ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1618/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, reclamanții T.I., T.E. și

T.C. au solicitat obligarea pârâtei SC U.V.I.G. SA Sucursala Târgoviște la

plata sumei 100.000 euro, la cursul din ziua producerii accidentului asigurat,

ce reprezintă suma minimă de despăgubire prevăzută de art. 12 din Normele

privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse

din accidente de autovehicule.

În motivarea cererii, reclamanții au

arătat că la data de 22 iulie 2007, T.I., a fost implicat într-un accident

rutier la trecerea la nivel cu calea ferată, produs din vina acestuia și care a

avut ca urmare moartea acestuia și a altor persoane. Cererea de despăgubiri nu

s-a rezolvat prin acordul dintre asigurător și persoanele prejudiciate,

întrucât valoarea acordată de asigurător și persoanele prejudiciate a fost

apreciată ca neserioasă în raport cu valoarea maximă de despăgubire prevăzută

de actul normativ.

Prin încheierea de ședință din data de

11 decembrie 2008, tribunalul a admis în parte cererea de ajutor public

judiciar formulată de reclamanți, cărora le-a încuviințat scutirea de la plata

sumei de 6.240 lei, urmând ca aceștia să achite diferența de 547 lei.

Tribunalul Dâmbovița, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 71 din 10 februarie

2009 a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pârâta să

plătească câte 18.000 euro pentru fiecare dintre cei trei reclamanți; a obligat

pe pârâtă la plata sumei de 17.850 lei a onorariu apărător în favoarea

reclamanților și a obligat pârâta să plătească statului suma de 5.099,135 lei

taxă judiciară de timbru sub forma ajutorului public judiciar.

Pentru a pronunța această soluție,

tribunalul a reținut că potrivit art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995,

obligația de despăgubire pentru repararea prejudiciului încercat de copiii și

soția persoanei decedate din culpa asiguratului incumbă asigurătorului, aceasta

fiind și cea mai importantă obligație ce decurge din contractul de asigurare.

De asemenea, s-a reținut că potrivit art. 14 din Normele privind obligația de

răspundere civilă pentru prejudicii și art. 12 alin. (1) din Ordinul C.S.A. din

28 noiembrie 2006 limita de despăgubire se stabilește pentru anul 2007 la un

nivel de 500.000 euro . În ceea ce privește suma pretinsă de reclamanți,

tribunalul a stabilit-o prin apreciere cu limita de despăgubire prevăzută de

legiuitor și de suma deja acordată în cadrul aceluiași accident respectiv

46.262 euro.

Cererea formulată de pârâtă privind

reducerea cheltuielilor de asistență judiciară și reprezentare a fost respinsă

de către instanță. De asemenea, tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art.

18 din O.U.G. nr. 51/2008, potrivit căruia taxa judiciară de timbru stabilită

în sarcina reclamanților va fi suportată de către pârâtă, aceasta urmând fi

plătită către stat.

Sentința instanței de fond a fost

apelată de către pârâta SC U.V.I.G. SA, prin care a solicitat micșorarea

sumelor acordate cu titlu de despăgubiri morale cât și aplicarea dispozițiilor art.

274 alin. (3) C. proc. civ., cu privire la cheltuielile de judecată.

Curtea de Apel Ploiești, secția

comercială contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 95 din 12 iunie

2009 respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă.

Instanța de apel, prin considerentele

deciziei a reținut că a fost cuantificat în mod corect cuantumul daunelor

morale, pentru pierderea suferită prin decesul rudei apropiate în accidentul de

cale ferată. Mai mult decât atât există o notificare ulterioară sentinței de

fond, prin care pârâta și-a manifestat acceptul cu privire la plata sumei la

care a fost obligată. De asemenea a constatat că dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. au fost corect aplicate.

Împotriva acestei decizii a declarat

apel pârâta SC U.A. SA București în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului,

modificarea deciziei recurată în sensul micșorării sumelor acordate cu titlu de

despăgubiri morale și diminuarea sumei de 17.850,00 lei reprezentând onorariu

de avocat.

Prin criticile formulate, recurenta a

arătat că instanța de apel nu a ținut cont de principiul care stă la baza

răspunderii civile delictuale, potrivit căruia dezdăunarea reprezintă repararea

justă și integrală a pagubei produsă prin fapta ilicită a autorului pagubei și

nu a ținut cont de practica instanțelor de judecată cu privire la sumele ce

sunt acordate cu titlu de despăgubiri morale.

Recurenta a susținut că potrivit art. 14

alin. (1) din Ordinul C.S.A. din 2006, cuantumul despăgubirii nu va depăși

limita de despăgubire prevăzută în contractul de asigurare R.C.A.

În continuare prezintă soluțiile

pronunțate în cauze similare, în ceea ce privește cuantumul daunelor morale și

susține că instanța a realizat în realitate o despăgubire fără just temei.

În ceea ce privește reducerea

onorariului de avocat, arată că instanța nu și-a motivat convingerea intimă și

temeiul juridic care au determinat obligarea societății la plata sumei de

17.850 lei, onorariu de avocat care este excesiv de mare.

Recursul declarat de pârâtă este vădit

nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele care urmează.

Cu privire la motivul prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că daunele morale acordate

reclamanților sunt rezultatul unei aprecieri rezonabile și achitabile de natură

să ofere o anumită satisfacție compensatorie pentru prejudiciul moral suferit.

Raporturile dintre autorul

reclamanților, în calitate de asigurat și pârâta asigurător își au izvorul în

polița de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto.

Pârâta în calitate de asigurător

răspunde în temeiul art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 pentru daunele

produse urmare accidentului de circulație ce a avut loc la data de 22 iulie

2007, soldat cu 37 de victime, printre care și cu decesul lui T.I., soțul,

respectiv tatăl reclamanților.

Revenind la criticile formulate de

pârâtă cu privire la justa și echitabila dezdăunare care trebuie avută în

vedere la stabilirea cuantumului acestora, Înalta Curte constată

că ambele instanțe, de fond și apel au

reținut ca fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale cât

privește temeiul pentru acordarea daunelor morale în raport de prevederile art.

998 C. proc. civ., faptă care îndreptățește pe reclamanți să solicite daune

morale în conformitate cu art. 14 din Normele privind obligația de răspundere

civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule și art. 12 alin.

(3) din Ordinul C.S.A. din 28 noiembrie 2006.

În lipsa însă a unor criterii legale

de stabilire a cuantumului daunelor morale, fixarea acestuia rămâne la

aprecierea instanței.

Faptul că instanța de apel s-a

raportat în stabilirea cuantumului daunelor morale la limita de despăgubire

prevăzută de legiuitor și de sumele deja acordate în cadrul aceluiași accident,

ceea ce constituie identificarea unui criteriu obiectiv în apreciere, de natură

să înlăture aparența unei aprecieri pur subiectiv, raportat la criteriul

subiectiv privind pierderea suferită de reclamanți, fapt care nu reprezintă o

încălcare a prevederilor legale respectiv a dispozițiilor art. 998 și urm, C.

civ. și realizarea unei îmbogățiri fără justă cauză a reclamanților, cum greșit

susține recurenta, așa încât critica cu acest obiect nu poate fi primită.

În ceea ce privește critica recurentei

privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., cu privire la

întinderea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, se

constată că și această critică este nefondată, pentru următoarele argumente.

În conformitate cu dispozițiile art. 274

alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să micșoreze sau să mărească

onorariile avocaților, ori de câte ori se vor constata motivat că sunt

nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită

de avocat. În speță, onorariul încasat la instanța de fond de către apărătorul

ales al reclamanților, în virtutea libertății de apreciere a judecătorului a

fost apreciat corespunzător activității prestate de apărător, motiv pentru care

nu a fost cenzurat.

Într-o altă ordine de idei, Înalta

Curte constată că instanța de judecată trebuie să manifeste prudență ori de

câte ori intervine în contractul de asistență juridică încheiat de apărător cu

clintul său, având în vedere că aprecierea cuantumului rezonabil poate limita dreptul

la apărare al părților.

Așa fiind, în raport de prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta

SC U.A.

SA București (fostă SC U.V.I.G. SA)

împotriva Deciziei nr. 95 din 12 iunie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal.

Respinge cererea formulată de

intimații reclamanți privind acordarea de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7

mai 2010.