ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4212/2022

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la 07.12.2021 reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională pentru Protecția Mediului - Direcția Autorizări Legislație Orizontală, Guvernul României, Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor și Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, suspendarea executării Acordului de Mediu nr. RO-ANPM/4/13.05.2010 emis de Agenția Națională Pentru Protecția Mediului - Direcția Autorizări și Legislație Orizontală, în limita reglementării privind Pădurea Petrești din comuna Corbeanca, județ Ilfov, respectiv traseul autostrăzii identificat la km 20 + 800 - km 21 + 350 și pasaj pe bretea peste autostradă începând cu km 20 + 816 pentru o deschidere de 72,25 m (în continuare, "Acordul de Mediu"); suspendarea executării Hotărârii de Guvern nr. 404/2020 privind declanșarea procedurilor de expropriere a tuturor imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică de interes național "Autostrada de centură București, sector Centura Nord km 0+000-km 52+770", pe raza localității Corbeanca din județul Ilfov în limita traseului cuprins între, pe de o parte, granița dintre localitatea Corbeanca și localitatea Balotești dinspre str. x din localitatea Corbeanca și, pe de altă parte, liziera Pădurii Petrești dinspre str. x din localitatea Corbeanca, cu obligarea pârâților la suportarea cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 75 din 21 ianuarie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată excepția netimbrării cererii invocată de pârâtul Guvernul României prin întâmpinare; a respins ca neîntemeiată excepția tardivității cererii invocată de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii și Comunicațiilor prin întâmpinare; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României, invocată de pârât prin întâmpinare; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii și Comunicațiilor, invocată de această pârâtă prin întâmpinare; a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, invocată de pârâtul Guvernul României prin întâmpinare; a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii în raport de dispozițiile art. 15 alin. (1) teza finala din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, invocată de pârâții Guvernul României și Agenția Naționala pentru Protecția Mediului prin întâmpinări; a respins ca neîntemeiata excepția lipsei de interes, invocată de pârâții Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor și Compania Națională de Administrare a Infrastructurii și Comunicațiilor, prin întâmpinare; a respins ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat provizorie invocată de pârâtul Guvernul României prin întâmpinare; a admis cererea formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU PROTECȚIA MEDIULUI, GUVERNUL ROMÂNIEI, MINISTERUL TRANSPORTURILOR, INFRASTRUCTURII ȘI COMUNICAȚIILOR și COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE, astfel cum a fost precizată; a dispus suspendarea executării Acordului de mediu nr. RO-ANPM/4/13.05.2010 emis de Agenția Națională pentru Protecția Mediului, în limita reglementării privind Pădurea Petrești din comuna Corbeanca, județ Ilfov, respectiv traseul autostrăzii identificat la km 20 + 800 - km 21 + 350 și pasaj pe bretea peste autostradă începând cu km 20 + 816 pentru o deschidere de 72,25 m; a dispus suspendarea executării H.G. nr. 404/2020 în ce privește amplasamentul lucrării de utilitate publică de interes național "Autostrada de centură București, sector Centura Nord km 0+000-Km 52+770", pe raza localității Corbeanca din județul Ilfov, în limita traseului cuprins între, pe de o parte, granița dintre localitatea Corbeanca și localitatea Balotești dinspre str. x din localitatea Corbeanca și, pe de altă parte, liziera Pădurii Petrești dinspre str. x din localitatea Corbeanca; a obligat pârâta Agenția Națională pentru Protecția Mediului la plata către reclamant a sumei de 50 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru; a obligat pârâtul Guvernul României la plata către reclamant a sumei de 50 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Agenția Națională pentru Protecția Mediului, Guvernul României, Ministerul Transporturilor și Infrastructurii și Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere. 3.1. Recursul declarat de pârâtul Guvernul României Pârâtul Guvernul României a declarat recurs împotriva sentinței nr. 75 din 21 ianuarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ. În motivarea cererii de recurs, recurentul - pârât a susținut următoarele: 3.1.1. În ce privește respingerea excepției inadmisibilității cererii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, a susținut că soluția dată de instanța fondului excepției invocate de recurentul-pârât Guvernul României nu se circumscrie dispozițiilor legale reținute ca fiind aplicabile de către instanță-art. 7 alin. (1) 1 , aceste dispoziții referindu-se în mod evident la posibilitatea formulării acțiunii și implicit a plângerii prealabile, fără a se ține seama de prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, plângerea prealabilă fiind o condiție de admisibilitate a cererii, anterioară sesizării instanței. Intimatul-reclamant nu se află în situația art. 7 alin. (1) 1 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, iar pe de altă parte, acesta nu putea aduce în fața acestei instanțe, plângerile prealabile formulate într-o altă procedură, care a avut ca obiect exclusiv anularea parțială a Hotărârii Guvernului nr. 404/2020, privind declanșarea procedurilor de expropriere a tuturor imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică de interes național "Autostrada de centură București, sector Centura Nord km 0+000-km 52+770", pe raza localităților Afumați, Corbeanca, Dragomirești-Vale și Glina din județul Ilfov și Joița din județul Giurgiu, fără a fi în discuție suspendarea efectelor actului administrativ contestat de către acesta. Instanța fondului în mod greșit a omis aplicarea dispozițiilor art. 7 din același act normativ, care reglementează obligativitatea plângerii prealabile, intimatul-reclamant neputându-se prevala în mod legal de o procedură prealabilă urmată într-o altă cauză, cu un alt obiect, vizând o altă finalitate, chiar dacă aceasta privește același act administrativ normativ. 3.1.2. În ceea ce privește respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României pentru petitul privind suspendarea executării Acordului de Mediu nr. RO-ANPM/4/13.05.2010 emis de Agenția Națională pentru Protecția Mediului, aceasta este făcută cu ignorarea dispozițiilor legale care alcătuiesc cadrul juridic în care se desfășoară activitatea acestui recurent-pârât și care evident nu este emitentul actului administrativ intitulat "Acordul de mediu" a cărui executare s-a solicitat a fi suspendată. Cum pretențiile intimatului-reclamant vizând acest act administrativ nu pot fi valorificate valabil decât în contradictoriu cu emitentul acestuia, excepția invocată a fost respinsă în mod neîntemeiat. 3.1.3. În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, față de dispozițiile art. 15 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, recurentul a susținut că intimatul-reclamant a uzat de posibilitatea suspendării efectelor actului administrativ normativ H.G. nr. 404/2020 printr-o cerere separată de acțiunea principală, demers care aparent s-ar înscrie în dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Însă, a recurge la o acțiune separată, după pronunțarea în fond a unei sentințe privind anularea parțială a aceluiași act administrativ nu este admisibilă, mai cu seamă că dispozițiile art. 14 alin. (2)-(7) se aplică în mod corespunzător în situația formulării cererii de suspendare odată cu acțiunea principală. 3.1.

În ce privește respingerea excepției autorității de lucru judecat provizorie, recurentul a apreciat că și în acest caz soluția a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale ale art. 430 C. proc. civ. În cauză se relevă autoritatea de lucru judecat provizorie, intimatul-reclamant reluând practic în conținut cererii de suspendare, aspectele de nelegalitate ale actului contestat, susținute și în cadrul unui alt dosar, completate cu elementele de nelegalitate ce se desprind din soluția publicată pe portalul just.ro, dată în dezlegarea dosarului nr. x/2021 3.1.

În ce privește soluția dată fondului cauzei, recurentul a arătat că, inversând ordinea sesizării instanței de judecată, intimatul-reclamant a așteptat soluționarea dată cererii sale vizând anularea parțială a H.G. nr. 404/2020 și ulterior, argumentând faptul că deja o instanță s-a pronunțat asupra nelegalității actului, a solicitat suspendarea efectelor acestuia. Acest demers nu reprezintă însă o construcție logico-juridică superioară celor argumentate de către pârâții din cauza de fond, menite să determine instanța în a da câștig de cauză părții reclamante, atât timp cât potrivit art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare "Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs (...); (2) Recursul suspendă executarea și se judecă de urgență (...)" iar părțile interesate vor uza de demersurile avute la dispoziție. Instanța judecătorească s-a folosit de soluția dată într-o altă cauză, însușindu-și-o și îndepărtându-se de la scopul procedurii cu care a fost învestită, respectiv analizarea îndeplinirii condițiilor cumulative necesare pentru suspendarea efectelor actului, așa cum a motivat aceasta sentința recurată, reieșind practic că era obligația sa să dispună suspendarea efectelor, aflându-se în prezența unei soluții de fond care stabilește anularea parțială a H.G. nr. 404/2020. În fine, a arătat recurentul că, având în vedere că ne aflăm în domeniul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, căruia i se subordonează actul administrativ normativ H.G. nr. 404/2020, intimatul-reclamant nu face dovada unui prejudiciu material viitor și previzibil, actul administrativ normativ a cărui suspendare se urmărește fiind rezultatul transpunerii obligațiilor legale ce incumbă Executivului, în temeiul Legii nr. 255/2010, cu modificările și completările ulterioare, fiind inerente exercitării prerogativelor dreptului de apreciere în analiza oportunității. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecarea fondului după casare, respingerea cererii de chemare în judecată având ca obiect suspendarea efectelor H.G. nr. 404/2020, în principal ca inadmisibilă și, pe fond, ca neîntemeiată. 3.2. Recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Protecția Mediului Recurenta - pârâtă Agenția Națională pentru Protecția Mediului și-a încadrat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, referitor la soluția dată excepției inadmisibilității cererii în raport de dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, că motivarea instanței nu are legătură cu apărările formulate de parte pe cale de excepție. Pârâta nu a susținut că intimatul a promovat o cerere de chemare în judecată neprevăzută de lege, ci a arătat că aceasta nu întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de actul normativ care o reglementează. În al doilea rând, instanța de fond a afirmat că toate motivele arătate de pârâta Agenția Națională pentru Protecția Mediului în susținerea excepției privesc, în fapt, tardivitatea formulării cererii de suspendare în raport de teza finală a art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, aceste motive fiind respinse de curte pentru considerentele pentru care a respins excepția tardivității invocată de Compania Națională de Administrare â Infrastructurii Rutiere. În ceea ce privește considerentele pentru care a fost respinsă apărarea acestei pârâte potrivit căreia cererea de suspendare a fost formulată după soluționarea acțiunii în fond, recurenta a arătat că instanța de fond a făcut o greșită interpretare a tezei finale a art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, distingând acolo unde legea nu distinge. Această prevedere se referă strict la momentul soluționării în fond a cererii de anulare a unui act administrativ, legiuitorul limitând în timp dreptul de formulare a cererii de suspendare. Potrivit art. 429 din C. proc. civ., dezînvestirea instanței are loc în urma îndeplinirii obligației de a soluționa cauza prin întocmirea minutei și pronunțarea hotărârii, niciun judecător neputând reveni asupra părerii sale. Întrucât acțiunea ce face obiectul dosarului x/2021 a fost soluționată în fond, iar instanța care a soluționat-o s-a dezînvestit, cererea intimatului se impunea a fi respinsă ca inadmisibilă. Nu are relevanță, din perspectiva conținutului textului de lege în discuție, dacă sentința nr. 1760/23.11.2021 a fost redactată și comunicată părților, așa cum greșit a considerat instanța de fond. Recurenta a prezentat argumente și în ceea ce privește neîndeplinirea condițiilor privind suspendarea executării actului atacat - acordul de mediu, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate - doar cu privire la excepția inadmisibilității și cu privire la suspendarea Acordului de mediu nr. RO - ANPM/4/13.05.2010, și, în rejudecare, respingerea cererii de suspendare, ca neîntemeiată. 3.3. Recursul declarat de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. Prin recursul formulat, pârâta C.N.A.I.R. S.A. a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind interpretate și aplicate greșit prevederile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. 3.3.1. Referitor la soluția instanței de fond asupra excepției tardivității introducerii cererii de suspendare, recurenta - pârâtă a susținut că termenul până la care poate fi introdusă cererea de suspendare este reprezentat de momentul la care litigiul a fost soluționat în fond. Litigiul privind anularea actelor administrative a fost soluționat la data de 23.11.2021, iar cererea de suspendare a fost introdusă la data de 07.12.2021, ulterior soluționării litigiului în fond. Instanța de fond, în mod eronat, a interpretat sintagma până la soluționarea acțiunii în fond, stabilind că momentul până la care poate fi introdusă cererea de suspendare a executării unor acte administrative pe cale separată este reprezentat de soluționarea definitivă a litigiului privind anularea actelor administrative respective, depășindu-și limitele investirii și adăugând la lege, lucru total interzis de prevederile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., având în vedere că art. 15 alin. (1) din Legea 554/2004 prevede cât se poate de clar că acest moment este reprezentat de data la care a fost soluționată acțiunea în fond; textul de lege nu conține sintagma "definitiv". Recurenta a făcut referire și la paragraful 51 din Decizia nr. 36/2016 pronunțată de I.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, text pe care instanța de fond și-a motivat soluția de respingere a excepției tardivității. Din analiza acestei prevederi nu poate fi trasă concluzia că soluționarea litigiului în fond ar însemna, în mod obligatoriu, soluționarea definitivă a acestuia. Pe cale de consecință, având în vedere art. 15 alin. (1) teza finala din Legea 554/2004, a solicitat admiterea excepției tardivității formulării cererii de suspendare a actelor administrative, în raport cu momentul soluționării în fond a litigiului privind anularea actelor administrative respective și respingerea cererii de suspendare, ca tardiv introdusă. 3.3.2. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual - pasive a C.N.A.I.R. S.A. în prezenta cauză, recurenta a arătat că actele administrative a căror suspendare se cere în prezentul litigiu sunt reprezentate de Acordul de Mediu nr. RO-ANPM/4/13.05.2010, emis de către Agenția Naționala pentru Protecția Mediului - Direcția Autorizări și Legislație Orizontală și H.G. nr. 404/2020, emisă de către Guvernul României, deci emitentul acestor acte administrative nu este C.N.A.I.R. S.A., iar beneficiarul acestor acte administrative este Statul Român, C.N.A.I.R. S.A. fiind doar administratorul Autostrăzii de Centura București. 3.3.3. Referitor la excepția lipsei de interes a reclamantului în formularea cererii de suspendare, recurenta a susținut că reclamantul justifica un interes eventual, ce nu poate fi luat în considerare de instanța de judecata. De asemenea, argumentele invocate de reclamant în susținerea cererii de chemare în judecată privind existența "cazului bine justificat" vizează aspecte care țin de fondul cauzei, fiind invocate și în cadrul acțiunii în anulare, iar cele privind existența "pagubei iminente" sunt de ordin general și se referă la pretinsa încălcare a dreptului la un mediu de viață sănătos, ca urmare a defrișării unor suprafețe împădurite în vederea construcției obiectivului de investiție, nefiind dovedită existența unei legături apte să fundamenteze un interes actual și direct între afirmațiile acestuia și efectele actelor administrative atacate, a căror suspendare o solicită, care nu îl afectează în niciun mod pe reclamant. 3.3.4. Cât privește excepția inadmisibilității cererii de suspendare, a invocat lipsa caracterului executabil al Acordului de Mediu și al H.G. nr. 404/2020, lipsa vătămării reclamantului prin actele administrative a căror suspendare o solicita și lipsa interesului în promovarea cererii de chemare în judecată. 3.3.5. Pe fondul cererii de suspendare, recurenta a arătat că examinarea sumară a aparenței dreptului pretins, prin prisma condițiilor impuse de prevederile art. 15 raportate la art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004, conduce la concluzia evidentă că temporizarea executării actelor administrative contestate nu se justifică. În mod greșit instanța de fond a reținut faptul că în speță este îndeplinită condiția existenței unui caz bine justificat, prevăzută de art. 15 alin. (1) raportat la art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004, cu privire la ambele acte administrative, având în vedere că ambele au fost anulate parțial prin sentința civila nr. 1760/2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021 de Curtea de Apel București, fiind admisă în parte cererea de chemare în judecată a reclamantului în contradictoriu cu aceiași pârâți. Admiterea în fond a cererii de anulare a unui act administrativ nu poate conduce prin ea însăși la admiterea cererii de suspendare a actului administrativ atacat fără îndeplinirea celor două condiții legale prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. respectiv existența unui caz bine justificat și iminența producerii unei pagube. Or, reclamantul din cererea de suspendare nu a probat în niciun fel existența celor două condiții prevăzute de art. 14 din 554/2004. 3.4. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor Prin cererea de recurs formulată în cauză, pârâtul Ministerul Transporturilor a criticat hotărârea instanței de fond sub două aspecte: al respingerii excepției lipsei de interes și al soluției de admitere a cererii de suspendare, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, referitor la excepția lipsei de interes, recurentul - pârât a susținut că instanța de fond în mod greșit a respins ca neîntemeiată această excepție, reținând sumar că "orice persoană care se consider vătămată printr-un act administrativ al unei autorități publice poate solicita suspendarea acestuia"; ori, aspectele invocate de către reclamant în susținerea cererii de suspendare formulată în temeiul art. 15 din Legea contenciosului administrativ, respectiv existența cazului bine justificat și a pagubei iminente, sunt de ordin general și se referă la ocrotirea dreptului la un mediu sănătos ca urmare a defrișării unor suprafețe împădurite în vederea construcției obiectivului de investiție. În ceea ce privește cererea de suspendare, a arătat că, deși instanța de fond menționează că trebuie efectuată o examinare sumară a aparenței dreptului pretins prin prisma condițiilor impuse de art. 15 raportat la art. 14 alin. (1) din legea 554/2004, analizează criticile de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actelor administrative criticate, apreciind eronat că "din probele administrate nu reiese că anexa nr. 1 privind amplasamentul lucrării de utilitate publică de interes național "Autostrada de centură București, sector Centura Nord km 0+000 - km 52+ 770" a fost publicată în Monitorul Oficial și că această împrejurare este de natură să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea acestui act administrativ. De asemenea, iminența producerii pagubei trebuia dovedită de persoana lezată, fiind lipsit de relevanță motivațiile generale privind dreptul fundamental la un mediu de viață sănătos care ar fi "afectat" prin construirea obiectivului de investiție datorită defrișării unor suprafețe împădurite. Reclamantul nu a adus și nu a propus administrarea niciunei probe, depunând doar o copie după cartea de identitate și afirmând că îi este încălcat dreptul la un mediu de viață sănătos. A mai susținut recurentul că instanța de fond în mod greșit a reținut că sentința civilă nr. 1760/2021 pronunțată în dosarul nr. x/2021 are autoritate de lucru judecat provizorie în conformitate cu dispozițiile art. 430 alin. (4) C. proc. civ., în condițiile în care sentința anterior menționată nu este redactată și, atât părțile, cât și judecătorul nu au avut cunoștință de motivele de fapt și de drept avute în vedere de către judecător la pronunțarea soluției. 4. Apărările formulate în cauză Intimatul - reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate de recurenții - pârâți ca nefondate și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursurilor Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt fondate, pentru considerentele în continuare arătate. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., invocat de recurenta - reclamantă, este incident "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", în cauza de față fiind vorba despre aplicarea dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004 cu privire momentul până la care se poate formula cererea de suspendarea executării actului administrativ. Excepția tardivității formulării unei cereri de chemare în judecată este o excepție absolută, cercetarea ei fiind instituită în respectarea unor interese generale de înfăptuire a justiției și privește încălcarea unor norme de ordine publică, astfel ca instanța este obligată să verifice, cu prioritate față de fondul cauzei, îndeplinirea acestei condiții esențiale. La data de 07.12.2021, reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere de suspendare a executării actului administrativ reprezentat de Acordul de Mediu nr. RO-ANPM/4/13.05.2010 emis de Agenția Națională pentru Protecția Mediului - Direcția Autorizări și Legislație Orizontală și H.G. nr. 404/2020 privind declanșarea procedurilor de expropriere a tuturor imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică de interes național "Autostrada de centură București, sector Centura Nord km 0+000-km 52+770" până la soluționarea definitivă a dosarului x/2016 al Curții de Apel Suceava, solicitare formulată în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, printr-o cerere separată de acțiunea în anulare a actelor administrative a căror suspendare se solicită. În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că acțiunea în anularea actelor administrative, despre a căror suspendare este vorba, a fost soluționată prin sentința nr. 1760 din 23.11.2021 pronunțată în dosar nr. x/2021 al Curții de Apel București. Astfel, prin sentința menționată, Curtea de Apel București a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată la 19.01.2021 și modificată la 21.04.2021 și a anulat în parte Acordul de mediu nr. RO-ANPM/4/13.05.2010 în limita reglementării privind Pădurea Petrești din comuna Corbeanca, județ Ilfov, respectiv traseul autostrăzii identificat la km 20 + 800 - km 21 + 350 și pasaj pe bretea peste autostradă începând cu km 20 + 816 pentru o deschidere de 72,25 m. Prin aceeași hotărâre judecătorească s-a constatat inexistența Anexei 1 la H.G. nr. 404/2020 în ce privește amplasamentul lucrării de utilitate publică de interes național "Autostrada de centură București, sector Centura Nord km 0+000-Km 52+770" pe raza localității Corbeanca din județul Ilfov în limita traseului cuprins între, pe de o parte, granița dintre localitatea Corbeanca și localitatea Balotești dinspre str. x din localitatea Corbeanca și, pe de altă parte, liziera Pădurii Petrești dinspre str. x din localitatea Corbeanca si s-a anulat în parte art. 1 din H.G. nr. 404/2020 în ce privește amplasamentul lucrării de utilitate publică de interes național "Autostrada de centură București, sector Centura Nord km 0+000-Km 52+770" pe raza localității Corbeanca din județul Ilfov în limita traseului cuprins între, pe de o parte, granița dintre localitatea Corbeanca și localitatea Balotești dinspre str. x din localitatea Corbeanca și, pe de altă parte, liziera Pădurii Petrești dinspre str. x. Instanța de control judiciar constată că, în cauză, este esențial de stabilit momentul până la care poate fi formulată cererea de suspendare în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004. Potrivit art. 15 din Legea nr. 554/2004 "Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanța poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula o dată cu acțiunea principală sau printr-o acțiune separată, până la soluționarea acțiunii în fond". Este, așadar, de observat că dreptul de formulare a cererii de suspendare în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, nu este unul absolut și nelimitat, ci dimpotrivă este limitat în timp până la soluționarea acțiunii în primă instanță, neputându-se solicita suspendarea actului administrativ după dezinvestirea instanței de fond. Apreciază instanța că nu există dubii asupra dispozițiilor textului legal, așa cum s-a arătat anterior și cum s-a statuat și în literatura de specialitate, că sintagma până la soluționarea acțiunii în fond, nu ar putea fi interpretată ca dispunând de fapt limitarea temporară până la judecata inclusiv a recursului, așadar până la soluționarea definitivă în fond, o atare interpretare neputând fi susținută juridic. Astfel, în primul rând este de observat că textul legal folosește expresia soluționare în fond, iar nu soluționare definitivă în fond. Or, ori de câte ori legiuitorul a înțeles să aibă în vedere soluționarea definitivă, a făcut-o prin exprimarea în mod expres a acestui lucru; cel mai bun exemplu în acest sens îl constituie chiar articolul disputat - art. 15, care în același alineat - intenționând ca reglementarea efectelor suspendării în condițiile art. 15 să fie pentru o perioadă mai lungă decât cea în cazul suspendării art. 14, a definit acest moment temporal, expres, exprimându-se de această dată cu sintagma până la soluționarea definitivă a cauzei. Ca urmare, utilizarea în același articol, același alineat, a celor două noțiuni în mod diferit, soluționare (pentru termenul de formulare a cererii) și soluționare definitivă (pentru efectele hotărârii de suspendare), nu poate fi în afara intenției și deosebirii pe care a înțeles să o facă legiuitorul, intenție căreia i se cuvine astfel a se da interpretarea corectă și valoarea aferentă juridic. Este apoi de adăugat că deși este cert că legiuitorul a intenționat limitarea în timp a exercitării acestui drept (cererea se poate formula...până la soluționarea acțiunii în fond), a considera că acest moment temporal este finalizarea recursului iar nu a judecății în primă instanță, înseamnă lipsa oricărei limitări în fapt, de vreme ce, în această interpretare, cererea de suspendare ar putea fi formulată pe parcursul întregului proces, care parcurge de regulă și etapa recursului. Or, un text se interpretează în sensul în care să producă efecte, iar nu în sensul în care efectele sale sunt înlăturate. De asemenea, este greșită reținerea instanței de fond referitoare la faptul că dacă s-ar accepta interpretarea în sensul ca, după soluționarea de către prima instanță a acțiunii în anularea actului administrativ, nu s-ar mai putea solicita suspendarea executării acestuia, în condițiile art. 15 alin. (1) din legea nr. 554/2004, s-ar ajunge la situația în care, după admiterea căii de atac a recursului, litigiul ar fi rejudecat în fond, moment la care această cerere de suspendare nu ar mai putea fi considerată tardivă, deși în mod ilogic, ar fi putut fi respinsă ca tardivă la un moment anterior. Un asemenea raționament nu poate fi primit, cât timp el pleacă la rându-i de la o ipoteză falsă, respectiv că rejudecarea după casare înseamnă automat nu doar reluarea judecății, ci repunerea părților în toate drepturile. De aceea, interpretarea corectă trebuie să fie aceea că o dată parcursă judecata în fond, și depășit fiind momentul pronunțării în fond, o cerere de suspendare formulată ulterior acestui moment nu poate fi primită. În ce privește Decizia nr. 36/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunțată în legătură cu interpretarea art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanța de control judiciar reține că acesta nu este incident în cazul de față, acțiunea de față privind un alt text de lege - art. 15 și o sintagmă diferită de cea avută în vedere în acea decizie. Este astfel de observat că decizia respectivă a privit sintagma "instanța învestită cu fondul litigiului" din alin. (2) al articolului 4 privitor la excepția de nelegalitate și că textul analizat acolo prevedea că formularea excepției de nelegalitate se putea face oricând, intenția legiuitorului nefiind așadar de a impune o limitare temporală (cum s-a arătat mai sus că este în cazul de față). Astfel, considerarea și includerea instanței de recurs ca instanță care rezolvă «fondul litigiului» a fost, așa cum se arată expres în decizie, făcută exclusiv în sensul textului de lege amintit, iar nu pentru aplicarea ei generică. Mai subliniază instanța de control judiciar că, dacă legea trebuie să asigure acces la justiție și acesta trebuie să fie unul efectiv, aceasta nu înseamnă însă că accesul liber la justiție este un drept absolut ci, așa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai multe decizii (de exemplu Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, 1975 Ashingdane împotriva Regatului Unit, 1985) dreptul de acces la justiție poate face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiție necesită, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp și spațiu, în funcție de nevoile și resursele de care dispune comunitatea. Gradul de acces permis de legislația națională trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanță, în lumina principiului supremației dreptului într-o societate democratică. În același sens a statuat și Curtea Constituțională a României care a reținut, de exemplu prin Decizia nr. 894/2006, că "dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, orice restricție fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanța sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere." Or, în cauză, nu se poate susține teza unei reglementări nerezonabile de către legiuitor a acestei limitări, cât timp termenul de formulare a cererii de suspendare despre a cărui respectare este vorba este unul generos și care permite formularea cererii de suspendare a actului administrativ în intervale de timp foarte mari, de ordinul lunilor sau anului (respectiv pe toata durata judecății pe fond). Prin urmare, constatând că în cauză formularea de către reclamant a cererii de suspendare în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 s-a făcut cu depășirea termenului imperativ prevăzut de lege, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 să admită recursurile, să caseze sentința atacată și, în rejudecare, să respingă cererea de suspendare, ca tardiv formulată.