Decizia nr. 5284/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 765/2020 a Tribunalului București

Circumstanțele cauzei. Prin sentința civilă nr. 765 din 03.03.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, s-a respins excepția inadmisibilității cererii ca neîntemeiată; s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Afacerilor Interne, B., Direcția Generală de Pașapoarte, C., D., E.; s-a respins cererea în contradictoriu cu aceste persoane ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul F. în contradictoriu cu pârâta Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea Pașapoartelor Simple București. A fost obligată pârâta să-i elibereze reclamantului pașaportul simplu electronic; s-a respins în rest cererea ca neîntemeiată și a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 79,86 RON reprezentând parte din cheltuielile de judecată. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul F., fiind înregistrat sub nr. x/2020, precum și pârâtul Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea Pașapoartelor Simple București. Prin decizia civilă nr. 2258 din 23.11.2020, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2020, s-a dispus disjungerea cauzei având ca obiect recursurile promovate de recurentul-reclamant F. și de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne - Instituția Prefectului Municipiului București - Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea Pașapoartelor Simple București împotriva sentinței civile nr. 765/03.03.2020 și s-a dispus formarea prezentului dosar, nr. x/2020 Măsura a fost justificată de împrejurarea că prin recursul promovat la data de 09.03.2020 recurentul-reclamant F. a declarat cale de atac atât împotriva sentinței civile nr. 765/03.03.2020 a Tribunalului București, cât și împotriva sentinței civile nr. 820/20.11.2019 a Curții de Apel București. La termenul de judecată din data de 06.09.2021 s-a atașat la prezenta cauză dosarul nr. x/2020 având ca obiect recursul (având conținut identic cu cererea de recurs ce face obiectul prezentului dosar) promovat de recurentul-reclamant F. împotriva sentinței civile nr. 765/03.03.2020, declinat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 56/13.01.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020.

Hotărârea pronunțată în faza procesuală a recursului. Prin decizia civilă nr. 1774 din data de 20.09.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția tardivității recursului, invocată de recurentul-reclamant F.; a respins excepția nulității și excepția lipsei de interes a recursului promovat de recurentul-reclamant F.; a admis recursul promovat de recurentul-pârât Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea Pașapoartelor Simple din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 765/03.03.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimații-pârâți G., C., D., H., E., Ministerul Afacerilor Interne-Direcția Secretariat General, Ministerul Afacerilor Interne-Direcția Generală de Pașapoarte și A.. A casat în parte sentința recurată și rejudecând pe fond capătul principal de cerere: a respins ca neîntemeiată cererea de obligare la emiterea pașaportului simplu electronic formulată de reclamantul F.; a menținut restul dispozițiilor sentinței recurate și a respins ca nefondat recursul promovat de recurentul-reclamant F..

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de recurs a declarat recurs recurentul-reclamant F., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., solicitând, în conformitate cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, admiterea recursului și casarea în totalitate a hotărârii atacate, precum și a tuturor celorlalte hotărâri și decizii pronunțate în cauză, cu consecința rejudecării fondului cauzei și admiterii acțiunii. În dezvoltarea recursului a susținut, în esență, în contextul redării argumentelor instanței de recurs din cadrul Curții de Apel București, pe care le-a considerat nelegale, că soluția pronunțată de aceasta este dovada efectuării unui act de injustiție care îi încalcă dreptul de a avea un act de identitate în condițiile în care i-a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâților la emiterea unui pașaport. De asemenea, a arătat că hotărârea pronunțată este doar ultima dintr-o serie întreagă de acest gen de hotărâri prin care au fost încălcate principiile fundamentale ale procesului civil și regulile de procedură și s-au aplicat voit în mod greșit normele de drept material. Astfel, a evidențiat încălcarea art. 92 din C. proc. civ. care prevede că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, conform argumentelor expuse în pagina 3 a cererii de recurs. Totodată, a subliniat că instanțele judecătorești nu au dreptul să facă modificări în legi, fiind obligate să cunoască legile și să le respecte, astfel încât să aibă în vedere că Hotărârea de Guvern nu este lege, iar Hotărârea de Guvern nr. 94/2006 se intitulează Norme metodologice de aplicare și nu de modificare a Legii nr. 248/2005. O altă încălcare a normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității constă, în opinia recurentului, în faptul că toate procesele, inclusiv cel ce face obiectul dosarului de față, s-au desfășurat cu încălcarea prevederilor art. 6 și art. 7 din C. proc. civ. În fine, o a treia încălcare a normelor de procedură și de aplicare a normelor de drept material privește nerespectarea dispozițiilor art. 3 și art. 4 din C. proc. civ., arătând în acest sens că prin înscrisul său din 10.02.2020 adresat tribunalului a susținut că o condiționare a eliberării unui pașaport de prezentarea actului de stare civilă este contrară prevederilor Regulamentului UE 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27.04.2016, prevederi ce au fost transpuse și în Legea nr. 363/2018, art. 1 alin. (2), art. 5 alin. (1) și art. 6 alin. (1). De aceea, recurentul-reclamant a considerat că decizia Curții de Apel București este nelegală, solicitând casarea acesteia, precum și a tuturor hotărârilor și deciziilor adoptate în acest caz și rejudecarea cauzei pe fond conform argumentelor prezentate pe larg în cererea de recurs.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinările formulate de intimații-pârâți Direcția Generală de Pașapoarte din subordinea Ministerului Afacerilor Interne, D., C., H. și E., s-a invocat excepția inadmisibilității recursului reclamantului, solicitându-se respingerea cererii de recurs ca inadmisibilă și menținerea deciziei civile nr. 1774/20.09.2021 a Curții de Apel București ca legală și temeinică. Intimata-pârâtă Direcția Generală de Pașapoarte din subordinea Ministerului Afacerilor Interne a formulat și răspuns la întâmpinările intimaților-pârâți persoane fizice, precizând că susține în totalitate aspectele consemnate în cuprinsul întâmpinărilor acestora. Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinări prin care, în esență, a reiterat susținerile din cererea de recurs, formulând și completări la susținerile din cererea de recurs și apreciind că recursul său este admisibil în contextul în care a solicitat rejudecarea sau revizuirea totală a procesului. În consecință, a solicitat respingerea excepției inadmisibilității, invocată de intimații-pârâți, precum și admiterea căii sale de atac astfel cum a fost formulată. La termenul de dezbateri din 10.11.2022, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare pe excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimații-pârâți prin întâmpinări.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția inadmisibilității cererii de recurs, invocată de intimații-pârâți prin întâmpinările formulate în cauză, Înalta Curte o apreciază întemeiată, urmând să o admită și să constate inadmisibilitatea recursului declarat de reclamant, în considerarea argumentelor ce succed: Obiectul cererii de recurs de față îl reprezintă decizia civilă nr. 1774 din 20.09.2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Prin decizia menționată, definitivă, instanța învestită cu recursurile reclamantului F. și pârâtului Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea Pașapoartelor Simple din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București, a respins excepția tardivității recursului, invocată de recurentul-reclamant, a respins excepția nulității și excepția lipsei de interes a recursului promovat de recurentul-reclamant F.; a admis recursul și a casat în parte sentința civilă nr. 765/03.03.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal și, rejudecând pe fond capătul principal de cerere, a respins ca neîntemeiată cererea de obligare la emiterea pașaportului simplu electronic formulată de reclamantul F. și a menținut restul dispozițiilor sentinței recurate. Totodată, a respins ca nefondat recursul promovat de recurentul-reclamant F. împotriva aceleiași sentințe. Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.", iar conform art. 129 din Constituția României: "Împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii." Din cuprinsul textelor de lege enunțate supra, rezultă că părțile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pentru care legea specială aplicabilă sau C. proc. civ. nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac. În cauza de față, reclamantul F. a formulat critici cu privire la refuzul pârâtului Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea Pașapoartelor Simple București, exprimat prin adresa nr. x/21.03.2019, de a-i soluționa favorabil cererea formulată la data de 07.03.2019 privind eliberarea pașaportului simplu electronic, cu menționarea domiciliului în Thailanda. Prin adresa menționată pârâtul îl informa pe reclamant cu privire la faptul că cererea sa nu a fost soluționată, întrucât în urma verificărilor efectuate în evidențele de pașapoarte au fost constatate neconcordanțe în ceea ce privește starea sa civilă. Astfel, întrucât a rezultat că starea civilă a acestuia este căsătorit, contrar celor declarate de petiționar prin cererea de eliberare a pașaportului, pârâtul i-a comunicat solicitantului că, în vederea eliberării pașaportului solicitat, este necesară prezentarea certificatului de căsătorie transcris/înscris în registrele de stare civilă române, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (6) din H.G. nr. 94/2006. Instanța de fond, respectiv Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, învestită cu acțiunea formulată de reclamant pe calea art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, norme speciale aplicabile în materie, a soluționat cauza, verificând legalitatea actului contestat prin prisma dispozițiilor legale incidente, cuprinse în Legea nr. 248/2015 și a Normelor de aplicare a acesteia, aprobate prin H.G. nr. 94/2006. Art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 definește contenciosul administrativ ca fiind "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim"; iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că "Se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal." De asemenea, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel", iar alin. (2) din același text de lege prevede că "Recursul împotriva sentințelor pronunțate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, iar recursul împotriva sentințelor pronunțate de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel se judecă de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel". Așadar, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a analizat cauza pe fond și a pronunțat sentința civilă nr. 765/03.03.2020, prin care, în esență, a admis în parte cererea reclamantului în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea Pașapoartelor Simple București (autoritate publică locală) și l-a obligat pe pârât să-i elibereze reclamantului pașaportul simplu electronic, respingând în rest cererea ca neîntemeiată, hotărârea pronunțată în cauză fiind, astfel cum s-a evidențiat, supusă recursului la secția de contencios administrativ și fiscal a curții de apel competente, în speță la Curtea de Apel București, având în vedere că în materia contenciosului administrativ și fiscal regula este aceea că recursul se judecă de instanța imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. La rândul său, în aplicarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a soluționat recursurile declarate de reclamantul F. și de pârâtul Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea Pașapoartelor Simple București, prin decizia nr. 1774/20.09.2021, recurată în cauza de față, care este definitivă, în sensul că nu poate fi atacată cu apel sau recurs. Conform art. 634 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., "Sunt hotărâri definitive: 5. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii". În acest context normativ, Înalta Curte constată că decizia civilă nr. 1774 din data de 20 septembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal este definitivă, iar recursul promovat de reclamantul F. împotriva acesteia este inadmisibil, hotărârea atacată nefiind susceptibilă de recurs în sensul dispozițiilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora: "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului". De asemenea, se impune a se aminti că, prin jurisprudența sa, Curtea Constituțională a României a statuat în mod constant faptul că "(…..) sunt supuse recursului acele hotărâri judecătorești expres prevăzute de lege, iar o hotărâre judecătorească poate fi atacată numai cu acele căi de atac care sunt prevăzute de lege. Mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția presupun și instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, legiuitorul, în virtutea rolului său constituțional consacrat de art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, putând stabili, prin lege, procedura de judecată. Totodată, art. 129 din Constituție prevede posibilitatea exercitării căilor de atac în condițiile legii, ceea ce nu implică obligativitatea stabilirii unor căi de atac împotriva tuturor actelor îndeplinite de judecător în cursul procesului, ci libera exercitare de către părțile interesate și Ministerul Public a căilor de atac prevăzute de lege" (Decizia nr. 569 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 913 din 16 decembrie 2014, par. 24). Pentru motivele arătate, Înalta Curte reține că decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal ce formează obiectul prezentului demers judiciar nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speță fiind incident principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 din C. proc. civ., în aplicarea căruia va admite excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimații-pârâți prin întâmpinările formulate în cauză, și va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamant. Totodată, având în vedere soluția pronunțată asupra excepției inadmisibilității recursului, nu se va mai proceda la analizarea criticilor de nelegalitate invocate de reclamant, deoarece acestea vizează fondul cauzei, iar prin raportare la soluția de respingere a recursului, ca inadmisibil, analiza acestora ar fi de prisos, fără o finalitate practică. Cât privește promovarea căii de atac de față, de către reclamantul F., împotriva unei hotărâri deja pronunțate în faza procesuală a recursului, și, în mod implicit, modalitatea în care acesta a argumentat-o, Înalta Curte consideră că se impune a se aplica părții recurente o amendă judiciară în cuantum de 1.000 RON, în temeiul dispozițiilor art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din C. proc. civ., conform cărora: "(1) Dacă legea nu prevede altfel, instanța, potrivit dispozițiilor prezentului articol, va putea sancționa următoarele fapte săvârșite în legătură cu procesul, astfel: 1. cu amendă judiciară de la 100 RON la 1.000 RON: a) introducerea, cu rea-credință, a unor cereri principale, accesorii, adiționale sau incidentale, precum și pentru exercitarea unei căi de atac, vădit netemeinice." Din conținutul textului de lege sus-menționat rezultă că sancțiunea amenzii este aplicabilă, în principal, părților care introduc cereri sau exercită drepturi procesuale cu rea-credință, încălcând astfel dispozițiile art. 12 din C. proc. civ. care prevăd că partea care nu-și exercită cu bună-credință dreptul procesual, deturnându-l de la scopul în vederea căruia a fost recunoscut de lege, săvârșește un abuz, putând fi obligată de către instanță la plata unei amenzi judiciare, precum și la acoperirea prejudiciului material și moral cauzat. În plus, aprecierea asupra faptului că dreptul a fost sau nu exercitat în mod abuziv este apanajul instanței de judecată, acest aspect urmând a fi stabilit pe baza unor criterii obiective, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei. Prin urmare, reiese că reaua-credință este un element constitutiv al acestor categorii de abateri, rezultând din convingerea părții că acționează împotriva principiilor sau regulilor care guvernează procedura judiciară în dauna stabilirii adevărului, precum și din modalitatea în care aceasta își exercită drepturile procesuale, inclusiv din conduita adoptată de aceasta pe parcursul desfășurării procesului. Prin Decizia nr. 73/1995, pct. 7 din considerente, Curtea Constituțională a României a reținut că "(… ) Exercitarea de către o persoană a unui drept ce-i este recunoscut prin lege nu poate, nici în acest caz și nici în general, să justifice, prin ea însăși, o prezumție a relei-credințe. De altfel, exercitarea abuzivă a unui drept se produce numai în situația în care dreptul se realizează în alt scop decât acela pentru care legea l-a recunoscut." De asemenea, în cauza Kupiec împotriva Poloniei, 3 februarie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a atras atenția asupra faptului că o acțiune introdusă la o instanță trebuie prezumată a avea un caracter real și serios, cu excepția situației în care există indicii contrare evidente, care ar justifica ipoteza că acțiunea este neserioasă, are caracter vexatoriu sau, pentru alte motive, este lipsită de orice fundament. În speță, se constată că pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost înregistrat recursul declarat de reclamantul F. împotriva unei hotărâri pronunțate de Curtea de Apel București, de asemenea, în faza procesuală a recursului, demers vădit inadmisibil conform argumentelor arătate în precedent, iar din modalitatea în care partea recurentă a înțeles să-și argumenteze cererea de recurs și să se conformeze măsurilor dispuse în cadrul procedurii prealabile de către instanța de control judiciar, se apreciază că prezenta cale de atac a fost promovată cu rea-credință și într-un alt scop decât cel reglementat de lege, constituind doar un prilej de lansare a unor afirmații generale, grave, nefundamentate, injurioase și nerelevante cadrului procesual, la adresa instanțelor de judecată și a părților chemate în judecată, rezultând cu puterea evidenței că recurentul și-a exercitat în mod abuziv drepturile procesuale. Or, așa cum s-a reținut deja, art. 12 din C. proc. civ. stabilește obligația ca drepturile procesuale să fie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, în caz contrar partea răspunzând pentru prejudiciile materiale și morale cauzate și putând fi obligată și la plata unei amenzi judiciare. Aceasta deoarece, formularea unei cereri judiciare nu trebuie să constituie o formă de încurajare a abuzului de drept, ci, doar să acorde părții posibilitatea de a beneficia de analizarea pretențiilor sale, fiind necesar însă ca acestea să fie formulate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Ca atare, în sfera abuzului de drept procesual se înscrie demersul părții care urmărește, prin exercitarea drepturilor sale procesuale, îndeplinirea unor obiective aflate în disonanță cu scopul procesului, respectiv soluționarea justă și cu celeritate a cauzelor, iar consecința unui atare demers este aceea a încărcării în mod nejustificat a rolului instanțelor, atât în ceea ce privește instrumentarea unor dosare în care nu se dezbat decât chestiuni procedurale fără o finalitate juridică, cât și prin efectuarea unor activități specifice judecății (emiterea citațiilor, adreselor, calcularea unor taxe de timbru, etc.) care sunt complexe și costisitoare. În concluzie, deoarece recursul ce face obiectul prezentei cauze are un vădit caracter netemeinic ce rezultă atât din împrejurarea că a mai fost exercitat în cauză, cât și din modalitatea în care și-a expus partea argumentele, folosind expresii cu un pronunțat caracter vexatoriu, Înalta Curte apreciază că prezenta cale de atac a fost declarată într-un alt scop decât cel reglementat de lege, aspect de natură a contura reaua-credință a părții în exercitarea dreptului prevăzut de art. 488 și urm. din C. proc. civ. și a atrage incidența dispozițiilor art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din același Cod, în aplicarea cărora va aplica recurentului-reclamant F., identificat cu datele menționate în cererea de recurs și cu reședința din România în București, o amendă judiciară în cuantum maxim de 1.000 RON.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs. Pentru argumentelor expuse la pct. 6 din prezenta decizie, în temeiul art. 457 alin. (1) și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimații-pârâți prin întâmpinările formulate în cauză, și va respinge recursul declarat de reclamant, ca inadmisibil. De asemenea, în temeiul dispozițiilor art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din C. proc. civ., va aplica recurentului-reclamant F. o amendă judiciară în cuantum de 1.000 RON.