ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5766/2021

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 18.01.2019, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Dâmbovița și Curtea de Apel Ploiești, contestație împotriva Ordinului nr. 3821/C/05.10.2018 emis de Ministerul Justiției, solicitând obligarea pârâtului Ministerul Justiției la refacerea încadrării salariale prin raportare la vechimea efectivă în funcție/profesie, la care să se adauge sporurile aferente precum și la acordarea unei majorări a indemnizației corespunzător funcției de conducere.

Prin sentința civilă nr. 116 din data de 15 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Ploiești, invocată din oficiu, și respinge acțiunea în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, invocată prin întâmpinare, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata drepturilor salariale și respinge acest capăt de cerere ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

Respinge în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Dâmbovița, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta reclamantă arată că instanța a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în concret cele privind dreptul la apărare prin neanalizarea motivelor și criticilor esențiale pentru pretențiile formulate, atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază precum și atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, arată recurenat că prima instanță și-a însușit ad literam susținerile pârâtului ordonator principal de credite în sensul existenței unei aplicări etapizate a noilor dispoziții legale, aceasta nu a analizat și motivat înlăturarea criticilor subsemnatei legate de modalitatea concretă de stabilire a drepturilor salariale ale subsemnatei conform pretinsei etapizări în condițiile în care nu rezultă de ce sporurile, stabilite potrivit noii legi, sunt calculate totuși la alte indemnizații decât cele pentru care sunt stabilite prin noua lege și care este temeiul legal al modalității concrete de calcul a cuantumului sporurilor prin impunerea unor limite de salarizare care au în vedere noul sistem de salarizare care însă, astfel cum admite și ordonatorul, ca și pnma instanță, nu a fost și nici nu este în prezent implementat.

Prima instanță face referire într-adevăr la dispozițiile art. 38 din Legea nr. 153/2017 care reglementează o majorare a drepturilor salariale cu 25% ca și limitarea prevăzută la art. 25 din același act normativ însă nu analizează critica și susținerea esențială referitoare la absența unui fundament legal pentru modalitatea în care s-a ajuns la calculul și stabilirea sporurilor de care prima instanță apreciază că subsemnata beneficiază pe deplin.

Am invocat prin susținerile formulate că în opinia subsemnatei art. 38 din Legea nr. 153/2017 (invocat de pârât și reținut și de prima instanță în sensul unei interdicții legale de acordare a drepturilor salariale pretinse invocate anterior), prevede o aplicare etapizată a prevederilor legii însă, în plus stabilește, în mod expres, atât modalitatea în care se realizează acest proces cât și drepturile avute în vedere și că se indică astfel că începând cu data de 01.08.2018 se acordă creșteri privind cuantumul brut al indemnizației de încadrare precum și a sporurilor, indemnizațiilor și celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte din indemnizația brută de încadrare. Așadar cel puțin într-o interpretare restrictivă a textului, dispozițiile art. 38 instituie o aplicare temporizată inclusiv a dispozițiilor invocate de subsemnata referitoare la cuantumul sporurilor ori a indemnizațiilor și nu o inaplicabilitate, ceea ce pârâtul nu a făcut.

Or, prima instanță nu analizează în niciun fel acest aspect esențial pe care se întemeiază pretențiile.

Instanța de fond nu a arătat motivele pentru care a considerat că dispozițiile art. 25 din Legea nr. 153/2017 ar viza în mod concret un anumit cuantum al drepturilor salariale așa cum pretinde pârâtul și nu un fond de salarii în cadrul bugetelor instituției care prin ipoteză ar trebui să cuprindă bugetarea cel puțin a drepturilor salariale recunoscute de legile în vigoare în materie anterior ori prin aceeași nouă lege a salarizării adoptate concomitent, arată arată recurenta.

Instanța de fond interpretează în mod eronat în opinia recurentei dispozițiile art. 38 din Legea nr. 153/2017, în sensul că prin trimiterea expresă la limitarea prevăzută de art. 25 din același act normativ se au în vedere limitări ale sporurilor stabilite prin Anexa V la Legea nr. 153/2017, întrucât din lectura conținutului art. 38 menționat rezultă că se au în vedere exclusiv majorările de 25% ale veniturilor de care beneficiau anterior majorării angajații. Or, instanța a modificat susținerile și în final nu a răspuns criticilor formulate, atunci când a extins aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 din același act normativ la sporurile prevăzute în Anexa V la lege.

În măsura în care reîncadrarea s-a făcut în privința sporurilor potrivit noi legi a salarizării, ordonatorul era obligat a aplica în integralitate dispozițiile noii legi, inclusiv în ceea ce privește cuantumul și limitele în care se pot aplica și nu a combina fără niciun temei legal dispoziții anterioare abrogate cu cele noi.

În realitate ordonatorul dorește aplicarea dispozițiilor legale exclusiv în privința limitărilor pe care oricum le deduce din dispoziții legale inaplicabile care vizează o măsură de majorare a unor drepturi salariale care erau în plată la acel moment al intrării în vigoare a noii legi a salarizării și nu sporurile din legea nouă (citez din art. 38 alin. (3):" se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăși limita prevăzută la art. 25).

In privința capătului trei al acțiunii în motivarea instanței nu se regăsesc niciun fel de considerente, deși arată recurenta a susținut în mod expres că munca suplimentară desfășurată de către subsemnată în virtutea funcției de conducere ocupată, a unor reglementări exprese privitoare la atribuțiile corespunzătoare unei astfel de funcții (art. 13 și 14 din R.O.I.) și a ordinului de serviciului, poate și trebuie remunerată.

Nu se regăsesc niciun fel de aprecieri ale instanței legat de faptul că că se omite de către ordonatorul principal de credite că indemnizația corespunzătoare gradului profesional a fost recunoscută și acordată în cadrul unei proceduri legale de promovare în virtutea gradului profesional dobândit și nu ca un beneficiu de care poate dispune angajatorul, inclusiv prin schimbarea naturii sale în scopul de ajunge în final la neplata unei remunerații pentru o muncă suplimentară.

Nu se regăsesc în motivarea instanței niciun fel de considerente legate și de celelalte susțineri esențiale pentru stabilirea legalității și temeiniciei actului atacat, invocate prin cererile formulate de subsemnata, după cum urmează:

- în măsura în care rezultă din analiza dispozițiilor art. 10 sect. I, cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 (preluat prin art. 10 sect. I, cap." VIII, ale Anexei V la Legea nr. 153/2017), că suma reprezentând indemnizația de conducere reprezintă un drept corelativ muncii suplimentare prestate componentă a salariului propriu-zis, așadar un drept fundamental care trebuia acordat și anterior intrării în vigoare a noilor dispoziții privind salarizarea și nu spor (un drept salarial secundar), în opinia subsemnatei pârâtul nici nu ar putea invoca dispozițiile art. 38 din Legea nr. 153/2017 (și aceasta întrucât aceste ultime dispoziții prevăd în mod expres că se mențin în plată cuantumul brut al indemnizațiilor de încadrare, evident recunoscute de lege și indiferent de cum ordonatorul a înțeles sau nu să respecte în concret dispozițiile legale iar o interpretare contrară presupunând o legiferare a încălcării legii de către angajatorul care anterior spre exemplu nu a înțeles să achite drepturi salariale datorate angajatului).

- deși atât dispozițiile anterioare cât și cele din Legea nr. 153/2017 prevăd că aplicarea majorării se face la indemnizația maximă prevăzută pentru instanța unde magistratul exercită funcția de conducere (art. 10 sect. I,cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, preluat prin art. 10 alin. (1) sect. I, cap. VIII, ale Anexei V la Legea nr. 153/2017), legea nu interzice aplicarea procentului de majorare în cazul concret al unei indemnizații de încadrare mai mare decât cea prevăzută pentru instanța unde magistratul exercită funcția de conducere și are în vedere expunerea algoritmului de calcul al indemnizației finale, inclusiv în sensul indicării aplicării majorării la indemnizația de încadrare ca un element ce se include în aceasta (o interpretare în sensul propus de către pârât ar echivala de altfel cu instituirea de către textul legal în totalitate a unei alte salarizări a persoanelor ce dețin astfel de funcții, ceea ce evident nici pârâtul nu admite de vreme ce a menținut indemnizația corespunzătoare gradului.)

- o interpretare în sensul unei interdicții de acordare a unor drepturi salariale totale mai mari decât cea maximă pentru instanța unde magistratul exercită funcția de conducere neagă o altă situație faptică notorie în cadrul familiei ocupaționale, și anume a acelor categorii de magistrați care au obținut prin hotărâri judecătorești, și ulterior prin chiar ordinele de salarizare emise de către pârât, reîncadrarea și calcularea indemnizației potrivit unei alte valori de referință sectorială, și care au ajuns în final la o indemnizație mai mare decât cea maximă prevăzută pentru instanța unde exercitau funcția de conducere (fără să aibă o încadrare corespunzătoare unui alt grad profesional mai mare) și pentru care s-ar impune ca pârâtul să comunice instanței dacă în cazul acestor persoane a refuzat ori nu a mai acordat majorarea de indemnizație în considerarea aceleiași interpretări eronate a dispozițiilor legale.

- o interpretate a dispozițiilor neclare în sensul producerii de efecte și al logicii ce a stat la baza instituirii unei astfel de indemnizații de conducere (remunerarea unei activități suplimentare), ar conduce tocmai către o aplicare nediscriminatorie a legii salarizării și nu la remunerarea părții pentru o funcție pe care nu o exercită, astfel cum pretinde pârâtul.

- se omite faptul că dispozițiile legale (art. 10 alin. (1) sect. I, cap. VIII, ale Anexei V la Legea nr. 153/2017) nu stabilesc distinct o indemnizație pentru funcții de conducere la judecătorii, tribunale sau curți de apel ci instituie un sistem unic de acordare a indemnizației în funcție de alte criterii enunțate iar unde legea nu distinge nici cel ce o aplică nu trebuie să o facă chiar și mai ales în scopul de a sugera tendențios caracterul inechitabil al remunerației solicitate.

- în mod eronat susține pârâtul că drepturile mele salariale au fost păstrate întrucât în realitate ele au fost diminuate în măsura în care se constată că în realitate pretinsul beneficiu reprezentat de încadrarea potrivit gradului profesional deținut și nu instanței unei îmi exercit funcția, ar trebui să remunereze și munca suplimentară corespunzătoare funcției de conducere, deși legea nu prevede în mod expres un astfel de mecanism de reducere practic a indemnizației corespunzătoare gradului profesional.

- în opinia subsemnatei, nu se pune problema unor dispoziții concurente și a optării pentru un regim de salarizare mai favorabil pentru că dispozițiile legale nu se exclud reciproc. Din contră, astfel cum am susținut ele trebuie interpretate și aplicate coroborat astfel cum de altfel a făcut-o și pârâtul în alte situații, în mod asumat sau nu (a se observa ipoteza enunțată anterior a acelor magistrați care au obținut majorarea indemnizației peste nivelul prevăzut pentru instanța unde își exercitau funcția efectiv).

- esențial în analiza și aplicarea dispozițiilor invocate este faptul că ele nu prevăd că nu se acordă drepturile salariale cuvenite funcției și că reglementarea este și trebuie să fie una în favoarea judecătorilor. Or, tocmai prin aplicarea neunitară și discreționară a pârâtului, dispozițiile sunt interpretate în defavoarea mea.

Vă rog să observați că practic prima instanța nu a analizat cererea subsemnatei în privința acestui capăt al acțiunii sub nicio formă, nefiind analizate practic niciuna din susținerile esențiale ale subsemnatei, nici măcar în sensul enunțării interpretării pe care instanța a dat-o unor dispoziții legale invocate de subsemnata a nu fi fost corect aplicate de către ordonatorul principal de credite.

Consider totodată că, având în vedere natura dreptului invocat, care reiterez, nu are natura juridică a unor majorări ale remunerației pentru aceeași muncă ci efectiv a remunerării pentru o muncă suplimentară, altfel prestată gratuit, că interpretarea dispozițiilor legale trebuie să fie una conformă tratatelor și convențiilor la care România este parte.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că prima instanță nu a făcut referire în motivarea sentinței la modalitatea de calcul care ar fi trebuit aplicată la stabilirea drepturilor salariale, sentința recurată cuprinzând "ad literam susținerile pârâtului".

Înalta Curte apreciază că acest motiv de casare este nefondat, întrucât prima instanță a prezentat în considerentele sentinței argumentele de fapt și de drept avute în vedere la pronunțarea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, astfel că sentința recurată satisface exigențele instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv cuprinde argumentele care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat susținerile părților, precum și elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut că cererea cu soluționarea căreia a fost învestită este neîntemeiată.

Faptul că modalitatea de calcul care ar fi trebuit aplicată la stabilirea drepturilor salariale nu a fost detaliată în concret de către prima instanță, nu este în măsură să conducă la reținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care instanța a arătat textele de lege în raport cu care se calculează salariile de bază și sporurile salariale de care beneficiază reclamanta, precum și raționamentul avut în vedere la respingerea pretențiilor reclamantei.

Înalta Curte constată că prima instanță a respectat cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea recurată fiind motivată coerent și suficient, astfel încât să permită exercitarea controlului judiciar asupra sa, fiind lipsită de ambiguități și contradicții, ceea ce determină compatibilitatea sa cu normele legale care stabilesc conținutul unui asemenea act procedural.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat.

Astfel, instanța de control judiciar reține că recurenta reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o contestație formulată împotriva ordinului nr. 3821/C/05.10.2018, emis de Ministerul Justiției, ordin emis în aplicarea dispozițiilor art. 38 Legii nr. 153/2017.

Recurenta reclamantă a criticat ordinul în discuție, susținând, în esență, că nu au fost aplicate dispozițiile art. 4 și art. 5 din Capitolul VIII Anexa V a Legii nr. 153/2017.

Soluționând acțiunea reclamanților, prima instanță a pronunțat sentința nr. 116/2019, prin care a respins acțiunea reclamantei ca fiind neîntemeiată, cu motivarea menționată în considerentele hotărârii.

Contrar celor susținute de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că hotărârea atacată în prezenta cale de atac este conformă regulilor de drept aplicabile cauzei respectiv dispozițiilor Legii nr. 153/2017.

Astfel, cauza litigiului pendinte este generată de accepțiunea diferită pe care o dau părțile noțiunii de aplicare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Cu prilejul emiterii ordinului nr. 3821/C/05.10.2018, Ministrul Justiției a dispus punerea în executare a dispozițiilor art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, potrivit cărora, începând cu data de 1 ianuarie 2018, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul brut al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor, premiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăși limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Înalta Curte reține că potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017:

"Suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz".

Așadar, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 este prevăzut în mod expres faptul că suma sporurilor care se cuvin personalului căruia i se adresează actul normativ nu poate depăși plafonul de 30% raportat la suma indemnizațiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite.

Cu toate acestea, chiar dacă prin legea de salarizare, s-a stabilit acordarea mai multor categorii de sporuri, respectiv 15% pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, 25% pentru sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică și 5% pentru păstrarea confidențialității, sensul textului legal menționat nu este acela de a conferi salariatului un drept la acordarea sporurilor la nivelul de 45%, ci doar o obligație a ordonatorului de credite de a nu depăși respectivul nivel instituit legal.

Aceste aspecte au fost, de altfel, dezlegate și prin Decizia nr. 15/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care, în punctele 79-82 s-a statuat astfel:

a) Pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, această categorie de personal "beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizația de încadrare, corespunzător timpului lucrat" [art. 4 alin. (1)].

b) "Judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale, tribunalele specializate și judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraților, magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, asistenții judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică și personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice și al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofițerii și agenții de poliție judiciară, precum și specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, personalul de probațiune beneficiază și de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare." (art. 5).

Raportat la aceste statuări cu caracter obligatoriu ale instanței supreme, în mod corect a reținut prima instanță că sporurile au fost calculate cu respectarea legii prin raportare la indemnizația de încadrare prin limitarea cuantumului total al sporurilor la 30 %, fără ca prin această modalitate de reflectare a lor să se fi cauzat vreo vătămare.

De asemenea, Înalta Curte reține că majorarea cu 25%, începând cu 1 ianuarie 2018, a cuantumului brut al salariilor de bază și ale sporurilor acordate pentru luna decembrie 2017, este dublu limitată, pe de o parte de salariul stabilit conform Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, iar pe de altă parte, trebuie ca suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite să nu depășească 30 % din suma salariilor de bază și a indemnizațiilor de încadrare.

Prin urmare, norma de plafonare în discuție are caracter special, limita prevăzută neputând fi depășită prin aplicarea normelor generale invocate de către reclamantă, care reglementează principiile care stau la baza sistemului de salarizare reglementat prin Legea nr. 153/2017, printre care și modalitatea de stabilire individuală a sporurilor.

Totodată, prevederile art. 4 și 5 din Capitolul VIII anexa V, cuprind sintagma "până la", ceea ce conduce la concluzia că nivelul sporurilor se poate situa la un nivel inferior maximului stabilit și care nu poate fi depășit, așa cum se subliniază și în decizia mai sus amintită:

"79. Prin sintagma "fără a depăși limita prevăzută la art. 25", care se regăsește în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicția stabilirii și acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30% din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

Înalta Curte apreciază că recurentei nu îi este recunoscut necondiționat dreptul la acordarea cumulată a sporurilor în cuantumul lor maxim, ci doar dreptul la acordarea sporurilor, cuantumul acestora urmând a fi determinat prin aplicarea unei duble condiționări: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute în Anexa V și, totodată, interdicția depășirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizațiilor de încadrare/salariilor de bază aferentă ordonatorului de credite.

Înalta Curte are în vedere și considerentele deciziei pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii, anterior menționate, prin care s-a statuat că indicarea nivelului maxim al sporurilor nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite și acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru (paragraful nr. 84), că responsabilitatea stabilirii și acordării drepturilor salariale în care sunt incluse și sporurile revine ordonatorului de credite din cadrul fiecărei instituții sau autorități publice (paragraful nr. 86) și că este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaților care fac parte din aceeași categorie de personal, dar care sunt angajați în cadrul altui ordonator de credite (ultima teză a paragrafului nr. 86).

Înalta Curte mai reține și cele statuate la par 95 din Decizia nr. 15/2021 a ICCJ, respectiv faptul că posibilitatea ca, în cadrul aceleiași categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiți, să existe diferențieri în funcție de sumele de bani aflate la dispoziția acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situații de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influența nivelul de determinare al sporurilor, apariția unei eventuale situații de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluționare a recursului în interesul legii.

A mai susținut recurenta că aplicarea dispozițiilor Legii nr. 153/2017 ar fi presupus ca începând cu data 15.07.2018, ca indemnizația de încadrare pentru funcția de conducere să fie stabilite la nivelul maxim prevăzut de lege, majorată cu procentele prevăzute în tabelul de la art. 10 alin. (1) din Anexa V, cap. VIII.

Modalitatea de calcul a indemnizațiilor de încadrare aferente funcțiilor de conducere, sugerată de reclamantă, nu reprezintă o corectă aplicare a Legii nr. 153/2017 ci dimpotrivă, o încălcare a acesteia, astfel că în mod legal a fost respinsă acțiunea acestora de către prima instanță.

Așa cum s-a arătat anterior, legiuitorul a prevăzut, prin dispozițiile art. 38 din Legea nr. 153/2017 având denumirea marginală "Aplicarea legii", că, începând cu data de 1 iulie 2017, se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție și indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizația brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

A doua etapă de punere în aplicare a prevederilor legii cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice este reprezentată de creșterile salariale prevăzute de art. 38 alin. (3), operate începând cu 1 ianuarie 2018 (majorarea cu 25% a cuantumului brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul brut al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor, premiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017.

Așadar, este lipsită de suport afirmația recurentei, potrivit căreia începând cu aceeași dată indemnizația de încadrare ar fi trebuit să fie raportată la nivelul prevăzut de art. 10 alin. (1) din Anexa V a Legii 153/2017, potrivit cărora judecătorii și procurorii care ocupă funcții de conducere beneficiază de indemnizația de încadrare maximă corespunzătoare nivelului instanței sau parchetului unde exercită funcția de conducere, majorată cu procentele prevăzute în tabelele aferente, întrucât aplicarea legii cadru nu presupune un atare mod de stabilire a drepturilor salariale, ci majorarea etapizată a salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare, fiecare creștere reprezentând 1/4 din diferența dintre salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 și cel/cea din luna decembrie 2018.

Numai în situația în care începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit legii-cadru pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022, prevede art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, însă o atare ipoteză nu este incidentă în cauză, așa cum a subliniat și prima instanță, întrucât aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (4) din legea-cadru nu a condus, în privința recurentei, la atingerea nivelului indemnizației de încadrare cuvenite judecătorilor cu funcții de conducere potrivit algoritmului stabilit de art. 10 alin. (1) din Anexa V a Legii 153/2017.

În mod greșit susține recurenta faptul că legiuitorul nu a prevăzut distinct o indemnizație pentru funcții de conducere la judecătorii, tribunale sau curți de apel, subliniind Înalta Curte că netemeinicia afirmației recurentei rezultă din considerentele ce urmează:

Dispozițiile art. 10 alin. (1) din Anexa V a Legii 153/2017 stabilesc, într-adevăr, faptul că judecătorii și procurorii care ocupă funcții de conducere beneficiază de indemnizația de încadrare maximă corespunzătoare nivelului instanței sau parchetului unde exercită funcția de conducere, majorate cu procente de la 2% până la 13%, însă, sintagma "indemnizația de încadrare maximă" trebuie înțeleasă prin raportare la Capitolul I lit. B) din Anexa V a legii-cadrul de salarizare, unde se arată, fără echivoc, referirea la anul 2022, ca reper temporal pentru indemnizațiile de încadrare prevăzute de Legea nr. 153/2017.

Însă, așa cum s-a arătat anterior, până la momentul anului 2022, aplicarea Legii nr. 153/2017 presupune strict creșterile etapizate prevăzute de art. 38 din lege și numai în măsura în care aceste creșteri sau alte majorări salariale reglementate conduc la atingerea sau depășirea nivelului indemnizațiilor de încadrare stabilite potrivit legii pentru anul 2022, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.

Ca atare, indemnizația de încadrare maximă, la care se referă art. 10 alin. (1) din Anexa V Capitolul VIII a Legii nr. 153/2017 nu este alta decât cea rezultată din aplicarea dispozițiilor lit. B) Capitolul 1 al aceleiași Anexe, prevederi cu aplicabilitate începând cu anul 2022 sau, excepțional, în condițiile prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017.

De asemenea, nici dispozițiile art. 10 alin. (2) din Anexa V Capitolul VIII a Legii nr. 153/2017 nu relevă nelegalitatea sentinței civile atacate, din perspectiva modului în care judecătorul fondului a aplicat legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Și aceste dispoziții, care prevăd că judecătorii și procurorii numiți în funcții de conducere în cadrul instanțelor și parchetelor își păstrează indemnizația lunară de încadrare și celelalte drepturi salariale corespunzătoare funcției de execuție pe care o dețin, dacă acestea sunt mai favorabile, trebuie înțelese tot în contextul aplicării legii-cadru, ele având sens numai în cazul în care devin aplicabile efectiv prevederile Anexei V ale Legii nr. 153/2017.

Așa cum s-a arătat anterior, odată cu aplicarea prevederilor Anexei V a legii-cadru de salarizare, indemnizațiile pentru judecătorii și procurorii care exercită funcții de conducere vor fi stabilite potrivit unui algoritm de calcul proprii legii în discuție și anume prin raportare la nivelul maxim al indemnizației de încadrare corespunzătoare nivelului instanței sau parchetului unde se exercită funcția de conducere și la procentele de majorare, de la 2% până la 13%.

În acest sens trebuie interpretate dispozițiile art. 10 alin. (2) din Anexa V Capitolul VIII a Legii nr. 153/2017 și nu în acela conform căruia principiul aplicării legii mai favorabile ar permite o alternativă între aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 și cele reprezentate de Anexa nr. V din aceeași lege, cu relevanță în materia funcțiilor de conducere.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Față de aceste considerente, constatând că nu a fost demonstrată nelegalitatea sentinței civile criticate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recursul de față va fi respins ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 116 din data de 15 aprilie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 noiembrie 2021.