ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4263/2022

Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 16.04.2015, sub nr. x/2015, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgoviște a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice (M.D.R.A.P.), anularea, în tot, a actului administrativ individual denumit "Informare privind situația cheltuielilor aprobate în Cererea de rambursare nr. 4", emis de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice-Direcția Generală Programe Europene și înregistrat cu nr. x/29.05.2014, iar la Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgoviște cu nr. 13271/30.05.2014, în referire la Contractul de finanțare nr. x/22.08.2011, cod SMIS 7888. Totodată, a solicitat anularea actelor interne: Nota de neconformitate nr. x/22.04.2014, Nota de neconformitate nr. x/28.04.2014 și Nota de neconformitate nr. x/30.01.2014 emise de Direcția Generală Programe Europene din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, precum și a Deciziei nr. 229/14.07.2014 emisă de Serviciul Soluționare Contestații Nereguli Fonduri Europene din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, respectiv anularea actelor de asigurare făcute de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice cu privire la reținerea sumelor beneficiarului Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgoviște prin aplicarea reducerilor procentuale conform Notelor de neconformitate menționate.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința nr. 174 din 16 octombrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea având ca obiect anulare act administrativ formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgoviște în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice; a dispus anularea în parte a deciziei nr. 229/14.07.2014 emisă de Serviciul de Soluționare Contestații Nereguli Fonduri Europene din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, cu consecința obligării pârâtului la soluționarea capătului 1 și 2 al contestației în fond; a respins ca rămasă fără obiect cererea de anulare a Informării nr. 33255/29.05.2014 și a respins ca neîntemeiată cererea de anulare a actelor de asigurare. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Hotărârea de casare a instanței de recurs. Prin decizia nr. 2882 din 13 mai 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației împotriva sentinței nr. 174 din 16 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015; a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a pronunța această soluție instanța de recurs a constatat că hotărârea primei instanțe este nelegală în ceea ce privește obligarea pârâtului la soluționarea capătului 1 și 2 al contestației în fond, întrucât aceste aspecte au fost dezlegate prin sentința nr. 39 din 17 februarie 2015 pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Curții de Apel Ploiești și menținută prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2327/2018. Ca urmare, a reținut că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind soluționarea procesului fără a se intra în cercetarea fondului, motiv pentru care a casat sentința de fond și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 29.07.2021, sub nr. x/2015*.

Hotărârea instanței de fond, pronunțată în rejudecare. Prin sentința nr. 183 din 2 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgoviște în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației; s-a dispus anularea în parte a Deciziei nr. 229/14.07.2014, precum și anularea în parte a Informării nr. 33265 din 29.05.2014 privind situația cheltuielilor aprobate în cererea de rambursare nr. x, în sensul înlăturării reducerii procentuale de 5% din facturile S.C. A. S.A. și S.C. B. S.A. emise conform contractului nr. x/30.07.2013 și au fost menținute în rest actele contestate.

Calea de atac exercitată în rejudecare. Împotriva sentinței de fond pronunțate în rejudecare a declarat recurs pârâtul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanței; iar, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea litigiului pe fond cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiate. 5.1. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. a susținut că sentința recurată este nemotivată, respectiv nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, incidența acestui motiv de casare rezultând din motivarea succintă a sentinței atacate în ceea ce privește admiterea acțiunii formulate de reclamantă, fără a se arăta motivele și probele pe care s-a întemeiat soluția pronunțată. În opinia recurentului-pârât, obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, precum și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în contextul expunerii unor considerente ce conturează scopul edictării dispoziției legale privind motivarea hotărârii, astfel cum s-a statuat în doctrina și în practica judiciară, a afirmat recurentul-pârât că din considerentele hotărârii recurate nu reiese care a fost raționamentul instanței de fond cu privire la această soluție, în condițiile în care dosarul nr. x/2014 a avut ca obiect doar anularea Notei de neconformitate nr. x/28.04.2014, nu și a a Notei de neconformitate nr. x/22.04.2014. În plus, a susținut că prin sentința civilă nr. 39/17.02.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2014, instanța de judecată a admis parțial acțiunea formulată de Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgoviște și că față de aceste aspecte rezultă o motivare sumară și confuză a hotărârii atacate, aspect care, în practica judiciară, este de natură a echivala cu nemotivarea hotărârii, reprezentând și un viciu de formă ce atrage nulitatea hotărârii. În final, făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la noțiunea de proces echitabil, care presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, a apreciat recurentul ca fiind cel puțin succintă motivarea instanței de fond referitoare la admiterea acțiunii reclamantei și că nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. 5.2. Referitor la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a susținut că sentința recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, în contextul expunerii succinte a situației de fapt și de drept a cauzei, precum și a soluției pronunțate de instanța de fond, respectiv a argumentelor reținute în sprijinul soluției pronunțate, recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a pronunțat soluția de anulare în parte a actelor contestate pe motivul că obiectul prezentei cereri vizează acte administrative emise în baza Informării nr. 86426/05.05.2014, anulată prin sentința nr. 39/17.02.2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2014 și rămasă definitivă prin decizia nr. 2337/04.06.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără însă a observa că acțiunea reclamantei a fost admisă doar în parte și că decizia nr. 221/11.07.2014 a fost anulată în parte prin sentința amintită, pentru capetele de cerere nr. x și nr. 3 din contestație, precum și a Notei de neconformitate nr. x/28.04.2014, respectiv punctul 21.3 privind abaterea referitoare la nerespectarea propunerii tehnice a ofertantului câștigăror. Ca urmare, a apreciat că actele administrative prin care au fost stabilite reducerile procentuale au fost anulate numai parțial, cu referire expresă și strictă la punctele 2.3 și 3 din contestație și la punctul 21.3 din Nota de neconformitate nr. x/28.04.2014, și nu în totalitate cum în mod greșit a reținut instanța de fond. În plus, a solicitat să se constate că dosarul nr. x/2014 a avut ca obiect doar anularea Notei de neconformitate nr. x/28.04.2014, nu și a Notei de neconformitate nr. x/22.04.2014 ce face obiectul prezentei cauze, astfel încât este greșită concluzia primei instanțe în sensul că actele contestate au fost desființate în totalitate prin sentința nr. 39/17.02.2015. În ceea ce privește anularea Informării nr. 33255/29.05.2014 a reiterat susținerea potrivit căreia aceasta reprezintă un act de executare ce poate fi atacat doar cu privire la măsurile de executare, respectiv cu privire la sume, la calculul reducerii procentuale, și a solicitat instanței de recurs să constate că prin decizia nr. 229/14.07.2014 ce face obiectul prezentei cauze, emisă în vederea soluționării contestației administrative formulate de intimata-reclamantă împotriva Informării nr. 33255/29.05.2014 privind situația cheltuielilor aprobate în cererea de rambursare nr. x, în mod corect s-a consemnat că Ministerul și-a exprimat deja punctul de vedere asupra legalității și temeiniciei măsurilor dispuse prin Informarea nr. 86.426/05.05.2014. Ca urmare, a considerat că nu se putea reveni, revoca sau anula un act administrativ ce a fost soluționat în mod definitiv în procedura administrativă de contestare. Concluzionând, a arătat că abaterea a fost identificată și sancționată o singură dată, reducerea aplicată cererilor de rambursare ulterioare reprezentând doar executarea sau recuperarea sumelor aferente măsurii și, ținând cont că informările privind plata cheltuielilor aprobate în cererile de rambursare reprezintă acte de executare, a apreciat că împotriva acestora se poate formula contestație numai cu privire la măsurile de executare ce vizează sume sau calculul reducerii procentuale. Or, având în vedere că suma finanțată nu a fost acordată integral, ci în tranșe, în mod corect a apreciat Ministerul că la momentul analizării fiecărei cereri de plată nu se mai procedează din nou la verificarea achiziției finalizate prin atribuirea contractelor din litigiu, ci se aplică în mod automat reducerile procentuale stabilite prin actul administrativ principal definitiv. În aceste condiții, a subliniat recurentul-pârât, în mod greșit a constatat instanța de fond nemotivarea actelor administrative atacate, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Apărările formulate în cauză. Intimata-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgoviște a depus la dosar, în termenul de formulare a întâmpinării, note scrise cu privire la cererea de recurs exercitată în cauză. Prin intermediul acestor note a susținut, în esență, că susținerile formulate de recurent nu sunt întemeiate și că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală prin raportare la situația de fapt stabilită, motivată cu respectarea condițiilor prevăzute de lege și cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale aplicabile. În concluzie, a solicitat respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată și menținerea sentinței de fond atacate.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Examinând hotărârea atacată, în raport de criticile recurentului-pârât subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., a argumentelor invocate în apărare de intimata-reclamantă prin notele scrise depuse în cauză, precum și a dispozițiilor legale incidente în speță, Înalta Curte constată că recursul pârâtului este nefondat și îl va respinge ca atare în virtutea argumentelor ce succed: 7.1. Cu titlu prealabil, întrucât prin notele scrise depuse la dosar intimata-reclamantă a susținut că sentința instanței de fond nu i-a fost comunicată și că nu are cunoștință de conținutul acesteia, solicitând instanței de recurs să dispună comunicarea către intimat a hotărârii instanței de fond, Înalta Curte reține că art. 426 și art. 427 din C. proc. civ. prevăd că, după redactarea și semnarea hotărârii, aceasta se comunică din oficiu părților, în copie, ceea ce înseamnă că această obligație incumbă instanței care a pronunțat-o și nu instanței de control judiciar învestite cu verificarea legalității hotărârii de fond pronunțate în cauză, motiv pentru care nu se va da curs solicitării formulate în acest sens de intimata-reclamantă prin notele scrise depuse la dosarul de recurs. 7.2. Așa cum rezultă din considerentele expuse la pct. 5.1. din prezenta decizie, recurentul-pârât a criticat sentința de fond, în primul rând din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., subsumând acestuia critici de nelegalitate referitoare la motivarea succintă a sentinței atacate în ceea ce privește admiterea acțiunii reclamantei, fără a se arăta motivele și probele pe care s-a întemeiat soluția pronunțată. De asemenea, a susținut că din considerentele hotărârii recurate nu reiese care a fost raționamentul instanței de fond cu privire la această soluție, invocând o motivare sumară și confuză prin raportare la soluția pronunțată în dosarul nr. x/2014 ce a avut ca obiect doar anularea Notei de neconformitate nr. x/28.04.2014, ceea ce, în opinia recurentului-pârât, echivalează cu nemotivarea hotărârii, viciu ce atrage nulitatea acesteia. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Așa cum a arătat și recurentul-pârât în cererea de recurs formulată, în literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare, și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. De asemenea, un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei. În speță, deși recurentul-pârât a susținut nemotivarea sentinței de fond din perspectiva celor trei ipoteze evidențiate, respectiv faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii și motive străine de natura cauzei, în dezvoltarea criticilor formulate nu a indicat în concret care sunt motivele contradictorii sau străine de natura cauzei reținute de prima instanță în fundamentarea soluției pronunțate, limitându-se să susțină nemotivarea hotărârii sub aspectul necuprinderii motivelor pe care se întemeiază soluția de admitere în parte a acțiunii reclamantei și de anulare în parte a actelor contestate în cauza pendinte, considerând în acest sens că motivarea este succintă, sumară și confuză și că nu rezultă care a fost raționamentul instanței de fond cu privire la soluția adoptată. Ca urmare, instanța de control judiciar va proceda la examinarea sentinței de fond doar sub aspectul nemotivării din perspectiva reliefată. Cu titlu preliminar, Înalta Curte consideră că se impune a se evidenția faptul că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Altfel spus, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența, cum, de altfel, a susținut și recurentul-pârât în cererea de recurs formulată. Or, pornind de la aceste coordonate, nu se poate susține că o motivare succintă, sumară a instanței, nu ar răspunde exigențelor și rigorilor legii și că astfel dreptul părților la un proces echitabil ar fi în mod evident încălcat, cum în mod greșit susține recurentul. Dimpotrivă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, instanța nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor sau apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică și soluționate prin intermediul unor argumente comune, care să vizeze chestiunile esențiale, determinante în rezolvarea speței. În prezenta cauză, din lecturarea considerentelor sentinței recurate, instanța de control judiciar constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și la limitele în care a fost învestită, ținând cont de decizia de casare nr. 2882/13.05.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prima instanță a reținut în mod corect situația factuală și a expus în mod corespunzător, clar și concret argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății și la susținerile și apărările părților. Așa fiind, judecătorul fondului a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că a analizat circumstanțele cauzei și probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia admiterii în parte a acțiunii reclamantei și a anulării în parte a actelor administrative ce au făcut obiectul prezentei cauze. Or, în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și al art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă aceste texte reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Așadar, contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de control judiciar constată că argumentele reținute de prima instanță validează raționamentul logico-juridic expus de aceasta în sprijinul soluției adoptate și o explică în mod convingător, rezultând în mod neîndoielnic că judecătorul fondului a analizat situația de fapt și apărările părților. În realitate, susținerile recurentului-pârât referitoare la motivarea pretins sumară și confuză expusă de prima instanță în fundamentarea soluției adoptate, nu reflectă decât dezacordul părții în privința acestor argumente, fără a susține însă motivul de casare invocat. În aceste condiții, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat. Împrejurarea că recurentul-pârât nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă la necuprinderea motivelor pe care se întemeiază, precum și la pronunțarea hotărârii în baza unor motive contradictorii sau a unor temeiuri străine de natura pricinii, ipoteze care, așa cum s-a arătat, nu se verifică în speță. 7.3. Analizând sentința de fond și din perspectiva criticilor recurentului-pârât subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în limitele în care a fost învestită, Înalta Curte constată că nici acest motiv de casare nu este incident în cauză, criticile formulate de parte sub acest aspect fiind, de asemenea, nefondate. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente conform argumentelor ce se vor arăta în continuare. Ca o primă observație, Înalta Curte reține că în cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât nu a indicat în concret care sunt normele de drept material pretins încălcate de prima instanță și în ce mod au fost acestea încălcate de instanță în adoptarea soluției pronunțate. În esență, ceea ce a criticat recurentul-pârât este argumentul instanței de fond reținut în fundamentarea soluției de anulare în parte a actelor contestate, și anume faptul că obiectul prezentei cereri vizează acte administrative emise în baza Informării nr. 86426/05.05.2014, ce a fost anulată prin sentința nr. 39/17.02.2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2014 și rămasă definitivă prin decizia nr. 2337/04.06.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și constatarea nemotivării actelor administrative atacate, pretins a fi fost în mod greșit reținută. În verificarea legalității sentinței de fond contestate prin intermediul demersului judiciar pendinte, Înalta Curte va avea în vedere dispozițiile art. 501 din C. proc. civ., care prevăd următoarele: "(1) În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul."; " (3) După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată." Astfel, conform deciziei de casare nr. 2882 din 13 mai 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în urma verificării Informării nr. 33255/29.05.2014, actul contestat prin contestația ce face obiectul prezentei cauze, instanța de recurs a constatat că pârâtul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației a aplicat reducerile procentuale reținute în cadrul cererii de finanțare nr. x și pentru sumele aprobate în parte în cererea de finanțare nr. x, fără să efectueze o nouă analiză a documentației de atribuire, o verificare a îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 122 lit. b) din O.U.G. nr. 34/2006, sau o verificare a modului în care au fost analizate de către autoritatea contractantă cerințele de calificare încadrate ca nereguli de autoritatea de management în cadrul notelor de neconformitate și al informării anterioare. A mai reținut instanța de recurs că, întrucât criticile cuprinse în capetele 1 și 2 din contestație privind regularitatea procedurii de atribuire a contractelor privesc un alt demers procesual, abaterile constatate prin Notele de neconformitate nr. x din 22.04.2014 și nr. 23168 din 28.04.2014 nu pot fi analizate în acest cadru fără a aduce atingere principiului autorității de lucru judecat raportat la soluția și considerentele sentinței nr. 39/17.02.2015 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în dosarul nr. x/2014 și menținută prin decizia nr. 2327/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În consecință, a constatat că hotărârea primei instanțe este nelegală în ceea ce privește obligarea pârâtului la soluționarea pe fond a criticilor cuprinse în capetele 1 și 2 ale contestației, referitoare la regularitatea procedurii de atribuire a contractelor, întrucât aceste aspecte au fost dezlegate prin sentința nr. 39 din 17 februarie 2015 pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Curții de Apel Ploiești și menținută prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2327/2018. Potrivit dispozițiilor instanței de casare, în limitele reliefate, contestația reclamantei se impunea a fi analizată de prima instanță în rejudecare prin raportare la conținutul concret al actului administrativ atacat (ex. calculul reducerii procentuale) cu luarea în considerare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al sentinței amintite. Or, din lecturarea considerentelor sentinței recurate rezultă cu puterea evidenței că judecătorul fondului a respectat întocmai îndrumările deciziei de casare și a procedat la soluționarea cauzei în limitele trasate prin aceasta. Astfel, aplicând principiul neînrăutățirii situației părții în propria cale de atac și reținând că nu sunt incidente prevederile art. 432 din C. proc. civ., a constatat că nu poate pronunța o soluție de admitere a acțiunii reclamantei cu înlăturarea reducerii procentuale de 25% aplicată la cererea de rambursare nr. x pentru contractul de lucrări nr. x/14.02.2011, dat fiind faptul că doar pârâtul a exercitat recurs în cauză și acesta a fost obligat numai la soluționarea pe fond a contestației în ceea ce privește capetele 1 și 2. Contrar susținerilor recurentului-pârât, pe care le apreciază nefondate, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente situației deduse judecății, fiind în mod corect admisă în parte acțiunea reclamantei în raport de soluția pronunțată în dosarul nr. x/2014. Or, așa cum a constatat și instanța de recurs în primul ciclu procesual, prin sentința nr. 39 din 17 februarie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014 și menținută prin decizia nr. 2327/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea de Apel Ploiești a anulat în parte Decizia nr. 221 din 11 iulie 2014 pentru capetele de cerere din contestație 2.3 și 3, precum și Nota de neconformitate nr. x din 28 aprilie 2014 pentru punctul 21.3 privind respectarea propunerii tehnice și existența prejudiciului; a respins ca fiind fără obiect cererea de anulare în tot a Informării privind situația cheltuielilor aprobate în cererea de rambursare nr. x și a Notei nr. x/2014; a respins ca neîntemeiată cererea de anulare a actelor de asigurare făcute de pârât cu privire la aplicarea reducerii procentuale de 5% și a respins acțiunea conexă formulată de aceeași reclamantă, ca neîntemeiată. Verificând actele și lucrările dosarului, se constată că nota de neconformitate în discuție nu a fost refăcută pentru punctul 21.3 referitor la respectarea propunerii tehnice și existența prejudiciului, în privința căruia instanța a dispus anularea, ceea ce înseamnă că a fost desființată nota cu privire la aplicarea corecției de 5% pentru contractul de lucrări nr. x/30.07.2013 încheiat între Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgoviște și Asocierea S.C. A. S.A. și S.C. B. S.A. Aceasta întrucât nu pot fi anulate numai actele administrative principale, iar cele subsecvente, emise ca urmare a actelor administrative constatate nelegale, să rămână în ființă. Ca urmare, rezultă cu puterea evidenței că anularea în mod definitiv a punctului 21.3 din contestație și, implicit, a Notei de neconformitate nr. x/2014 în ceea ce privește respectarea propunerii tehnice și existența prejudiciului, atrage deopotrivă și anularea actelor subsecvente care au stabilit corecția de 5% pentru contractul de lucrări menționat anterior, susținerile formulate de recurentul-pârât din această perspectivă fiind nefondate și, în consecință, vor fi înlăturate. Contrar alegației recurentului-pârât, Înalta Curte reține că instanța de fond nu a extrapolat admiterea în parte a acțiunii formulate în dosarul nr. x/2014, concluzionâd că actele contestate au fost desființate în totalitate prin sentința nr. 39/17.02.2015, ci, doar a constatat, având în vedere efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al sentinței menționate, că reducerea procentuală de 25% din valoarea contractului de lucrări nr. x/14.02.2011 încheiat între Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgoviște și C. S.R.L. este cuprinsă și în Informarea nr. x/05.05.2014 privind situația cheltuielilor aprobate în cererea de rambursare nr. x, iar contestația formulată de reclamantă a fost admisă prin Decizia nr. 221/11.07.2014, prin care s-a dispus desființarea Notei de neconformitate nr. x/22.04.2014 și a Notei de neconformitate nr. x/28.04.2014 (capetele 2.1 și 2.2. din contestație) și refacerea acestora "astfel încât să reflecte motivarea în fapt și în drept a aspectelor constatate care au constituit încălcări ale prevederilor legislației naționale în domeniul achizițiilor publice și care au stat la baza aplicării sancțiunilor". De asemenea, instanța de fond în mod corect a reținut că prin sentința nr. 39/17.02.2015 a fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de anulare în tot a Informării privind situația cheltuielilor aprobate în cererea de rambursare nr. x, iar în considerente nu se identifică dezlegarea chestiunii litigioase referitoare la legalitatea constatării ca neeligibilă a sumei corespunzătoare aplicării reducerii de 25 % din valoarea contractului de lucrări nr. x/14.02.2011. În concluzie, soluția primei instanțe este legală, în concordanță cu actele și probele dosarului, fiind la adăpost de orice critică formulată din perspectiva reliefată. Cât privește susținerile recurentului-pârât referitoare la constatarea greșită de către instanța de fond, a nemotivării actelor administrative atacate, Înalta Curte constată că și acestea sunt nefondate. Raportat la situația stabilită, reține că principiul motivării actelor administrative, referitor la necesitatea motivării în fapt și în drept, într-o măsură suficientă și de natură a permite mai apoi exercitarea neîngrădită a controlului judiciar al instanței de judecată, a fost statuat cu valoare de principiu, din practica constantă a Înaltei Curți rezultând că puterea discreționară conferită unei autorități nu poate fi privită, într-un stat de drept, ca o putere absolută și fără limite, întrucât exercitarea dreptului de apreciere prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor prevăzute de Constituție ori de lege constituie exces de putere, în contextul în care Constituția României prevede în art. 31 alin. (2) obligația autorităților publice de a asigura informarea corectă a cetățeanului asupra treburilor publice, precum și asupra problemelor de interes personal. În concluzie, orice decizie de natură a produce efecte privind drepturile și libertățile fundamentale trebuie motivată nu doar din perspectiva competenței de a emite acel act, ci și din perspectiva posibilității persoanei și a societății de a aprecia asupra legalității măsurii, respectiv asupra respectării granițelor dintre puterea discreționară și arbitrariu, fiindcă a accepta teza potrivit căreia autoritatea nu trebuie să-și motiveze deciziile echivalează cu golirea de conținut a esenței democrației și a statului de drept bazat pe principiul legalității. Altfel spus, în contextul în care autoritățile publice sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora și în condițiile în care deciziile acestor autorități sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, nu se poate susține că este permisă absența motivării explicite a actului administrativ atacat pe motiv că autoritatea și-a exprimat deja punctul de vedere asupra legalității și temeiniciei măsurilor dispuse printr-un alt act emis în privința aceleiași persoane și în urma invocării acelorași motive de drept și de fapt cu cele formulate împotriva actului în discuție, cum în mod greșit susține recurentul-pârât. De altfel, și în jurisprudența comunitară s-a reținut că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis și trebuie să prezinte de o manieră clară și neechivocă algoritmul urmat de instituția care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să stabilească motivarea măsurilor și, de asemenea, să permită curților comunitare competente să efectueze revizuirea actului (cauza C-367/1995) și, astfel cum a decis Curtea Europeană de Justiție, amploarea și detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerințele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanțele fiecărui caz, o motivare insuficientă sau greșită fiind considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actelor. În plus, insuficiența motivării sau nemotivarea atrage nulitatea sau nevalabilitatea actelor comunitare (cauza C - 41/1969) și o detaliere a motivelor este necesară și atunci când instituția emitentă dispune de o largă putere de apreciere, căci motivarea conferă actului transparență, particularii putând verifica dacă actul este corect fundamentat și, în același timp, permite exercitarea de către curte a controlului jurisdicțional (cauza C - 509/1993). Așadar, cerința motivării nu poate fi suplinită prin trimiterea la temeiuri ce rezultă din alte acte depuse în apărare sau la alte înscrisuri, dar nici prin completarea cu argumente noi prin actul emis în soluționarea contestației administrative sau prin trimiterea la motivarea reținută printr-un alt act emis cu privire la aceeași persoană. De aceea, nu pot fi primite susținerile recurentului-pârât în sensul că și-a exprimat punctul de vedere asupra legalității și temeiniciei măsurilor dispuse prin Decizia nr. 221/11.07.2014 emisă în vederea soluționării contestației administrative formulate împotriva Informării nr. 86426/05.05.2014 privind situația cheltuielilor aprobate în cererea de rambursare nr. x, și că în mod corect a consemnat în cuprinsul Deciziei nr. 229/14.07.2014, emisă în vederea soluționării contestației administrative formulate împotriva Informării nr. 33255/29.05.2014, că Ministerul și-a exprimat deja punctul de vedere în actul amintit și nu poate reveni sau anula un act administrativ definitiv soluționat în procedura administrativă câtă vreme abaterea a fost identificată și sancționată o singură dată, iar reducerea aplicată cererilor de rambursare ulterioare reprezintă doar executarea sumelor aferente măsurii și, ca urmare, că nu se mai impune verificarea achiziției finalizate prin atribuirea contractelor din litigiu, ci, doar se aplică automat reducerile procentuale stabilite prin actul administrativ principal rămas definitiv. Or, fără o motivare adecvată, din care să rezulte circumstanțele concrete ale cauzei prin raportare la fiecare situație de neconformitate constatată, condițiile obiective pentru care administrația a decis într-un anumit sens, în virtutea dreptului și libertății sale de apreciere, instanța învestită cu verificarea legalității actului contestat nu poate verifica dacă respectivul act a fost emis conform legii, iar nu cu exces de putere în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Pe de altă parte, este adevărat că principiul autorității de lucru judecat poate fi invocat, în condițiile art. 430 din C. proc. civ., atunci când contestațiile formulate împotriva actelor prin care au fost aplicate reduceri procentuale stabilite prin notele de neconformitate, au fost în mod definitiv soluționate de o instanță judecătorească, însă acest principiu nu poate fi opus și în situația în care autoritatea îndrituită cu soluționarea contestației administrative și-a exprimat punctul de vedere cu privire la legalitatea reducerilor procentuale contestate în cadrul deciziei de soluționare a respectivei contestații administrative, cum în mod eronat invocă partea recurentă pentru a justifica imposibilitatea revenirii, revocării sau anulării unui act administrativ soluționat definitiv din punct de vedere al căilor administrative de atac. În acest context, prima instanță a reținut în mod corect că sancțiunea nulității, constatată prin Decizia nr. 221/11.07.2014 în privința Notei de neconformitate nr. x/2014 și a Informării nr. 86426/05.05.2014, pentru nerespectarea condiției de formă a motivării actului administrativ, nu poate afecta doar parțial nota de neconformitate și informarea indicate, în condițiile în care corecția financiară de 5 % a fost individualizată de pârât pentru trei pretinse fapte de încălcare a legislației în materie, constatate în procedura de achiziție publică finalizată prin încheierea contractului de lucrări nr. x/30.07.2013 și, deși au fost desființate punctele 21.1 și 2 din nota de constatare, corecția a fost menținută în totalitate. Pe cale de consecință, întrucât actele în discuție nu arată în concret și pe baza unui probatoriu corespunzător administrat, care sunt cheltuielile efectuate și declarate de intimata-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgoviște în cadrul contractelor de lucrări în litigiu, care nu respectă condițiile de legalitate, regularitate și conformitate cu normele legale aplicabile în materie sau cu clauzele contractuale, care să justifice aplicarea corecției de 5 % contestate, Înalta Curte constată că în mod judicios a dispus instanța de fond anularea în parte a Deciziei nr. 229/14.07.2014 și a Informării nr. 33265 din 29.05.2014 privind situația cheltuielilor aprobate în cererea de rambursare nr. x, în sensul înlăturării reducerii procentuale de 5 % din facturile S.C. A. S.A. și S.C. B. S.A. emise conform contractului de lucrări nr. x/30.07.2013.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs. Pentru considerentele expuse la pct. 7 din prezenta decizie, Înalta Curte, constatând că sentința recurată este legală, fiind motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege și dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor legale aplicabile în cauză, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același Cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va respinge ca nefondat recursul pârâtului și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.