al asociaţiei de proprietari.

În legătură cu problema de drept în discuţie, apelantapârâtă a precizat că au fost îndeplinite condiţiile art. 50 lit. b) din Legea nr. 196/2018, nefiind necesar un cvorum de 100%, fiind suficient ca asociaţia de proprietari să facă dovada transmiterii actelor fiecărui proprietar.

În cursul soluţionării apelului, apelanta-pârâtă a formulat o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile vizând interpretarea dispoziţiilor art. 50 lit. b) din Legea nr. 196/2018, precum şi o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a aceluiaşi text de lege, ambele cereri fiind admise de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă, conform încheierilor pronunţate la data de 9 mai 2023 în Dosarul nr. 1.577/3/2023. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, arătând că art. 50 lit. b) din Legea nr. 196/2018 este susceptibil de a da naştere unor interpretări diferite.

Astfel, prin Decizia nr. 1.666 din 23 iunie 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă în Dosarul nr. 7.701/4/2021, definitivă, instanţa de control judiciar a reţinut că art. 50 lit. b) din Legea nr. 196/2018 se interpretează în sensul că, pentru a se forma acordul de voinţă al asociaţiei de proprietari, trebuie să existe declaraţii scrise şi semnate ale fiecărui proprietar, membru al asociaţiei.

Apelanta-pârâtă din prezenta cauză a învederat, însă, că acest text de lege nu poate fi interpretat în acest mod extrem, deoarece legiuitorul ar fi avut în vedere ca fiecare proprietar să primească toată documentaţia şi buletinul de vot pentru exprimarea manifestării de voinţă/a opţiunii, în scris, întrucât nu poate fi obligat fiecare proprietar să completeze sau să semneze un înscris din care să rezulte manifestarea sa de voinţă.

Prin urmare, soluţionarea apelului depinde de chestiunea de drept ce face obiectul sesizării.

Instanţa de trimitere a constatat că problema de drept a fost invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, în cursul judecăţii, iar hotărârea ce ar urma să fie pronunţată este definitivă, conform art. 483 alin. (2) coroborat cu art. 94 pct. 1 lit. c) din Codul de procedură civilă.

Chestiunea de drept este esenţială, întrucât de lămurirea acesteia depinde soluţionarea motivului principal de apel invocat de apelanta-pârâtă. În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, noţiunea de „soluţionare pe fond” trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.

De asemenea, chestiunea de drept este nouă, chiar dacă dispoziţia legală a cărei interpretare se solicită – art. 50 lit. b) din Legea nr. 196/2018 – a intrat în vigoare la 28 septembrie 2018, problema de practică judiciară este relativ recentă şi nou-apărută în cazuistica instanţelor, nefiind identificată decât o singură decizie prin care a fost interpretată această normă legală.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat deja asupra acesteia printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele.

Prin urmare, instanţa de trimitere a reţinut că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept constând în interpretarea dispoziţiilor art. 50 lit. b) din Legea nr. 196/2018. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-pârâtă a apreciat că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă şi a afirmat că intenţia legiuitorului nu a fost în sensul ca 100% din proprietari să semneze declaraţiile scrise/buletinele de vot, adică să poată fi făcută dovada de către asociaţia de proprietari că există toate declaraţiile scrise de la toţi proprietarii, ci că asociaţia are obligaţia de a face dovada faptului că a comunicat către toţi proprietarii acele declaraţii/formulare de vot, astfel încât fiecare proprietar să aibă opţiunea de a-şi exprima manifestarea de voinţă.

Intimaţii-reclamanţi au susţinut că, raportat la motivele de anulare a hotărârii adunării generale a membrilor asociaţiei de proprietari din data de 31 martie 2022, astfel cum au fost reţinute de prima instanţă, lămurirea prevederilor art. 50 lit. b) din Legea nr. 196/2018 nu are legătură şi nu este determinantă pentru soluţionarea în fond a cauzei, iar interpretarea acestui text de lege nu reprezintă o veritabilă problemă de drept şi nici o problemă nouă.

Aceeaşi opinie a fost exprimată şi de apelantul-intervenient accesoriu.

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au formulat puncte de vedere. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată care a formulat sesizarea a apreciat că art. 50 lit. b) din Legea nr. 196/2018 nu este lămuritor în privinţa condiţiilor care trebuie să fie îndeplinite pentru formarea acordului de voinţă al asociaţiei de proprietari, respectiv dacă acest acord de voinţă se consideră format în baza tuturor declaraţiilor scrise şi semnate ale fiecărui proprietar (caz în care este necesară exprimarea în scris a opţiunii fiecărui proprietar) sau este suficientă dovedirea înştiinţării fiecărui proprietar cu privire la problemele supuse dezbaterii, fără a mai fi necesară comunicarea declaraţiei scrise a fiecărui proprietar, astfel că acordul de voinţă al asociaţiei ar fi format în baza unui număr suficient de declaraţii pentru a asigura votul majorităţii simple din numărul total al proprietarilor.

Instanţa de trimitere a arătat că, întrucât modalitatea de interpretare a acestei prevederi legale reprezintă şi un veritabil motiv de apel formulat de către apelanta-pârâtă, nu îşi va expune părerea cu privire la „interpretarea corectă”, pentru a nu se antepronunţa asupra motivelor de apel invocate. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

Din răspunsurile transmise de instanţele naţionale, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au rezultat aspectele ce vor fi arătate în continuare.

Într-o opinie, s-a apreciat că acordul de voinţă al asociaţiei de proprietari se consideră format în baza unui număr suficient de declaraţii pentru a asigura votul majorităţii simple din numărul total al proprietarilor, fiind suficientă dovedirea înştiinţării fiecărui proprietar cu privire la problemele supuse dezbaterii, fără a mai fi necesară comunicarea declaraţiei scrise a fiecărui proprietar. S-a arătat că niciun proprietar nu poate fi obligat să completeze sau să semneze vreun act din care să rezulte manifestarea sa de voinţă, atât timp cât exteriorizarea manifestării de voinţă în scris poate fi realizată prin trei modalităţi alternative: accept, refuz sau abţinere, fiind suficient ca asociaţia să facă dovada transmiterii actelor fiecărui proprietar. Se consideră, astfel, că formularea textului legal se grefează pe dreptul la vot al fiecărui proprietar care justifică posibilitatea, iar nu obligaţia, ca acesta să formuleze o declaraţie scrisă şi semnată, regula majorităţii simple fiind aplicabilă şi în această ipoteză, câtă vreme legiuitorul nu a consacrat în mod expres dispoziţii derogatorii în privinţa modului de formare a acordului asociaţiei de proprietari, în modalitatea reglementată de lit. b) a art. 50, faţă de modul de adoptare a hotărârilor în adunarea generală [lit. a) a art. 50]. Totodată, s-a învederat că opinia contrară ar fi de natură să genereze blocaje în luarea deciziilor de către asociaţia de proprietari, prin lipsa manifestării de voinţă formal, în scris.

Nu a fost identificată practică judiciară în sensul acestei opinii, fiind exprimate doar puncte de vedere teoretice de către judecătorii de la Tribunalul Bucureşti (opinia majoritară), Tribunalul Ilfov, Judecătoria Cornetu, Tribunalul Teleorman – Secţia civilă, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Videle, Judecătoria Luduş, Judecătoria Sighişoara, Judecătoria Târgu Mureş, Tribunalul Suceava, Judecătoria Darabani, Judecătoria Fălticeni, Judecătoria Buzău (opinia majoritară), Judecătoria Pogoanele (opinia majoritară), Judecătoria Râmnicu Sărat, Judecătoria Bistriţa, Judecătoria Bacău, Judecătoria Buhuşi, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Moineşti, Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă, Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă, Judecătoria Iaşi – Secţia civilă, Judecătoria Paşcani (opinia majoritară), Judecătoria Hârlău, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Huşi, Judecătoria Vaslui, Tribunalul Galaţi şi instanţele din circumscripţia sa, Judecătoria Braşov, Tribunalul Argeş, Tribunalul Arad.

Într-o altă opinie, s-a apreciat că acordul de voinţă al asociaţiei de proprietari se consideră format în baza tuturor declaraţiilor scrise şi semnate ale fiecărui proprietar, caz în care este necesară exprimarea în scris a opţiunii fiecărui proprietar.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că, pentru formarea acordului de voinţă al asociaţiei de proprietari potrivit art. 50 lit. b) din Legea nr. 196/2018, este necesar să existe declaraţii scrise şi semnate ale fiecărui proprietar, membru al asociaţiei, nefiind suficient doar ca fiecare proprietar să fi avut posibilitatea să îşi exprime votul în această ipoteză. Din moment ce pentru formarea majorităţii în condiţiile art. 50 lit. b) din Legea nr. 196/2018 nu se realizează o convocare, respectiv o reconvocare, faţă de ipoteza formării acordului de voinţă în cadrul adunării generale a asociaţiei de proprietari, depunerea declaraţiilor scrise şi semnate reprezintă atât dovada încunoştinţării membrilor asociaţiei cu privire la temele puse în discuţie, cât şi dovada exprimării votului. Or, cele două aspecte nu ar putea fi verificate decât prin depunerea declaraţiilor sus-menţionate de către fiecare membru al asociaţiei de proprietari.

Cu titlu de practică judiciară, în acest sens a fost înaintată o singură hotărâre judecătorească, respectiv Decizia nr. 1.666 din 23.06.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă în Dosarul nr. 7.701/4/2021, definitivă (menţionată şi în cuprinsul încheierii de sesizare).

Puncte de vedere teoretice în sensul acestei opinii au fost exprimate de judecătorii de la Tribunalul Bucureşti (opinia minoritară), Tribunalul Giurgiu, Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Bihor – Secţia I civilă, Tribunalul Satu Mare – Secţia I civilă, Judecătoria Târnăveni, Judecătoria Botoşani, Tribunalul Buzău – Secţia I civilă, Judecătoria Câmpina, Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia civilă, Judecătoria Baia Mare – Secţia civilă, Judecătoria Măcin, Judecătoria Roman, Judecătoria Târgu-Neamţ, Judecătoria Răducăneni, Judecătoria Bârlad, Curtea de Apel Craiova şi instanţele arondate (cvasiunanim).

De menţionat că au fost identificate şi transmise hotărâri judecătoreşti de către Tribunalul Satu Mare – Secţia I civilă, Judecătoria Luduş şi Judecătoria Târgu Mureş – Secţia civilă care, însă, nu prezintă relevanţă pentru chestiunea de drept în discuţie, respectiv interpretarea dispoziţiilor art. 50 lit. b) din Legea nr. 196/2018 referitor la realizarea acordului de voinţă al asociaţiei de proprietari în baza declaraţiilor scrise şi semnate ale fiecărui proprietar.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu au fost pronunţate decizii de către Curtea Constituţională în exercitarea controlului de constituţionalitate cu privire la dispoziţiile legale supuse interpretării şi nici nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii judiciare, cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, trebuie să se verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, aşa cum rezultă acestea din textele normative care asigură cadrul legal al declanşării acestei proceduri.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Cumulativ, art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că: „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor”.

Din analiza dispoziţiilor legale mai sus evocate rezultă că deschiderea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, concomitent, următoarele condiţii: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a curţii de apel sau a tribunalului învestit să soluţioneze litigiul; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept şi aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Examinarea condiţiilor în care poate fi declanşat prezentul mecanism de unificare a practicii judiciare pune în evidenţă faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, doar unele dintre cerinţele legale mai sus enunţate se verifică.

Astfel, se constată că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost făcută de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă, învestit cu soluţionarea apelului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 14.371 din 27 octombrie 2022, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, în Dosarul nr. 12.041/4/2022, tribunalul având competenţa de a judeca acest litigiu în ultimă instanţă, potrivit art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, întrucât, în materia în care a fost promovată acţiunea, hotărârile pronunţate sunt supuse exclusiv apelului, aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a art. 94 pct. 1 lit. c) şi a art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, decizia fiind, astfel, definitivă, în raport cu dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă.

Sunt îndeplinite, aşadar, condiţiile referitoare la existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului, învestit să judece litigiul în ultimă instanţă.

Totodată, din verificările efectuate, se constată că este întrunită şi cerinţa ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept enunţate şi să nu fie învestită cu soluţionarea unui recurs în interesul legii cu acest obiect.

În concluzie, se constată că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile de ordin procedural prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, urmând ca, în continuare, să se analizeze şi să se stabilească dacă problema juridică în discuţie reprezintă o veritabilă chestiune de drept şi dacă aceasta are caracter de noutate.

Cu referire la cerinţa ivirii unei chestiuni de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, se constată că legiuitorul a instituit o dublă condiţionare: pe de o parte, să existe o chestiune de drept, iar, pe de altă parte, să fie probată legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei pe fond.

În ceea ce priveşte primul aspect, în mod constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a subliniat că, pentru a se putea vorbi de existenţa unei chestiuni de drept, este necesar ca problema de drept supusă dezbaterii să fie una reală, veritabilă, să prezinte o dificultate suficient de mare, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

Cu alte cuvinte, chestiunea de drept trebuie să fie una reală şi veritabilă, iar o atare calificare există numai atunci când norma de drept supusă analizei este îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă, în atare condiţii, să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al practicii neunitare.

Pe de altă parte, problema de drept enunţată în cuprinsul actului de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care necesită cu pregnanţă să fie lămurită, trebuie să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, apt să justifice nevoia de interpretare realizată prin mijlocirea instanţei supreme, într-un dublu scop: acela al unei rezolvări de principiu şi acela al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

Caracterul veritabil al chestiunii de drept trebuie să rezulte din încheierea de sesizare pronunţată de instanţa de trimitere, întrucât completul de judecată învestit cu soluţionarea pricinii este ţinut în primul rând să stabilească dacă este o problemă de interpretare, care să prezinte dificultate şi care implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practica judiciară.

Încheierea trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecţia judecătorilor din completul de judecată asupra respectivei chestiuni de drept, asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, iar, în final, să conţină opţiunea provizorie pentru o dezlegare pe care o consideră preferabilă, toate acestea pentru justificarea declanşării mecanismului de unificare a jurisprudenţei consacrat prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Această exigenţă legală a fost subliniată constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se imperios necesar ca punctul de vedere al instanţei de trimitere să cuprindă o argumentare temeinică asupra admisibilităţii sesizării, nu numai sub aspectul condiţiilor de procedură, cât mai ales asupra circumstanţierii condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei (Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015; Decizia nr. 31 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015; Decizia nr. 21 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 4 octombrie 2016).

Raportat la cauza pendinte, din verificarea încheierii din 9 mai 2023 pronunţate în Dosarul nr. 1.577/3/2023, prin care s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea de principiu a chestiunii de drept în discuţie, rezultă că instanţa de apel, legal învestită cu soluţionarea procesului, nu a abordat sub niciun aspect condiţiile în care poate fi reţinută existenţa unei chestiuni de drept, care să fie veritabilă şi complexă, în măsură să justifice o interpretare de principiu a legii incidente, cerută instanţei supreme. Mai precis, încheierea de sesizare nu cuprinde nicio argumentare cu privire la caracterul îndoielnic, lacunar sau neclar al prevederilor art. 50 lit. b) din Legea nr. 196/2018 şi nici opţiunea provizorie a judecătorilor instanţei de sesizare cu privire la modul în care ar trebui interpretate aceste dispoziţii legale, instanţa de trimitere mărginindu-se la redarea celor două variante de interpretare a textului legal în discuţie, aşa cum rezultă acestea din cuprinsul unei decizii de speţă pronunţate într-un litigiu anterior şi, respectiv, din cuprinsul motivelor de apel formulate de apelantapârâtă din cauza pe care o are de soluţionat, fără a argumenta, însă, în ce constă dificultatea de interpretare a normelor menţionate.

Astfel, după ce a arătat, pe de o parte, că, prin Decizia civilă nr. 1.666 din 23 iunie 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă în Dosarul nr. 7.701/4/2021, textul art. 50 lit. b) din Legea nr. 196/2018 a fost interpretat în sensul că, pentru a se forma acordul de voinţă al asociaţiei, „trebuie să existe declaraţii scrise şi semnate ale fiecărui proprietar”, iar, pe de altă parte, că, în opinia apelantei-pârâte din litigiul pendinte, textul de lege nu poate fi interpretat în acest mod extrem, deoarece legiuitorul ar fi avut în vedere ca fiecare proprietar să primească toată documentaţia şi buletinul de vot pentru exprimarea manifestării de voinţă/a opţiunii, în scris, întrucât nimeni nu poate obliga fiecare proprietar să şi completeze sau să semneze acel act sau oricare altul din care să rezulte manifestarea sa de voinţă, instanţa de trimitere a considerat că se află în faţa unei probleme de drept de care depinde soluţionarea cauzei, dispunând, în consecinţă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519, 520 din Codul de procedură civilă, cu menţiunea expresă că nu îşi va expune părerea cu privire la interpretarea pe care o consideră corectă, pentru a nu se antepronunţa şi a se plasa, astfel, într-o situaţie de incompatibilitate.

Sub un prim aspect, se impune a sublinia că o asemenea abţinere nu îi este permisă iniţiatorului sesizării, câtă vreme numai prin acest demers este posibilă prefigurarea dificultăţii chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă stabilind în mod expres că actul de sesizare trebuie să cuprindă nu doar motivele care susţin admisibilitatea sesizării, aşa cum rezultă ele din cuprinsul art. 519, ci şi punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.

Prin urmare, exprimarea punctului de vedere al instanţei de trimitere asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 519 din Codul de procedură civilă constituie, în primul rând, o obligaţie legală a autorului actului de sesizare, de la care acesta nu se poate sustrage, iar, în al doilea rând, o cerinţă necesară pentru conturarea dificultăţii problemei de drept, ca element de structură a admisibilităţii sesizării, cerinţă impusă şi pentru a se evita abuzul procesual.

Cum, în cauză, încheierea pronunţată de instanţa de trimitere evidenţiază doar cele două modalităţi diferite de interpretare a problemei de drept, completul de judecată solicitând, practic, instanţei supreme confirmarea uneia dintre acestea, se constată că sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu îndeplineşte condiţiile de formă şi de fond cerute de lege, această lacună repercutându-se în mod imediat asupra condiţiei dificultăţii.

Simpla apreciere a unei părţi din proces în sensul că interpretarea dată dispoziţiilor art. 50 lit. b) din Legea nr. 196/2018, într-o decizie de speţă similară, ar fi greşită, urmată de exprimarea propriului punct de vedere cu privire la modul în care partea consideră că textul legal în discuţie ar trebui interpretat, nu este de natură a demonstra dificultatea acestei operaţiuni logico-juridice şi nici nu se poate substitui obligaţiei instanţei de sesizare de a-şi exprima opinia pe fondul problemei de drept în discuţie, nejustificând, doar prin ea însăşi, declanşarea mecanismului procedural reglementat de art. 520 din Codul de procedură civilă.

De aceea, condiţia referitoare la ivirea unei chestiuni de drept nu este îndeplinită, câtă vreme, în lipsa punctului de vedere al completului de judecată asupra problemei de drept, precum şi a oricărei alte argumentări, nu se poate stabili dacă instanţa a avut o reală dificultate în interpretarea legii.

De altfel, chestiunea de drept care face obiectul sesizării nu îndeplineşte cerinţa esenţială de a fi o veritabilă, reală problemă de drept, născută dintr-un text incomplet, neclar, susceptibil de interpretări contradictorii, rezolvarea acesteia presupunând doar realizarea unui raţionament judiciar simplu, relaţionarea textului de lege în discuţie cu alte prevederi legale ale aceluiaşi act normativ, cu consecinţa stabilirii sensului voinţei legiuitorului exprimată în norma de drept supusă interpretării.

În acest sens, este de observat că textul art. 50 din Legea nr. 196/2018 enumeră doar formele în care se poate manifesta acordul de voinţă al asociaţiei de proprietari. El nu cuprinde niciun fel de dispoziţii cu privire la condiţiile de cvorum ce trebuie îndeplinite pentru realizarea acordului de voinţă al asociaţiei, modalitatea concretă de realizare a acestuia rezultând, însă, din prevederile art. 48 şi 49 ale aceluiaşi act normativ, care consacră regula majorităţii simple în privinţa adoptării hotărârilor adunării generale şi cu care textul a cărui interpretare se solicită trebuie coroborat.

Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând, în acest scop, mecanismele de interpretare a actelor normative, ceea ce impune realizarea unei analize de conţinut şi corelată a normelor cuprinse în art. 50 din Legea nr. 196/2018 cu cele ale art. 48 şi 49 din acelaşi act normativ.

Pe de altă parte, nu este îndeplinită nici condiţia referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept pentru soluţionarea pe fond a cauzei, instanţa de trimitere nejustificând aptitudinea acesteia de a conduce la rezolvarea pe fond a cauzei, legătura indisolubilă care există între chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi fondul litigiului, în condiţiile în care, în procesul pendinte, nici nu s-a pus problema modului concret de formare a acordului de voinţă al asociaţiei în baza declaraţiilor scrise şi semnate ale fiecărui proprietar, ci a fost contestată însăşi modalitatea aleasă de asociaţie pentru adoptarea hotărârii contestate, respectiv exprimarea acordului în baza declaraţiilor scrise şi semnate ale fiecărui proprietar [art. 50 lit. b)], în loc de convocarea unei adunări generale [art. 50 lit. a)], care presupunea prezenţa proprietarilor, personal sau prin mandatari.

În concret, art. 50 din Legea nr. 196/2018 reglementează cele două forme în care se poate realiza acordul de voinţă al asociaţiei de proprietari cu privire la chestiunile supuse analizei proprietarilor, dintre care prima, prevăzută la lit. a), implică prezenţa fizică a acestora, prin participarea la adunarea generală, iar cea de-a doua, prevăzută la lit. b), priveşte comunicarea la distanţă, respectiv, prin declaraţii scrise şi semnate ale fiecărui proprietar.

De regulă, hotărârile adunărilor generale se iau în cadrul adunării generale convocate sau reconvocate [art. 50 lit. a)], utilizarea celeilalte modalităţi de realizare a acordului de voinţă al asociaţiei, respectiv în baza declaraţiilor scrise şi semnate ale fiecărui proprietar [art. 50 lit. b)], fiind posibilă numai în situaţii excepţionale, aşa cum rezultă în mod explicit din prevederile art. 21 alin. (4) din anexa nr. 1 „Conţinutul-cadru al Statutului asociaţiei de proprietari” la Ordinul ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice nr. 1.058/2019 privind aprobarea conţinutului-cadru al statutului asociaţiei de proprietari şi al regulamentului condominiului (Ordinul nr. 1.058/2019). Astfel, potrivit acestui text legal, „Acordul de voinţă al asociaţiei de proprietari se realizează în adunarea generală a asociaţiei de proprietari. În cazurile excepţionale, atunci când sunt necesare adoptarea unor hotărâri în regim de urgenţă sau atunci când, după convocarea adunării generale a asociaţiei de proprietari, conform art. 48 din Legea nr. 196/2018, nu a fost întrunit numărul membrilor prezenţi pentru adoptarea hotărârilor, conform prevederilor legale, acordul de voinţă al asociaţiei de proprietari se poate realiza şi în baza declaraţiilor scrise şi semnate ale fiecărui proprietar”. Alineatul (5) al aceluiaşi articol prevede că „declaraţiile menţionate la alin. (4) sunt redactate astfel încât să reiasă în mod clar şi fără echivoc acordul sau dezacordul proprietarului din condominiu faţă de propunerea de hotărâre a adunării generale a asociaţiei de proprietari”.

În speţă, reclamanţii au invocat nulitatea hotărârii adunării generale din data de 31 martie 2022, susţinând, în esenţă, că în mod nelegal aceasta a fost adoptată pe baza acordului de voinţă exprimat prin declaraţii scrise şi semnate ale proprietarilor membri ai asociaţiei, în condiţiile în care nu exista nicio situaţie excepţională, de natură a justifica folosirea procedurii reglementate de art. 50 lit. b) din Legea nr. 196/2018, astfel că ar fi trebuit ca adunarea să se desfăşoare cu prezenţa fizică a proprietarilor membri, conform art. 48 alin. (1) din Legea nr. 196/2018, acordul de voinţă urmând a se realiza în condiţiile art. 50 lit. a) din acest act normativ.

Prin urmare, instanţa este chemată să tranşeze care dintre cele două ipoteze ale textului art. 50 din Legea nr. 196/2018, mai sus menţionate, este incidentă, raportat la aspectele de fapt concrete din speţa dedusă judecăţii, şi nu să stabilească condiţiile de cvorum care trebuie să fie îndeplinite pentru formarea acordului de voinţă al asociaţiei în baza declaraţiilor scrise şi semnate ale fiecărui proprietar, astfel că soluţia ce urmează a fi pronunţată nu depinde de dezlegarea acestei chestiuni.

Aşadar, chiar dacă dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 196/2018 au incidenţă directă în speţă şi se poate considera, la o primă vedere, că sunt în relaţie cu dreptul supus judecăţii în cauza ce face obiectul Dosarului nr. 1.577/3/2023, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, respectiv dacă acordul de voinţă al asociaţiei de proprietari, în baza art. 50 lit. b) din Legea nr. 196/2018, se consideră format în baza tuturor declaraţiilor scrise şi semnate ale fiecărui proprietar (caz în care este necesară exprimarea în scris a opţiunii fiecărui proprietar) sau este suficientă dovedirea înştiinţării fiecărui proprietar cu privire la problemele supuse dezbaterii, fără a mai fi necesară comunicarea declaraţiei scrise a fiecărui proprietar, astfel că acordul de voinţă al asociaţiei ar fi format în baza unui număr suficient de declaraţii pentru a asigura votul majorităţii simple din numărul total al proprietarilor, nu are legătură cu cauza, întrucât nici reclamanţii, prin acţiunea formulată, nici instanţa de judecată, prin hotărârea pronunţată, nu au invocat, respectiv nu a reţinut existenţa vreunei neregularităţi din perspectiva neîndeplinirii cvorumului necesar adoptării unei hotărâri în această modalitate.

În acest sens, este de observat că, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a hotărârii adunării generale a membrilor asociaţiei de proprietari din data de 31 martie 2022, anularea proceselor-verbale din 21 ianuarie 2022 şi 10 martie 2022 ale comitetului executiv al asociaţiei de proprietari, anularea convocării din 16 martie 2022 şi a procesului-verbal de numărare voturi din 5 aprilie 2022 şi suspendarea art. 6, 7, 10, 14, 17, 21 din cadrul hotărârii din 31 martie 2022, susţinând, printre altele, că, la data de 16 martie 2022, a fost convocată de către comitetul executiv o adunare generală a membrilor asociaţiei de proprietari, în baza art. 50 lit. b) din Legea nr. 196/2018, în baza acordului de voinţă, deşi la acel moment nu mai exista nicio cauză de restricţionare a întâlnirilor publice (restricţiile pandemice nu mai operau), astfel că ar fi trebuit ca adunarea să se desfăşoare cu prezenţa fizică a proprietarilor membri ai asociaţiei, conform art. 48 alin. (1) din Legea nr. 196/2018.

Reclamanţii au mai susţinut că modalitatea de exprimare a votului în adunarea generală a asociaţiei de proprietari este clar prevăzută de lege, prin art. 47 din Legea nr. 196/2018, neputându-se accepta ca acesta să fie exprimat sub forma unei declaraţii scrise, votul trebuind să fie exprimat personal sau prin reprezentant cu mandat scris, prin prezenţa fizică la ora, locul şi data convocării.

Cum normele privind convocarea şi desfăşurarea adunărilor generale ale asociaţiei de proprietari sunt imperative, reclamanţii au susţinut că nerespectarea acestora atrage nulitatea absolută a hotărârii adoptate cu încălcarea lor.

Prin Sentinţa civilă nr. 14.371 din 27 octombrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 12.041/4/2022, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a respins cererea privind anularea convocatorului din 16 martie 2022 ca inadmisibilă, a respins excepţia inadmisibilităţii cu privire la anularea procesului-verbal din 21 ianuarie 2022 şi a procesului-verbal din 10 martie 2022, a admis în parte cererea principală modificată şi cererea de intervenţie accesorie, a anulat hotărârea adunării generale a asociaţiei de proprietari din 31 martie 2022, procesele-verbale din 21 ianuarie 2022 şi 10 martie 2022 ale comitetului executiv al asociaţiei de proprietari şi procesul-verbal din 5 aprilie 2022 al asociaţiei de proprietari şi a suspendat executarea art. 6, 7, 10, 14, 17, 21 din hotărârea adunării generale a asociaţiei de proprietari din 31 martie 2022 până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Cu privire la chestiunea de drept în discuţie, prima instanţă a reţinut că, la data de 21 ianuarie 2022, comitetul executiv a stabilit convocarea adunării generale, fiind obligatorie convocarea în primul trimestru a unei adunări generale, conform art. 47 şi art. 55 din Legea nr. 196/2018.

Astfel, prin convocatorul afişat la 16 martie 2022, s-a adus la cunoştinţă faptul că are loc convocarea adunării generale a asociaţiei de proprietari, în data de 31 martie 2022, în sistem de acord de voinţă, conform art. 50 lit. b) din Legea nr. 196/2018, şi că nu va exista o reconvocare.

Instanţa de fond a reţinut că, în cauză, comitetul executiv a optat în mod nelegal pentru exprimarea acordului de voinţă prin depunerea de declaraţii scrise şi semnate ale fiecărui proprietar, întrucât trebuia ca membrii proprietari să fie convocaţi pentru a participa fizic, personal sau prin mandatar, la adunarea generală.

În acest sens, instanţa a reţinut că acordul de voinţă al asociaţiei de proprietari se poate realiza în cele două moduri prevăzute de art. 50 din Legea nr. 196/2018, respectiv în adunarea generală a asociaţiei de proprietari sau în baza declaraţiilor scrise şi semnate ale fiecărui proprietar, folosirea celei de-a doua ipoteze (acord exprimat prin semnarea unei declaraţii de către proprietar) putând avea loc numai în situaţii excepţionale, respectiv dacă este necesară adoptarea unei hotărâri de urgenţă sau când, după convocarea adunării generale a asociaţiei de proprietari, conform art. 48 din Legea nr. 196/2018, nu a fost întrunit numărul membrilor prezenţi pentru adoptarea hotărârilor (art. 21 din Ordinul nr. 1.058/2019).

Cum, în cauză, nu s-a dovedit existenţa niciuneia dintre aceste situaţii, instanţa a apreciat că modalitatea de convocare a adunării generale utilizată de pârâtă încalcă normele imperative ale art. 47-50 din Legea nr. 196/2018, ceea ce atrage nelegalitatea acesteia, întrucât trebuia ca membrii proprietari să fie convocaţi pentru a participa fizic, personal sau prin mandatar, la adunarea generală.

A mai reţinut instanţa de fond că, de vreme ce a fost convocată o adunare generală, rezultă că pârâta a înţeles să facă aplicarea prevederilor art. 50 lit. a) din Legea nr. 196/2018, context în care ar fi trebuit să respecte prevederile art. 47-49 din aceeaşi lege.

Rezultă cu evidenţă din considerentele hotărârii primei instanţe că soluţia de admitere a acţiunii reclamanţilor şi de anulare a hotărârii adunării generale a asociaţiei de proprietari nu a fost pronunţată în considerarea neîndeplinirii condiţiilor referitoare la cvorumul necesar adoptării unei hotărâri în baza declaraţiilor scrise şi semnate ale fiecărui proprietar, ci pentru că s-a apreciat că însăşi modalitatea de realizare a acordului de voinţă utilizată de pârâtă nu a fost legală, câtă vreme nu exista nicio situaţie excepţională care să justifice exprimarea acordului de voinţă prin declaraţie scrisă şi semnată de fiecare proprietar, în condiţiile art. 50 lit. b) din Legea nr. 196/2018, astfel că ar fi trebuit ca membrii proprietari să fie convocaţi pentru a participa fizic, personal sau prin mandatar, la adunarea generală.

Cu alte cuvinte, fiind vorba despre o adunare generală obişnuită, convocată în primul trimestru al fiecărui an, în conformitate cu dispoziţiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 196/2018, şi având în vedere faptul că, la data convocării acesteia şi, cu atât mai mult, la data desfăşurării ei, nu mai exista nicio cauză de restricţionare a întâlnirilor publice (restricţiile pandemice nu mai operau), instanţa a apreciat că aceasta ar fi trebuit să se desfăşoare cu prezenţa fizică a proprietarilor membri, conform art. 48 alin. (1) din Legea nr. 196/2018, acordul de voinţă urmând a se realiza în cadrul adunării generale, conform art. 50 lit. a), şi nu în baza declaraţiilor scrise şi semnate ale fiecărui proprietar, conform art. 50 lit. b) din lege, cum în mod nelegal a procedat pârâta.

Prin urmare, până la acest moment, în cauză, instanţa nu a analizat şi nu a statuat cu privire la modul în care acordul de voinţă al asociaţiei de proprietari se consideră format în baza declaraţiilor scrise şi semnate ale fiecărui proprietar, ea nefiind nici măcar învestită cu o cerere în acest sens, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat mai sus, motivele pentru care reclamanţii au solicitat anularea hotărârii adunării generale au privit doar modul de exprimare a acordului de voinţă în vederea adoptării hotărârii contestate, respectiv în baza declaraţiilor scrise şi semnate ale fiecărui proprietar, în loc de întrunirea unei adunări generale cu prezenţa fizică a proprietarilor, membri ai asociaţiei, iar nu neîndeplinirea cvorumului necesar realizării acordului de voinţă.

Este adevărat că, declarând apel împotriva acestei hotărâri, apelanta-pârâtă a criticat statuările primei instanţe cu privire la nelegalitatea procedurii de convocare şi desfăşurare a adunării generale, susţinând că aceasta nu a reuşit să facă diferenţa între cele două proceduri reglementate de art. 50 din Legea nr. 196/2018 şi a invocat, totodată, greşita interpretare şi aplicare a textului art. 50 lit. b) din aceeaşi lege, dezvoltând ample apărări cu privire la modul în care acesta ar trebui interpretat. Astfel, a susţinut că, în ceea ce priveşte declaraţiile scrise ale fiecărui proprietar, art. 50 lit. b) din Legea nr. 196/2018 nu se interpretează în sensul că este necesar un cvorum de 100%, o astfel de interpretare fiind dusă la extrem, atât timp cât exteriorizarea manifestării de voinţă realizate în scris poate fi îndeplinită de către proprietar prin accept, prin refuz sau prin abţinere, adică prin lipsa diligenţei în a transmite manifestarea sa de voinţă realizată în scris. A precizat că oricare proprietar ar putea să nu voteze sau să fie plecat din ţară, nefiindu-i cunoscută adresa şi neputându-şi exprima