Decizia nr. 4353/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 185/2018 a Curții de Apel Galați

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de 8 martie 2018 sub nr. x/2018 pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, în temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, în referire la art. 1 din Legea nr. 554/2004, anularea Raportului de evaluare nr. x/15.02.2018 emis de către pârâta Agenția Națională de Integritate București, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 185/2018 pronunțată la data de 14 decembrie 2018, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 185/2018 pronunțată la 14 decembrie 2018 de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii ca temeinică. În susținerea căii de atac recurentul susține că nu s-a aflat în starea de incompatibilitate prevăzută de dispozițiile art. 87 alin. d) și g) din Legea nr. 161/2003 întrucât nu a desfășurat activități economice în mod independent și nici prin intermediul unei societăți comerciale.

Apărări formulate în cauză Intimata-pârâtă a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 24 aprilie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 1 aprilie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Considerentele Înaltei Curți asupra căii extraordinare de atac Examinând excepția nulității recursului pentru lipsa semnăturii invocată din oficiu, asupra căreia trebuie să se pronunțe cu prioritate, astfel cum impun dispozițiile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 148 din C. proc. civ., "Orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să fie formulată în scris și să cuprindă (...) semnătura", iar conform art. 194 din același cod, "Cererea de chemare în judecată va cuprinde: (...) f) semnătura". Semnătura are rolul de a atesta voința părții cu privire la conținutul actului procedural de învestire a instanței, pe care l-a semnat. Sancțiunea prevăzută pentru lipsa semnăturii, care este un element esențial al cererii, este, conform art. 196 alin. (1) din C. proc. civ., nulitatea. Legiuitorul a reglementat, însă, și obligația instanței de a pune în vedere părții că are posibilitatea, într-un anumit termen, de a îndrepta neregularitățile actului de procedură. În acest sens, art. 177 din C. proc. civ. prevede că, ori de câte ori este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului, judecătorul va dispune îndreptarea neregularităților actului de procedură. Astfel, deși lipsa semnăturii este sancționată cu nulitatea cererii de chemare în judecată, potrivit art. 196 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta poate fi acoperită în condițiile alin. (2) al aceluiași articol, în tot cursul judecății în fața primei instanțe. Dacă se invocă lipsa de semnătură, partea care lipsește la acel termen va trebui să semneze cererea cel mai târziu la primul termen următor la care este legal citat, fiind înștiințat în acest sens prin citație. În cazul în care reclamantul este în instanță, acesta va semna cererea chiar în ședința în care a fost invocată nulitatea. Pentru acoperirea lipsei semnăturii, în conformitate cu dispozițiile legale citate, recurentului-reclamant A. i s-a pus în vedere, fiind citat în acest sens, să semneze cererea, sub sancțiunea anulării. Întrucât nu s-a conformat obligației legale de depunere la dosar a unui exemplar semnat al cererii și nici nu s-a prezentat personal pentru a semna cererea, Înalta Curte constată că aceasta nu îndeplinește condițiile de formă stabilite sub sancțiunea nulității. Analizând cauza și din perspectiva dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat și garantat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată că, învestită cu constatarea unei încălcări a dreptului la un proces echitabil, în contextul anulării unei cereri de chemare în judecată, în procedura de regularizare reglementată de dispozițiile art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanță nu este unul absolut, acesta putând fi supus limitărilor legale, cu condiția ca dreptul să nu fie afectat în substanța sa. O limitare a dreptului de acces la instanță nu se conciliază cu art. 6 din Convenție decât dacă urmărește un scop legitim și există un raport de rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Astfel, prin decizia din 15 aprilie 2014, în cauza Lefter împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a prevederilor art. 6 din Convenție. S-a reținut că procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, reglementată de art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., nu se substituie unei cercetări judiciare și nu anticipează faza de admitere a probelor, însă este vorba de o etapă obligatorie, care urmărește a impune reclamanților o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii, prin urmare o astfel de procedură este prevăzută de lege și urmărește buna administrare a justiției. Curtea a apreciat că anularea cererii reclamantei nu a constituit o ingerință disproporționată în dreptul său de acces la instanță (art. 6 din Convenție), reținând că reclamanta a fost informată de instanță asupra omisiunii sale și de sancțiunea susceptibilă a-i fi aplicată. Prin urmare, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul formulat de A. împotriva sentinței civile nr. 185/2018 din 14 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal .