ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1722/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1722/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 89 din 29 ianuarie 2008, Tribunalul Dâmbovița, secția

comercială și de contencios administrativ, a respins excepțiile invocate de

pârâta SC T.L.I.F.N. SA București, privind lipsa calității sale procesuale

pasive și lipsa interesului reclamantului pentru chemarea în judecată, a

respins excepția invocată de pârâta SC O. SA - SC V.I.G. SA București, sucursala

Dâmbovița, privind lipsa calității de reprezentant a reclamantului, a admis în

parte acțiunea modificată, formulată de reclamantul T.N.V., a obligat pârâta SC

O. SA - SC V.I.G. SA București, sucursala Dâmbovița, să plătească pârâtei SC

T.L.I.F.N. SA București despăgubirea în sumă de 7.300 Euro și daunele provocate

acesteia prin încasarea cu întârziere a despăgubirii, rezultate din dobânzi,

penalități, reactualizări, a dispus repunerea părților în situația anterioară

și restituirea de către pârâta SC T.L.I.F.N. SA București către reclamant, a

avansului și ratelor achitate de acesta totalizând 8.012,7 Euro, a obligat

pârâta SC T.L.I.F.N. SA București să radieze din circulație autoturismul Cielo

cu număr de înmatriculare și a obligat pârâtele să plătească reclamantului câte

5.000 lei, cu titlu de daune morale și cheltuieli de judecată de câte 1.575

lei.

Împotriva sentinței, au declarat

apel toate părțile din proces.

Prin decizia nr. 132 din 18 iunie

2008, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ

fiscal, a respins, ca nefondate apelurile formulate de pârâte și a admis apelul

formulat de reclamant.

A schimbat sentința în parte în sensul

că a obligat pârâtele să plătească reclamantului câte 50.000 lei, daune morale,

în loc de 5.000 lei și a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut referitor la apelul pârâtei SC O. SA - SC V.I.G. SA

București, sucursala Dâmbovița, în privința excepției lipsei procedurii

prealabile, prevăzută de art. 720

1

alin. (1) C. proc. civ., că a

fost îndeplinită potrivit procesului-verbal încheiat la 26 octombrie 2006 (fila

72 dosar fond) și adresei nr. 1974 din 7 noiembrie 2006 a SC O. SA către

reclamant.

În privința excepției lipsei

calității de reprezentant, a fost corect respinsă în considerarea mandatului

dat de către pârâta SC T.L.I.F.N. SA reclamantului, conform art. 7.5, teza

finală din Contractul de leasing financiar nr. 16014 din 9 februarie 2004,

încheiat între SC T.L.I.F.N. SA, în calitate de finanțator și reclamant în

calitate de utilizator, potrivit căruia mandatul dat utilizatorului este deplin

în cazul distrugerii totale a bunului, în același sens fiind și adresa nr. 3072

din 23 noiembrie 2006 a pârâtei SC T.L.I.F.N. SA București.

Referitor la excepția de anulare a

acțiunii pentru netimbrare, s-a reținut că, prin încheierea din camera de

consiliu din 31 mai 2007, Tribunalul Dâmbovița, secția comercială și de

contencios administrativ, a respins ca neîntemeiată cererea de reexaminare

formulată de apelanta-pârâtă împotriva încheierii pronunțată de aceeași

instanță la 23 aprilie 2007 cu privire la timbrarea acțiunii de către

reclamant, deoarece cauza derivă dintr-un fapt penal, respectiv dintr-un

accident de circulație produs la data de 3 decembrie 2004, fiind, astfel,

incidente, în cauză, dispozițiile art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997

privind taxele judiciare de timbru, potrivit cărora sunt scutite de taxa de

timbru, cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile sau daunele materiale și

morale decurgând din acestea.

Pe fond, s-au înlăturat apărările

pârâtei, privind incidența dispozițiilor art. 3.1.1 din Condițiile specifice

pentru avarii, potrivit cărora asigurătorul nu acoperă daunele produse când

conducătorul auto – în speță reclamantul, se află sub influența băuturilor

alcoolice, deoarece nu s-a dovedit acest fapt, dimpotrivă probele privind

analizele toxicologice ale alcoolemiei nu sunt concludente, iar dosarul penal

vizând răspunderea penală a numiților I.D. și P.C. în ceea ce privește

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 184 alin. (2) și (4) C. proc. pen.

raportat la art. 182 C. pen. se află încă în curs de judecată.

S-a concluzionat, astfel, că în

lipsa incidenței clauzei de exonerare, în cauză, operează răspunderea

contractuală, fiind întrunite toate condițiile pentru antrenarea acesteia,

încât, în mod legal, prima instanță a obligat această pârâtă să plătească

celeilalte pârâte SC T.L.I.F.N. SA București suma de 7.300 Euro și daunele

civile materiale și morale, existând legătură de cauzalitate între fapta

pârâtei și prejudiciul suferit reclamantului.

Cu privire la apelul formulat de

pârâta SC T.L.I.F.N. SA, s-a reținut că pentru aceleași considerente, critica

privind lipsa calității de reprezentant a pârâtei nu poate fi primită ca și

excepția anulării acțiunii pentru netimbrare.

În ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive a acestei pârâte,

s-a reținut că potrivit contractului de leasing financiar nr. 16014 din 9

februarie 2004, încheiat între apelanta SC T.L.I.F.N. SA, în calitate de

finanțator și reclamantul, în calitate de utilizator, având mențiunea –

asigurator SC O. SA - SC V.I.G. SA București, sucursala Dâmbovița, în partea de

sus a contractului de leasing, la art. 7.6 din contract, se prevede că

despăgubirile ce vor fi achitate de societatea de asigurare în cazul pierderii

sau distrugerii totale a bunului, vor fi încasate de finanțator și vor fi

distribuite, astfel: finanțatorul va reține din despăgubirea încasată de la

societatea de asigurări o sumă echivalentă cu diferența între valoarea inițială

a bunului din care se scad, valoarea avansului achitat de utilizator și

valoarea ratelor de leasing achitate, iar utilizatorul va încasa diferența

între valoarea despăgubirii și suma cuvenită finanțatorului.

Prin contractul de leasing financiar

s-au prevăzut drepturi și obligații în sarcina pârâtei SC T.L.I.F.N. SA, ea

fiind îndreptățită să încaseze despăgubirea de la asigurator și ulterior să o

distribuie, ceea ce nu a făcut.

Referitor la excepția lipsei de

interes a reclamantului, s-au avut în vedere dispozițiile art. 7.7 din

contractul de leasing, potrivit cărora în cazul în care utilizatorul nu își

îndeplinește la timp și complet mandatul încredințat și renunță la mandat,

utilizatorul este obligat la plata către finanțator a unei despăgubiri la

nivelul despăgubirii datorate de societatea de asigurare și care nu s-a încasat

din culpa utilizatorului, sau după caz, a daunelor provocate prin încasarea cu

întârziere a despăgubirilor datorate de societatea de asigurare, astfel încât

este pe deplin justificat interesul reclamantului pentru stabilirea cadrului

procesual prin participarea tuturor părților contractante, în condițiile în

care contractul de leasing face parte integrantă din polița de asigurare,

aceasta fiind încheiată între cele două pârâte, ca asigurator și asigurat,

reclamantul utilizator având obligația să plătească în continuare ratele de

leasing datorită refuzului nejustificat al pârâtei finanțator de a achita

despăgubirea pe care trebuia să o încaseze de la asigurator.

Pe fond, s-a reținut că obligația

pârâtei de a restitui reclamantului avansul și ratele la contractul de leasing

este legală, deoarece s-a refuzat sistarea facturării ratelor lunare de

leasing, așa cum rezultă din anexa nr. 2 privind lista plăților la Contractul

de leasing financiar nr. 16014 din 9 februarie 2004, aflată la fila 57 dosar

fond, autoturismul fiind distrus total în accidentul de circulație din 3

decembrie 2004. Reclamantul a fost astfel nevoit să achite ratele și cum,

urmare modificării O.G. nr. 51/1997 prin Legea nr. 241/2007, prin care toate

taxele și impozitele din contactul de leasing trec în sarcina utilizatorului,

este pe deplin întemeiat capătul de cerere privind obligarea apelantei la

restituirea către reclamant a avansului și ratelor achitate de acesta, în

cuantum de 8.012,7 Euro, instanța dispunând legal și repunerea părților în

situația anterioară și obligând pârâta să radieze din circulație autoturismul

Cielo cu număr, potrivit dispozițiilor art. 47 lit. d), teza I din Regulamentul

de aplicare al O.G. nr. 195/2002.

În consecință, s-a concluzionat și

cu privire la acest apel că, în condițiile în care nu s-a dovedit faptul că

reclamantul s-a aflat sub influența băuturilor alcoolice la data producerii

accidentului, despăgubirile materiale și morale au fost legal acordate.

Cu privire la apelul formulat de

reclamant, s-a considerat că în privința modului în care s-a soluționat cererea

în daune morale, hotărârea este netemeinică față de prejudiciul suferit pentru

traumele psihice cauzate și, pe cale de consecință, a majorat cuantumul

acestora.

Împotriva acestei hotărâri, au

formulat recurs pârâtele solicitând, în principal, casarea și trimiterea cauzei

spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea hotărârii, admiterea apelurilor

și schimbarea sentinței instanței de fond în sensul respingerii acțiunii, ca

nefondată.

Pârâta SC O. SA - SC V.I.G. SA

București, sucursala Dâmbovița, a invocat critici întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.

În cadrul primului motiv de recurs,

prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., incident atunci când instanța a

acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, a arătat că, în mod

nelegal, a fost obligată la plata unei despăgubiri de 7.300 Euro către

recurenta-pârâtă SC T.L.I.F.N. SA deși această societate nu a solicitat

niciodată obligarea sa la plata sumelor acordate, încălcându-se principiul

disponibilității.

În cadrul celui de al doilea motiv

de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., incident atunci când

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive

contradictorii și străine de natura pricinii, a arătat că instanța de apel nu a

motivat critica privind nepronunțarea instanței de fond asupra excepției

prematurității acțiunii în ceea ce privește daunele morale, adresa nr. 1974 din

7 noiembrie 2006 neavând legătură cu aceste pretenții.

S-a mai reținut în motivarea

instanței de apel că reclamantul a solicitat majorarea cuantumului daunelor

morale, deși nu există o astfel de cerere.

În cadrul motivului de recurs,

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., incident atunci când decizia atacată

este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea legii, a arătat că

instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției prematurității cererii

privind obligarea la plata daunelor morale, în cauză fiind dovedit că partea

adversă nu a respectat dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ., în ceea

ce privește procedura de convocare la conciliere.

S-a respins greșit și excepția lipsei calității de reprezentant al SC

T.L.I.F.N. SA a reclamantului care a formulat cererea de chemare în judecată în

calitate de mandatar al societății deși nu s-a depus un mandat expres, cum era

necesar în această situație (art. 68 C. proc. civ.), iar aceasta din urmă a

înțeles să formuleze apărări proprii, având o poziție procesuală distinctă de a

reclamantului.

Motivarea instanței de apel, potrivit căreia existența mandatului este

dedusă din aplicarea prevederilor art. 7.5 teza finală din contractul de

leasing financiar este contrară acestor dispoziții, mandatul la care se referă

contractul vizând doar demersurile extrajudiciare, iar prin respingerea

excepției s-a ajuns la situația absurdă din punct de vedere juridic potrivit

căreia mandantul, ale cărui interese ar fi trebuit reprezentate de către

reclamant, să fie obligat la plată către mandatarul său.

O altă critică, în cadrul acestui motiv de recurs, o constituie modul de

soluționare a excepției anulării cererii de chemare în judecată pentru

nesatisfacerea obligației de plată a taxelor de timbru, instanța de apel

aplicând greșit dispozițiile art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997,

modificată, deoarece, în cauză, este vorba de o acțiune directă cu caracter

comercial nederivată din penal, evaluabilă în bani, supusă plății taxelor de

timbru, conform art. 20 din lege.

Pe fond, considerațiile instanței sunt în contradicție cu dispozițiile

O.U.G. nr. 195/2002 în privința procedurii recoltării probelor biologice,

probele atestând respectarea acesteia în condițiile prevăzute de actul

normativ, încât instanța de apel trebuia să constate că reclamantul se afla sub

influența băuturilor alcoolice la data producerii accidentului, situație în

care recurenta-pârâtă nu putea fi obligată la plata despăgubirilor.

Cât privește raportul de expertiză nr. 264/2007 pe care instanța și-a

motivat soluția, este nelegal, obiectivele fixate contravenind ordinului nr. 1134/2000,

pentru ca instanțele să fi putut reține că rezultatul alcoolemiei a fost

viciat, în această privință, conform art. 1169 C. civ., sarcina probei revenind

reclamantului.

Astfel, probele din cadrul dosarului de urmărire penală confirmă o altă

situație.

O altă critică, în cadrul acestui motiv de recurs, vizează respingerea

cererii de suspendare a judecății cauzei, în baza art. 244 pct. 2 C. proc. civ.

având în vedere dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. pen. și faptul că pe

rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești se află dosarul nr. 2552/P/2007,

iar soluționarea pe fond a prezentei cauze depinde de soluția ce va fi dată în

cauza penală.

O greșită aplicare a legii a condus la menținerea hotărârii instanței de

fond, de repunere a părților în situația anterioară și la obligarea recurentei-pârâte

SC T.L.I.F.N. SA la plata sumei de 8.012,7 Euro, contravaloare rate leasing,

ceea ce ar însemna că reclamantul a folosit gratuit autoturismul până la

producerea accidentului, contrar prevederilor contractului de leasing.

O altă critică vizează greșita obligare a recurentei-pârâte la plata

daunelor morale, întrucât, nu există legătură de cauzalitate între operațiile

suferite de reclamant și instrumentarea dosarului de daună, în cauză

reclamantul solicitând antrenarea răspunderii civile contractuale în baza

contractului de asigurare ori, acest tip de daune sunt specifice răspunderii

civile delictuale și puteau fi pretinse doar de la autorii accidentului,

niciuna dintre pârâte sau prepușii acestora nefiind părți la accidentul produs.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că nu putea fi ținută să răspundă decât în

baza, condițiile și limitele contractului de asigurare de bunuri încheiat cu

reclamantul, potrivit principiului îndemnitar al despăgubirii, iar suma de

7.300 Euro trebuind să fie achitată către SC T.L.I.F.N. SA în caz de daună

totală și în niciun caz către reclamant.

Procedând, dimpotrivă, instanța de apel a încălcat atât dispozițiile

art. 27 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, art. 17.8 din Condițiile generale

contractuale cât și art. 969 C. civ.

O corectă aplicare a legii ar fi condus la anularea raportului medico-

legal psihiatric nr. 259 din 3 aprilie 2007 care a stat la baza acordării

daunelor, deoarece a fost întocmit, definitivat și înregistrat anterior datei

la care s-a întrunit comisia de examinare, nu are la bază examinarea

nemijlocită a persoanei în cadrul unei comisii compusă dintr-un medic legist,

în calitate de președinte și 2 medici psihiatri, încălcându-se art. 10 alin. (1)

din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, constatărilor și a altor

lucrări medico-legale.

Cât privește majorarea, în apel, a cuantumului acordat cu titlu de daune

morale, este nelegală, deoarece are la bază stabilirea greșită a raporturilor

juridice în care s-au aflat părțile și a conținutului obligațiilor asumate,

așa-zisa tulburare de stress putând fi determinată de orice stare conflictuală,

iar suma stabilită cu acest titlu este de 4 ori mai mare decât prejudiciul

efectiv suferit.

Prin ultima critică adusă hotărârii, a arătat că s-a încălcat dreptul la

apărare și principiul contradictorialității, prin Încheierea din 11 iunie 2008,

necomunicată, permițându-se reclamantului să își precizeze pretențiile după

închiderea dezbaterilor așa cum a procedat și instanța de fond când, cu

încălcarea art. 132 C. proc. civ. a permis reclamantului să își modifice

cererea inițială de chemare în judecată.

Recurenta SC T.L.I.F.N. SA a invocat critici subsumate motivelor de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 3, 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În cadrul motivului de recurs, prevăzut

de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., privind încălcarea formelor de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității, a arătat că obiectul acțiunii nu vizează

plata unor despăgubiri de către cei răspunzători penal de producerea

accidentului, ci privește obligarea pârâtelor la plata unor despăgubiri civile

contractuale, astfel că se impunea timbrarea acțiunii în raport de valoarea

pretențiilor solicitate.

Deși, inițial, instanța de judecată

a stabilit în sarcina reclamantului această obligație și a acordat mai multe

termene de judecată, contrar legii, ulterior, a stabilit că litigiul își are

geneza într-un fapt penal în contradicție cu toate celelalte măsuri din care a

rezultat calificarea de către instanță a litigiului ca fiind comercial și a

respins, astfel, excepția anulării cererii pentru netimbrare.

În cadrul motivului prevăzut de art.

304 pct. 3 C. proc. civ., vizând încălcarea competenței materiale, a susținut

că, în condițiile în care există pe rol un dosar având ca obiect identificarea

responsabililor de producerea accidentului, pronunțarea atât a sentinței de

fond, cât și a deciziei din apel s-a făcut cu încălcarea competenței instanței

penale, sens în care s-a și solicitat suspendarea judecății până la

definitivarea cercetărilor penale și pronunțarea unei hotărâri judecătorești.

Sub acest din urmă aspect, a expus

situația de fapt rezultată din cererile de suspendare repetate formulate prin

raportare la dosarul nr. 2552/P/2007 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă

Judecătoria Ploiești.

În cadrul motivului de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

a arătat că atât instanța de fond cât și cea de apel care a menținut soluția

primei instanțe, au acordat altceva decât s-a cerut dispunând nelegal repunerea

părților în situația anterioară și obligarea SC T.L.I.F.N. SA la restituirea

ratelor achitate de reclamant, totalizând 8.012,7 Euro.

Așa cum a arătat și prin motivele de

apel, reclamantul a solicitat prin cererea introductivă chemarea în judecată a SC

T.L.I.F.N. SA doar pentru opozabilitate, iar la prima zi de înfățișare nu a

depus nicio cerere modificatoare, încât, prima instanță trebuia să se pronunțe

exclusiv pe cererile formulate

in limine litis

și nu să o oblige la

plata acestei sume, deși nu exista o astfel de cerere.

Totodată, repunerea în situația

anterioară contravine și dispozițiilor Codului civil și ale O.G. nr. 51/1997,

privind operațiunile de leasing contractul fiind cu executare succesivă,

incompatibil cu această sancțiune juridică, iar în cauză nu s-a dovedit

existența unei cauze de nulitate a contractului, care să determine acest lucru.

Sub acest aspect, trebuiau avute în

vedere dispozițiile art. 7.6 din contract, din care rezultă că despăgubirile la

care are dreptul utilizatorul în cazul pierderii sau distrugerii bunului,

reprezintă doar diferența între valoarea despăgubirii încasată de la asigurător

și suma cuvenită finanțatorului.

În cadrul motivului prevăzut de art.

304 pct. 8 C. proc. civ., a arătat, în esență că, prin repunerea părților în

situația anterioară, instanța a schimbat și înțelesul contractului de leasing,

fiind de esența acestui contract ca utilizatorul să plătească, în schimbul

utilizării bunului, rata de leasing, dobânda la această sumă și asigurările

CASCO și RCA.

Tot de esența contractului este ca

utilizatorul să preia riscul pierderii bunului, acest transfer intervenind

oricum în baza principiului de drept

pacta sunt servanda

, prevăzut de

art. 969 C. civ.

Cât privește suma acordată, ea nu

poate depăși, așa cum s-a arătat, despăgubirile calculate conform art. 7.6 din

contract, pentru orice alte sume, reclamantul având dreptul‚ să se îndrepte

împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, dispozițiile Legii nr.

241/2007 care au modificat dispoziții ale O.G. nr. 51/1997, neavând legătură cu

cauza.

În cadrul motivului prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a invocat contrarietatea între dispozitiv și

considerente rezultată din faptul că, deși calitatea procesuală a reclamantului

este justificată față de calificarea acestuia de mandatar al SC T.L.I.F.N. SA,

prin dispozitivul sentinței, pârâta SC T.L.I.F.N. SA a fost obligată către

acesta la plata unor sume de bani.

Prin ultimele critici, subsumate mai multor puncte din cererea de recurs

fără să se fi indicat vreun temei de drept a arătat că hotărârea este nelegală

și sub aspectul acordării daunelor morale, neexistând o cerere formulată în

termen procedural, și temei legal, societatea de leasing nepricinuind, prin

natura raporturilor juridice pe care le-a avut cu reclamantul un prejudiciu de

această natură.

Cât privește raportul medico-legal,

obiectivul acestuia a fost de a se analiza relația de cauzalitate în raport de

societatea de asigurare și nu și cea de leasing, iar concluziile, evident nu au

vizat-o și pe această pârâtă.

Analizând recursurile, în limita

motivelor de recurs, formulate de fiecare recurentă, în ordinea lor firească

față de efectele juridice pe care le produc, prin admiterea acestora, se

constată că sunt întemeiate pentru considerentele de fapt și de drept ce se vor

expune în continuare.

Reclamantul, formulând cererea de chemare în judecată, la 28 noiembrie

2006, a solicitat în contradictoriu și în numele mandatarului său SC T.L.I.F.N.

SA, ca SC O. SA - SC V.I.G. SA București, sucursala Dâmbovița să își execute

obligația ce și-a asumat-o prin contractul de asigurare încheiat între acestea

din urmă de a plăti despăgubirea datorată ca urmare a producerii evenimentului

asigurat, prin distrugerea totală a autoturismului deținut în leasing și să

plătească, totodată, reclamantului despăgubiri civile de 500.000 lei RON,

reprezentând daune morale, dobânzi și penalități de întârziere reactualizate.

A atașat dovada realizării

concilierii directe cu SC O. SA - SC V.I.G. SA București, sucursala Dâmbovița,

conform art. 720

1

C. proc. civ., din 26 octombrie 2006, pentru suma

pretinsă cu titlu de despăgubiri, în dosarul de daună nr. CA/DB/04/652.

Ulterior, la 12 decembrie 2007,

reclamantul a solicitat obligarea SC T.L.I.F.N. SA la radierea din circulație a

autoturismului, iar la 12 ianuarie 2008, în răspunsul la întâmpinarea depusă de

SC O. SA - SC V.I.G. SA București, sucursala Dâmbovița, cu nr. 32 din 12

ianuarie 2008 și în concluziile scrise depuse pentru termenul de judecată din

29 ianuarie 2008, când cauza a și fost soluționată pe fond, a solicitat în

calitate de mandatar al SC T.L.I.F.N. SA și în nume propriu, obligarea pârâtei SC

O. SA - SC V.I.G. SA București, sucursala Dâmbovița, să îi plătească SC

T.L.I.F.N. SA suma de 7.300 Euro, conform poliței de asigurare, încheiată între

acestea, obligarea SC T.L.I.F.N. SA să îi restituie reclamantului suma de

8.012,82 Euro, reprezentând avansul și cele 35 rate achitate, conform anexei 2

– Lista plăților la contractul de leasing financiar nr. 16014/2004, încheiat

între reclamant și această societate, cu aplicarea indicelui de inflație și

obligarea în solidar a celor două pârâte la daune morale de 1.000.000 lei și

cheltuieli de judecată.

Instanța de fond, soluționând cauza,

a pronunțat o hotărâre în sensul celor solicitate prin această ultimă cerere,

necomunicată și nepusă în discuția părților, cu încălcarea principiilor

legalității, contradictorialității a dreptului la apărare și a rolului activ al

instanței, consacrate prin dispozițiile art. 112-115 C. proc. civ., raportat la

art. 132-134 C. proc. civ., combinat cu art. 103 C. proc. civ., art. 109 C.

proc. civ. raportat la art. 720

1

C. proc. civ., respectiv a art. 129

C. proc. civ., în același sens, cu încălcarea art. 298 C. proc. civ. procedând

și instanța de apel.

Este de principiu că partea are

dreptul să dispună de obiectul procesului dar acest principiu trebuie corelat

cu exigențele celorlalte principii ale procesului civil arătate, care permit

părții modificarea cadrului procesual într-un anumit termen și condiții, cu

respectarea drepturilor celorlalte părți, atât la fond cât și în apel.

Pe de altă parte, deși instanțele de

judecată au acceptat modificarea cadrului procesual în condițiile arătate, nu

s-a dat o rezolvare corespunzător acestui cadru procesual unora dintre

excepțiile invocate, deoarece atât prima instanță cât și instanța de apel, care

a confirmat hotărârea de fond, au analizat aceste excepții doar prin raportare

la cererea inițială.

Este evident astfel că, prin

cererea din 12 ianuarie 2008, reclamantul și-a modificat pretențiile, deoarece,

pe de o parte, a solicitat ca mandatar al SC T.L.I.F.N. SA, în baza art. 7.5

din contract obligarea SC O. SA - SC V.I.G. SA București, sucursala Dâmbovița,

la plata sumei derivată din raportul juridic de asigurare către SC T.L.I.F.N.

SA dar a solicitat în același timp și în nume propriu obligarea SC T.L.I.F.N.

SA, în baza contractului de leasing, la radierea din circulație a

autoturismului și repunerea părților în situația anterioară, în sensul

restituirii avansului și a ratelor achitate în baza acestui contract, ca urmare

a distrugerii autoturismului în urma producerii accidentului cât și obligarea

ambelor pârâte la plata unor daune morale, reactualizate în apel.

Prin urmare, excepția anulării

cererii de chemare în judecată pentru neplata taxei timbru aferente, ca și

excepția prematurității acțiunii trebuiau analizate prin raportare la acest

obiect patrimonial, evaluabil în bani, neavut în vedere și care nu este derivat

din clauza penală iar excepția lipsei calității de reprezentant al SC

T.L.I.F.N. SA, a reclamantului trebuia analizată în contextul în care acesta

din urmă are și calitatea de pârâtă și a formulat apărări proprii.

Toate aceste critici se subsumează

motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 7 și 9 C. proc. civ. și

sunt întemeiate vătămarea recurenților pârâți neputând fi înlăturată, potrivit

art. 105 alin. (2) C. proc. civ., decât prin desființarea hotărârilor.

S-a mai invocat, în plus de către

recurenta-pârâtă SC T.L.I.F.N. SA și motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 3 C. proc. civ., susținându-se că instanța nu era competentă material să

judece cauza, atât această recurentă cât și cealaltă, în cadrul motivului de

recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând, totodată, că

instanța civilă trebuia să suspende judecata cauzei, în baza art. 244 pct. 2 C.

proc. civ.

Ori, față de natura pretențiilor

derivate din executarea a două contracte comerciale, competența revine

instanței comerciale care a fost legal învestită, iar împrejurarea că există și

un dosar de cercetare a unei fapte penale, în legătură cu accidentul, în care

recurentele-pârâte nu sunt părți, nu atrage de drept suspendarea, în baza art. 244

alin. (2) C. proc. civ. a judecății acestei cauze, ci doar în urma aprecierii

oportunității ei, de către instanțe, față de caracterul permisiv al normei.

Prin urmare, aceste motive de recurs

nu sunt fondate.

Totodată, în cadrul motivului,

prevăzut de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurentele - pârâte au invocat

și aspecte care privesc fondul cauzei, criticând interpretarea greșită și

nesocotirea drepturilor și obligațiilor derivate din executarea celor două

contracte față de natura acestora, pe care le-au dezvoltat, respectiv

neîndeplinirea condițiilor răspunderii pentru daune morale dar ele nu pot fi

analizate în acest cadru procesual, față de soluția de casare a hotărârilor și

de trimitere a cauzei spre rejudecare pentru motivele de recurs găsite deja, ca

fondate, toate acestea urmând a fi avute în vedere de către prima instanță, în

rejudecare, ca și dispozițiile art. 22 C. proc. pen., dacă între timp s-a

pronunțat o hotărâre penală definitivă.

Așa fiind, în baza art. 312 pct. 5 C.

proc. civ. raportat la art. 304 pct. 5, 6, 7 și 9 C. proc. civ. se vor admite

ambele recursuri, se vor casa hotărârile și se va trimite cauza spre rejudecare

primei instanțe.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtele SC

T.L.I.F.N. SA București și O. - SC V.I.G. SA București, împotriva deciziei

Curții de Apel Ploiești nr. 132 din 18 iunie 2008, casează decizia atacată și

sentința Tribunalului Dâmbovița nr. 89 din 29 ianuarie 2008 și trimite cauza

Tribunalului Dâmbovița spre rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 3 iunie 2009.