ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 7/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 10901 din 3 octombrie 2007, Tribunalul București, secția a VI-a comercială a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A.O. SA București împotriva pârâtelor SC A.R.A. SA și A.B. dispunând obligarea pârâtei la plata sumei de 303.125.000 lei contravaloare prejudiciu și la dobânda legală de la data pronunțării hotărârii și până la achitarea integrală a debitului. Ulterior, prin încheierea din 9 ianuarie 2008 s-a dispus îndreptarea erorii materiale din sentință, în sensul că la alin. (2) din dispozitiv se va trece 226.722.000 lei penalități de întârziere. Obiectul acțiunii cu care a fost sesizată instanța a constat în plata sumelor necesare reparării prejudiciului provocat de asiguratul R.A.B., în urma unui accident de circulație produs din culpa sa, prin schimbarea direcției de mers nesemnalizată.

În considerentele sentinței, instanța de fond a reținut – în urma administrării probelor - că vinovați de producerea accidentului se fac ambii conducători auto, gradul de gravitate al culpelor fiind egale (de ½ fiecare). S-a constatat că sunt întrunite cerințele prevederilor de art. 22 din Legea nr. 136/1995 și că se va aplica regula potrivit cu care, în caz de coliziune, asigurații în culpă primesc despăgubiri de la asigurator pentru paguba suferită invers proporțional culpei fiecăruia. Apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței a fost anulat ca netimbrat prin decizia comercială nr. 90 din 3 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Prin aceeași decizie, apelul pârâtei SC A.R.A.

SA a fost respins ca nefondat, reținându-se în considerente că s-a stabilit corect gravitatea culpei celor doi conducători auto în producerea accidentului conform probelor efectuate în cauză, probe ce au constat în procesul-verbal de constatare a accidentului, declarațiile celor 2 conducători auto, rezoluția Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și raportul de expertiză judiciară. S-a mai reținut că, stabilind culpa comună a celor implicați în coliziune, s-au aplicat corect dispozițiile art. 22 din Legea nr. 136/1995.

Cu privire la plata penalităților, instanța de apel nu a luat în considerare susținerea pârâtei în sensul că nu datorează penalități pentru că nu s-ar fi aflat în culpă atâta timp cât stabilirea gradului culpei s-a stabilit abia după efectuarea expertizei, întrucât conform art. 46 din Ordinul 9/2002 din Normele pentru aplicarea legii în domeniul asigurărilor de răspundere civilă, persoana răspunzătoare de producerea accidentului și culpa sa a fost cunoscută și stabilită încă de la 11 septembrie 2003. Împotriva deciziei a formulat recurs pârâta, care a indicat ca temei prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând următoarele: - În condițiile în care asiguratorul C.A.S.C.O. al reclamantei a încălcat prevederile Regulamentului de aplicare a O.U.G.

nr. 192/2002, culpa acestuia trebuia să fie mai mare, respectiv de 2/3, iar contravaloarea despăgubirii să fie calculată conform acestui procent. - S-au aplicat greșit prevederile art. 46 și art. 230 din O.U.G. 9/2002 privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor de despăgubiri civile pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule în anul 2003 întrucât dosarul de daună nu putea fi finalizat până în momentul stabilirii culpei în producerea accidentului. Se consideră că societatea nu putea efectua plata înainte de stabilirea culpei în producerea accidentului motiv pentru care nu datorează penalități de întârziere. Prin întâmpinare, societatea intimată a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei instanței de apel.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Referitor la criticile ce vizează modul de stabilire a culpei și a contravalorii despăgubirilor corespunzătoare acestuia, precum și aprecierea dată concluziilor raportului de expertiză, în considerarea reglementărilor cuprinse în art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul controlului judiciar, întrucât nu se subsumează motivului de nelegalitate indicat de recurentă și nici unui alt motiv reglementat de art. 304 C. proc. civ., antamând chestiuni de fapt ce nu pot fi analizate în această fază procesuală. Referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 46 din Ordinul 9/2000 privind Normele pentru aplicarea legii în domeniul asigurărilor de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule se constată că susținerea recurentei este nefondată.

Instanța a stabilit în mod corect că pârâta datorează și penalități de întârziere întrucât ar fi trebuit să achite despăgubirile datorate în termen de 20 de zile de la depunerea documentelor necesare finalizării dosarului de daună (conform prevederilor menționate), fiind cunoscută persoana răspunzătoare de producerea accidentului și culpa acestuia încă din data de 11 septembrie 2003 conform actelor emise de Poliția Municipiului Târgoviște. În baza considerentelor expuse, Înalta Curte va menține decizia instanței de apel ca fiind legală și va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA București împotriva Deciziei comerciale nr. 90 din 3 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2009.