ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5698/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 29.12.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a formulat contestație împotriva rezoluției nr. x a Inspectorului Șef al Inspecției Judiciare și împotriva rezoluției prin care s-a dispus clasarea sesizării nr. x înregistrată la Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție pentru judecători. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 827 din 26 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și anularea rezoluțiilor pronunțate în dosarele nr. x și nr. x. În motivarea recursului, recurentul a arătat că în mod greșit, inspectorii și instanța de fond au considerat începerea procedurii disciplinare ca fiind începerea cercetării disciplinare, făcând trimitere la prevederile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 republicată, în text neregăsindu-se aceste susțineri. Mai mult, instanța de judecată a apreciat în mod greșit și nelegal că eliberarea din funcția de judecător coincide cu pierderea acestei calități, cu încălcarea prevederilor art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 modificată, în care se prevede expres că: "eliberarea din funcție din motive neimputabile" a judecătorului, acesta "își păstrează gradul profesional dobândit în ierarhia instanțelor". Sintagma "procedură disciplinară" cuprinde atât procedura preliminară cât și cercetarea propriu-zisă. Astfel, din prevederile art. 52 1 , din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii republicată și modificată rezultă că: "(1) Eliberarea din funcție a unui judecător sau procuror, în condițiile art. 65 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau numirea unui judecător în funcția de procuror ori a unui procuror în funcția de judecător nu împiedică continuarea procedurii disciplinare." În opinia recurentului, se impunea continuarea verificărilor și începerea cercetării pentru a se stabili existența abaterii disciplinare, pentru că ar putea afecta prestigiul justiției, conform cu prevederile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 republicată și modificată, deoarece existența indiciilor cu privire la art. 99 lit. t) din aceeași lege ar avea un asemenea efect: "t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală." În continuare, recurentul a învederat că nici temeiul clasării nu corespunde cu cele susținute în motivare. Astfel, a arătat că în motivare se susține că: "aspectele invocate de către petent se circumscriu abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată și modificată". Deci, inspectorul se contrazice în motivare, existând indicii de săvârșire a unei abateri disciplinare. Nu se poate reține nici susținerea inspectorilor cu privire la faptul că nu mai pot face nimic, și nici acceptarea acestei idei de către instanța de judecată, deoarece magistrații au ieșit la pensie. Dacă prevederea administrativă nu cuprinde detalii cu privire la abaterile disciplinare, le prevede cu privire la săvârșirea de fapte penale, și este de notorietate faptul că legea administrativă disciplinară preia aceste prevederi, ca fiind aplicabile la tăcerea legii în acest sens. Nu poate fi reținută aprecierea instanței de fond cu privire la faptul că verificarea judecătorilor trebuia începută cât erau în funcție pentru a putea fi continuată, deoarece păstrarea calității de judecător și după pensionare, face inutilă această precizare care nu există în lege și dacă legea nu prevede în mod expres, instanța nu poate adăuga la aceasta. În opinia recurentului, existența săvârșirii unei abateri cu consecințe catastrofale prin luarea moștenirii de drept a unei persoane, s-ar circumscrie abaterii celei mai grave, prevăzută de dispozițiile art. 83 3 ale Legii nr. 317/2004. Cu privire la modul în care a fost instrumentat prezentul caz, recurentul a arătat și poziția CEDO, în ceea ce privește lipsa unei anchete efective și ceea ce înseamnă utilizarea unor probe obținute nelegal, făcând referire la cauzele Nițulescu contra României (Cererea nr. 16184/06), Niță contra României, Roșioru contra României, Bucur și Toma contra României, prin care România a fost condamnată pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, prevăzut în art. 6 par. 1 din Convenție, datorată inexistenței unei anchete efective și utilizării (cazul Bucur) a unor informații clasificate, cu încălcarea art. 10 din Convenție. În ceea ce privește prejudiciul pe care i l-au adus magistrații prin reaua-credință cu care au acționat, a arătat că acesta se raportează la proprietatea imobiliară pierdută și la fructele pe care aceasta i le putea aduce. Antamarea fondului celor sesizate Inspecției Judiciare, nu este o greșeală așa cum susține instanța de fond, ci este un temei a solicitării efectuării unei anchete efective de către procurori, este chiar sublinierea a ceea ce l-a determinat să apelez la Inspecția Judiciară. În continuare, recurentul-reclamant a reluat pe larg situația de fapt cu privire la dreptul său de moștenitor, făcând referire la nașterea acestui drept prin sentința civilă nr. 7506/24.10.1994 pronunțată de Judecătoria Brăila în dosarul nr. x/1994, la testamentul autentificat nr. 769/22.10.1993, la procesul-verbal nr. x/14.09.2000 emis de Consiliul Local Ianca, etc. Totodată, a arătat că sentința civilă nr. 422/16.04.2022 pronunțată de Judecătoria Făurei i-a fost comunicată la o altă adresă, că nu a avut cunoștință de declararea apelului împotriva acestei sentințe și că nici cu ocazia judecării apelului nu a fost citat la adresa din cartea de identitate, iar vinovați de acest comportament sunt magistrații care au instrumentat dosarele. A mai precizat că a cunoscut de săvârșirea acestor infracțiuni în momentul în care a fost notificat de executorul judecătoresc să plătească cheltuielile judiciare, fiind privat de cunoașterea procesului și de posibilitatea de a-și asigura apărarea. Recurentul a prezentat o serie de considerații teoretice privind dreptul de proprietate privată, noțiunea de bun, drepturi de creanță, făcând referire la legislația internațională și la practica CEDO. În final, a solicitat trimiterea cauzei la inspectorul judiciar, după desființarea clasărilor dispuse nejustificat și nelegal, pentru a continua verificările și a cerceta din punct de vedere disciplinar activitatea magistraților atât cu privire la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, cât și cu privire la prevederile art. 99 lit. e) și f) din aceeași lege cu privire la care inspectorii nu s-au pronunțat. 1.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 24 noiembrie 2022, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente: 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Prin sesizarea adresată autorității publice intimate, înregistrată la data de 29.07.2020, sub nr. x, recurentul-reclamant A. și-a exprimat nemulțumirea cu privire la soluționarea dosarului nr. x/2001 al Judecătoriei Brăila, declinat la Judecătoria Făurei, unde judecătorul B. a pronunțat sentința nr. 422/16.04.2002, care, în opinia recurentului-reclamant, nu a putut fi pusă în executare deoarece avea un dispozitiv neclar. Totodată, petentul și-a exprimat nemulțumirea și cu privire la măsurile dispuse în calea de atac a apelului, de către judecătorii C. și D., făcând referire, în special, la faptul că procedura de citare nu a fost îndeplinită în ceea ce îl privește. Sesizarea recurentului-reclamantului a fost clasată prin rezoluția nr. 2777/A/11.09.2020 emisă în lucrarea nr. x, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, motivat de faptul că la data formulării sesizării încetase deja calitatea de judecători a magistraților vizați prin sesizare, o eventuală răspundere disciplinară a acestora nemaiputând fi angajată. Împotriva rezoluției de clasare recurentul-reclamant a formulat plângere în temeiul art. 45 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată și modificată, aceasta fiind respinsă prin rezoluția inspectorului șef din 04.12.2020 emisă în lucrarea x. Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu contestație împotriva rezoluției inspectorului-șef nr. 2777/A/11.09.2020, prin care a fost respinsă plângerea sa, și împotriva rezoluției de clasare din 04.12.2020 emisă în lucrarea x. Prima instanță a respins contestația ca neîntemeiată reținând, în esență, că actele administrative atacate sunt legale și temeinice. Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că deși recurentul-reclamant nu a indicat expres vreunul dintre motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., criticile de nelegalitate formulate se circumscriu motivului prevăzut de pct. 8, sentința atacată urmând a fi analizată din perspectiva acestui motiv de casare. Analizând criticile de nelegalitate referitoare la încălcarea și aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor art. 45 alin. (3) și art. 52 1 din Legea nr. 317/2004, precum și art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte constată că, în cauza de față, acest motiv de casare nu este incident, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară. În acord deplin cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că, față de prevederile Legii nr. 303/2004, soluția dispusă de inspectorul judiciar și confirmată de inspectorul-șef este legală, motivat de faptul că la data formulării sesizării încetase deja calitatea de judecători a magistraților vizați prin sesizare, astfel că o eventuală răspundere disciplinară a acestora nu mai putea fi angajată. Potrivit prevederilor art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 "Judecătorii și procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției." Astfel, o condiție esențială pentru a se angaja răspunderea disciplinară în temeiul Legii nr. 317/2004 este ca persoana împotriva căreia s-a formulat sesizarea să dețină calitatea de judecător sau procuror, atât la momentul formulării sesizării, cât și ulterior, până la finalizarea cercetării disciplinare. Însă, în cauza de față, recurentul-reclamant, nemulțumit de modul de instrumentare a dosarului nr. x/2001 de către magistrați, precum și de soluțiile pronunțate de aceștia în anul 2002 (Sentința nr. 422/16.04.2002 pronunțată de Judecătoria Făurei și decizia civilă nr. 343/12.09.2002 a Tribunalului Brăila), a formulat sesizare la Inspecția Judiciară, abia în anul 2020, dată la care magistrații vizați nu se mai aflau în funcție, fiind eliberați în anii 2008 și 2015. În cauză, verificările prealabile efectuate de inspectorii-judiciari, în conformitate cu prevederile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 reprezintă o etapă premergătoare cercetării disciplinare, distinctă de cercetarea disciplinară prealabilă. Recurgerea la mecanismul răspunderii disciplinare se poate face până la încetarea raporturilor de serviciu, fiind permisă doar continuarea procedurii disciplinare care era în curs de desfășurare înainte ca persoanele să își piardă calitatea de magistrat, astfel cum prevăd dipozițiile art. 52 1 din Legea nr. 317/2004. Prin urmare, în mod corect s-a reținut că la data formulării sesizării la Inspecția Judiciară, respectiv 27.07.2020, magistrații vizați fuseseră eliberați din funcție, în condițiile art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, fiind legală rezoluția prin care a fost clasată sesizarea recurentului-reclamant. Prin cererea de recurs s-a mai susținut că au fost încălcate de către prima instanță prevederile art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 modificată, potrivit cărora "Judecătorul sau procurorul eliberat din funcție din motive neimputabile își păstrează gradul profesional dobândit în ierarhia instanțelor sau a parchetelor." În opinia recurentului-reclamant, eliberarea din funcția de judecător nu coincide cu pierderea acestei calități, cum în mod nelegal a apreciat prima instanță, deoarece persoana își păstrează gradul profesional dobândit în ierarhia instanțelor sau a parchetelor. Înalta Curte nu poate primi aceste critici, câtă vreme păstrarea gradului profesional dobândit în ierarhia instanțelor sau a parchetelor de către magistratul eliberat din funcție din motive neimputabile vizează drepturile câștigate de magistrat pe parcursul carierei și de care acesta s-ar putea, eventual, prevala în anumite situații, neputând avea semnificația dată de recurentul-reclamant potrivit căreia dacă sunt recunoscute aceste drepturi calitatea de magistrat s-ar păstra chiar și după eliberarea din funcție. Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..