ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1618/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, reclamanții T.I., T.E. și T.C. au solicitat obligarea pârâtei SC U.V.I.G. SA Sucursala Târgoviște la plata sumei 100.000 euro, la cursul din ziua producerii accidentului asigurat, ce reprezintă suma minimă de despăgubire prevăzută de art. 12 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse din accidente de autovehicule. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că la data de 22 iulie 2007, T.I., a fost implicat într-un accident rutier la trecerea la nivel cu calea ferată, produs din vina acestuia și care a avut ca urmare moartea acestuia și a altor persoane.

Cererea de despăgubiri nu s-a rezolvat prin acordul dintre asigurător și persoanele prejudiciate, întrucât valoarea acordată de asigurător și persoanele prejudiciate a fost apreciată ca neserioasă în raport cu valoarea maximă de despăgubire prevăzută de actul normativ. Prin încheierea de ședință din data de 11 decembrie 2008, tribunalul a admis în parte cererea de ajutor public judiciar formulată de reclamanți, cărora le-a încuviințat scutirea de la plata sumei de 6.240 lei, urmând ca aceștia să achite diferența de 547 lei.

Tribunalul Dâmbovița, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 71 din 10 februarie 2009 a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pârâta să plătească câte 18.000 euro pentru fiecare dintre cei trei reclamanți; a obligat pe pârâtă la plata sumei de 17.850 lei a onorariu apărător în favoarea reclamanților și a obligat pârâta să plătească statului suma de 5.099,135 lei taxă judiciară de timbru sub forma ajutorului public judiciar. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că potrivit art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, obligația de despăgubire pentru repararea prejudiciului încercat de copiii și soția persoanei decedate din culpa asiguratului incumbă asigurătorului, aceasta fiind și cea mai importantă obligație ce decurge din contractul de asigurare.

De asemenea, s-a reținut că potrivit art. 14 din Normele privind obligația de răspundere civilă pentru prejudicii și art. 12 alin. (1) din Ordinul C.S.A. din 28 noiembrie 2006 limita de despăgubire se stabilește pentru anul 2007 la un nivel de 500.000 euro . În ceea ce privește suma pretinsă de reclamanți, tribunalul a stabilit-o prin apreciere cu limita de despăgubire prevăzută de legiuitor și de suma deja acordată în cadrul aceluiași accident respectiv 46.262 euro. Cererea formulată de pârâtă privind reducerea cheltuielilor de asistență judiciară și reprezentare a fost respinsă de către instanță. De asemenea, tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, potrivit căruia taxa judiciară de timbru stabilită în sarcina reclamanților va fi suportată de către pârâtă, aceasta urmând fi plătită către stat.

Sentința instanței de fond a fost apelată de către pârâta SC U.V.I.G. SA, prin care a solicitat micșorarea sumelor acordate cu titlu de despăgubiri morale cât și aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cu privire la cheltuielile de judecată. Curtea de Apel Ploiești, secția comercială contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 95 din 12 iunie 2009 respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă. Instanța de apel, prin considerentele deciziei a reținut că a fost cuantificat în mod corect cuantumul daunelor morale, pentru pierderea suferită prin decesul rudei apropiate în accidentul de cale ferată. Mai mult decât atât există o notificare ulterioară sentinței de fond, prin care pârâta și-a manifestat acceptul cu privire la plata sumei la care a fost obligată.

De asemenea a constatat că dispozițiile art. 274 C. proc. civ. au fost corect aplicate. Împotriva acestei decizii a declarat apel pârâta SC U.A. SA București în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurată în sensul micșorării sumelor acordate cu titlu de despăgubiri morale și diminuarea sumei de 17.850,00 lei reprezentând onorariu de avocat. Prin criticile formulate, recurenta a arătat că instanța de apel nu a ținut cont de principiul care stă la baza răspunderii civile delictuale, potrivit căruia dezdăunarea reprezintă repararea justă și integrală a pagubei produsă prin fapta ilicită a autorului pagubei și nu a ținut cont de practica instanțelor de judecată cu privire la sumele ce sunt acordate cu titlu de despăgubiri morale.

Recurenta a susținut că potrivit art. 14 alin. (1) din Ordinul C.S.A. din 2006, cuantumul despăgubirii nu va depăși limita de despăgubire prevăzută în contractul de asigurare R.C.A. În continuare prezintă soluțiile pronunțate în cauze similare, în ceea ce privește cuantumul daunelor morale și susține că instanța a realizat în realitate o despăgubire fără just temei. În ceea ce privește reducerea onorariului de avocat, arată că instanța nu și-a motivat convingerea intimă și temeiul juridic care au determinat obligarea societății la plata sumei de 17.850 lei, onorariu de avocat care este excesiv de mare. Recursul declarat de pârâtă este vădit nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele care urmează.

Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că daunele morale acordate reclamanților sunt rezultatul unei aprecieri rezonabile și achitabile de natură să ofere o anumită satisfacție compensatorie pentru prejudiciul moral suferit. Raporturile dintre autorul reclamanților, în calitate de asigurat și pârâta asigurător își au izvorul în polița de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto. Pârâta în calitate de asigurător răspunde în temeiul art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 pentru daunele produse urmare accidentului de circulație ce a avut loc la data de 22 iulie 2007, soldat cu 37 de victime, printre care și cu decesul lui T.I., soțul, respectiv tatăl reclamanților.

Revenind la criticile formulate de pârâtă cu privire la justa și echitabila dezdăunare care trebuie avută în vedere la stabilirea cuantumului acestora, Înalta Curte constată că ambele instanțe, de fond și apel au reținut ca fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale cât privește temeiul pentru acordarea daunelor morale în raport de prevederile art. 998 C. proc. civ., faptă care îndreptățește pe reclamanți să solicite daune morale în conformitate cu art. 14 din Normele privind obligația de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule și art. 12 alin. (3) din Ordinul C.S.A. din 28 noiembrie 2006. În lipsa însă a unor criterii legale de stabilire a cuantumului daunelor morale, fixarea acestuia rămâne la aprecierea instanței.

Faptul că instanța de apel s-a raportat în stabilirea cuantumului daunelor morale la limita de despăgubire prevăzută de legiuitor și de sumele deja acordate în cadrul aceluiași accident, ceea ce constituie identificarea unui criteriu obiectiv în apreciere, de natură să înlăture aparența unei aprecieri pur subiectiv, raportat la criteriul subiectiv privind pierderea suferită de reclamanți, fapt care nu reprezintă o încălcare a prevederilor legale respectiv a dispozițiilor art. 998 și urm, C. civ. și realizarea unei îmbogățiri fără justă cauză a reclamanților, cum greșit susține recurenta, așa încât critica cu acest obiect nu poate fi primită. În ceea ce privește critica recurentei privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., cu privire la întinderea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, se constată că și această critică este nefondată, pentru următoarele argumente. În conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să micșoreze sau să mărească onorariile avocaților, ori de câte ori se vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. În speță, onorariul încasat la instanța de fond de către apărătorul ales al reclamanților, în virtutea libertății de apreciere a judecătorului a fost apreciat corespunzător activității prestate de apărător, motiv pentru care nu a fost cenzurat.

Într-o altă ordine de idei, Înalta Curte constată că instanța de judecată trebuie să manifeste prudență ori de câte ori intervine în contractul de asistență juridică încheiat de apărător cu clintul său, având în vedere că aprecierea cuantumului rezonabil poate limita dreptul la apărare al părților. Așa fiind, în raport de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC U.A. SA București (fostă SC U.V.I.G. SA) împotriva Deciziei nr. 95 din 12 iunie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Respinge cererea formulată de intimații reclamanți privind acordarea de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2010.