ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1722/2009
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1722/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința nr. 89 din 29 ianuarie 2008, Tribunalul Dâmbovița, secția
comercială și de contencios administrativ, a respins excepțiile invocate de
pârâta SC T.L.I.F.N. SA București, privind lipsa calității sale procesuale
pasive și lipsa interesului reclamantului pentru chemarea în judecată, a
respins excepția invocată de pârâta SC O. SA - SC V.I.G. SA București, sucursala
Dâmbovița, privind lipsa calității de reprezentant a reclamantului, a admis în
parte acțiunea modificată, formulată de reclamantul T.N.V., a obligat pârâta SC
O. SA - SC V.I.G. SA București, sucursala Dâmbovița, să plătească pârâtei SC
T.L.I.F.N. SA București despăgubirea în sumă de 7.300 Euro și daunele provocate
acesteia prin încasarea cu întârziere a despăgubirii, rezultate din dobânzi,
penalități, reactualizări, a dispus repunerea părților în situația anterioară
și restituirea de către pârâta SC T.L.I.F.N. SA București către reclamant, a
avansului și ratelor achitate de acesta totalizând 8.012,7 Euro, a obligat
pârâta SC T.L.I.F.N. SA București să radieze din circulație autoturismul Cielo
cu număr de înmatriculare și a obligat pârâtele să plătească reclamantului câte
5.000 lei, cu titlu de daune morale și cheltuieli de judecată de câte 1.575
lei.
Împotriva sentinței, au declarat
apel toate părțile din proces.
Prin decizia nr. 132 din 18 iunie
2008, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ
fiscal, a respins, ca nefondate apelurile formulate de pârâte și a admis apelul
formulat de reclamant.
A schimbat sentința în parte în sensul
că a obligat pârâtele să plătească reclamantului câte 50.000 lei, daune morale,
în loc de 5.000 lei și a menținut restul dispozițiilor sentinței.
Pentru a se pronunța astfel,
instanța de apel a reținut referitor la apelul pârâtei SC O. SA - SC V.I.G. SA
București, sucursala Dâmbovița, în privința excepției lipsei procedurii
prealabile, prevăzută de art. 720
1
alin. (1) C. proc. civ., că a
fost îndeplinită potrivit procesului-verbal încheiat la 26 octombrie 2006 (fila
72 dosar fond) și adresei nr. 1974 din 7 noiembrie 2006 a SC O. SA către
reclamant.
În privința excepției lipsei
calității de reprezentant, a fost corect respinsă în considerarea mandatului
dat de către pârâta SC T.L.I.F.N. SA reclamantului, conform art. 7.5, teza
finală din Contractul de leasing financiar nr. 16014 din 9 februarie 2004,
încheiat între SC T.L.I.F.N. SA, în calitate de finanțator și reclamant în
calitate de utilizator, potrivit căruia mandatul dat utilizatorului este deplin
în cazul distrugerii totale a bunului, în același sens fiind și adresa nr. 3072
din 23 noiembrie 2006 a pârâtei SC T.L.I.F.N. SA București.
Referitor la excepția de anulare a
acțiunii pentru netimbrare, s-a reținut că, prin încheierea din camera de
consiliu din 31 mai 2007, Tribunalul Dâmbovița, secția comercială și de
contencios administrativ, a respins ca neîntemeiată cererea de reexaminare
formulată de apelanta-pârâtă împotriva încheierii pronunțată de aceeași
instanță la 23 aprilie 2007 cu privire la timbrarea acțiunii de către
reclamant, deoarece cauza derivă dintr-un fapt penal, respectiv dintr-un
accident de circulație produs la data de 3 decembrie 2004, fiind, astfel,
incidente, în cauză, dispozițiile art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997
privind taxele judiciare de timbru, potrivit cărora sunt scutite de taxa de
timbru, cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile sau daunele materiale și
morale decurgând din acestea.
Pe fond, s-au înlăturat apărările
pârâtei, privind incidența dispozițiilor art. 3.1.1 din Condițiile specifice
pentru avarii, potrivit cărora asigurătorul nu acoperă daunele produse când
conducătorul auto – în speță reclamantul, se află sub influența băuturilor
alcoolice, deoarece nu s-a dovedit acest fapt, dimpotrivă probele privind
analizele toxicologice ale alcoolemiei nu sunt concludente, iar dosarul penal
vizând răspunderea penală a numiților I.D. și P.C. în ceea ce privește
săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 184 alin. (2) și (4) C. proc. pen.
raportat la art. 182 C. pen. se află încă în curs de judecată.
S-a concluzionat, astfel, că în
lipsa incidenței clauzei de exonerare, în cauză, operează răspunderea
contractuală, fiind întrunite toate condițiile pentru antrenarea acesteia,
încât, în mod legal, prima instanță a obligat această pârâtă să plătească
celeilalte pârâte SC T.L.I.F.N. SA București suma de 7.300 Euro și daunele
civile materiale și morale, existând legătură de cauzalitate între fapta
pârâtei și prejudiciul suferit reclamantului.
Cu privire la apelul formulat de
pârâta SC T.L.I.F.N. SA, s-a reținut că pentru aceleași considerente, critica
privind lipsa calității de reprezentant a pârâtei nu poate fi primită ca și
excepția anulării acțiunii pentru netimbrare.
În ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive a acestei pârâte,
s-a reținut că potrivit contractului de leasing financiar nr. 16014 din 9
februarie 2004, încheiat între apelanta SC T.L.I.F.N. SA, în calitate de
finanțator și reclamantul, în calitate de utilizator, având mențiunea –
asigurator SC O. SA - SC V.I.G. SA București, sucursala Dâmbovița, în partea de
sus a contractului de leasing, la art. 7.6 din contract, se prevede că
despăgubirile ce vor fi achitate de societatea de asigurare în cazul pierderii
sau distrugerii totale a bunului, vor fi încasate de finanțator și vor fi
distribuite, astfel: finanțatorul va reține din despăgubirea încasată de la
societatea de asigurări o sumă echivalentă cu diferența între valoarea inițială
a bunului din care se scad, valoarea avansului achitat de utilizator și
valoarea ratelor de leasing achitate, iar utilizatorul va încasa diferența
între valoarea despăgubirii și suma cuvenită finanțatorului.
Prin contractul de leasing financiar
s-au prevăzut drepturi și obligații în sarcina pârâtei SC T.L.I.F.N. SA, ea
fiind îndreptățită să încaseze despăgubirea de la asigurator și ulterior să o
distribuie, ceea ce nu a făcut.
Referitor la excepția lipsei de
interes a reclamantului, s-au avut în vedere dispozițiile art. 7.7 din
contractul de leasing, potrivit cărora în cazul în care utilizatorul nu își
îndeplinește la timp și complet mandatul încredințat și renunță la mandat,
utilizatorul este obligat la plata către finanțator a unei despăgubiri la
nivelul despăgubirii datorate de societatea de asigurare și care nu s-a încasat
din culpa utilizatorului, sau după caz, a daunelor provocate prin încasarea cu
întârziere a despăgubirilor datorate de societatea de asigurare, astfel încât
este pe deplin justificat interesul reclamantului pentru stabilirea cadrului
procesual prin participarea tuturor părților contractante, în condițiile în
care contractul de leasing face parte integrantă din polița de asigurare,
aceasta fiind încheiată între cele două pârâte, ca asigurator și asigurat,
reclamantul utilizator având obligația să plătească în continuare ratele de
leasing datorită refuzului nejustificat al pârâtei finanțator de a achita
despăgubirea pe care trebuia să o încaseze de la asigurator.
Pe fond, s-a reținut că obligația
pârâtei de a restitui reclamantului avansul și ratele la contractul de leasing
este legală, deoarece s-a refuzat sistarea facturării ratelor lunare de
leasing, așa cum rezultă din anexa nr. 2 privind lista plăților la Contractul
de leasing financiar nr. 16014 din 9 februarie 2004, aflată la fila 57 dosar
fond, autoturismul fiind distrus total în accidentul de circulație din 3
decembrie 2004. Reclamantul a fost astfel nevoit să achite ratele și cum,
urmare modificării O.G. nr. 51/1997 prin Legea nr. 241/2007, prin care toate
taxele și impozitele din contactul de leasing trec în sarcina utilizatorului,
este pe deplin întemeiat capătul de cerere privind obligarea apelantei la
restituirea către reclamant a avansului și ratelor achitate de acesta, în
cuantum de 8.012,7 Euro, instanța dispunând legal și repunerea părților în
situația anterioară și obligând pârâta să radieze din circulație autoturismul
Cielo cu număr, potrivit dispozițiilor art. 47 lit. d), teza I din Regulamentul
de aplicare al O.G. nr. 195/2002.
În consecință, s-a concluzionat și
cu privire la acest apel că, în condițiile în care nu s-a dovedit faptul că
reclamantul s-a aflat sub influența băuturilor alcoolice la data producerii
accidentului, despăgubirile materiale și morale au fost legal acordate.
Cu privire la apelul formulat de
reclamant, s-a considerat că în privința modului în care s-a soluționat cererea
în daune morale, hotărârea este netemeinică față de prejudiciul suferit pentru
traumele psihice cauzate și, pe cale de consecință, a majorat cuantumul
acestora.
Împotriva acestei hotărâri, au
formulat recurs pârâtele solicitând, în principal, casarea și trimiterea cauzei
spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea hotărârii, admiterea apelurilor
și schimbarea sentinței instanței de fond în sensul respingerii acțiunii, ca
nefondată.
Pârâta SC O. SA - SC V.I.G. SA
București, sucursala Dâmbovița, a invocat critici întemeiate pe dispozițiile
art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.
În cadrul primului motiv de recurs,
prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., incident atunci când instanța a
acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, a arătat că, în mod
nelegal, a fost obligată la plata unei despăgubiri de 7.300 Euro către
recurenta-pârâtă SC T.L.I.F.N. SA deși această societate nu a solicitat
niciodată obligarea sa la plata sumelor acordate, încălcându-se principiul
disponibilității.
În cadrul celui de al doilea motiv
de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., incident atunci când
hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive
contradictorii și străine de natura pricinii, a arătat că instanța de apel nu a
motivat critica privind nepronunțarea instanței de fond asupra excepției
prematurității acțiunii în ceea ce privește daunele morale, adresa nr. 1974 din
7 noiembrie 2006 neavând legătură cu aceste pretenții.
S-a mai reținut în motivarea
instanței de apel că reclamantul a solicitat majorarea cuantumului daunelor
morale, deși nu există o astfel de cerere.
În cadrul motivului de recurs,
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., incident atunci când decizia atacată
este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea legii, a arătat că
instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției prematurității cererii
privind obligarea la plata daunelor morale, în cauză fiind dovedit că partea
adversă nu a respectat dispozițiile art. 720
1
C. proc. civ., în ceea
ce privește procedura de convocare la conciliere.
S-a respins greșit și excepția lipsei calității de reprezentant al SC
T.L.I.F.N. SA a reclamantului care a formulat cererea de chemare în judecată în
calitate de mandatar al societății deși nu s-a depus un mandat expres, cum era
necesar în această situație (art. 68 C. proc. civ.), iar aceasta din urmă a
înțeles să formuleze apărări proprii, având o poziție procesuală distinctă de a
reclamantului.
Motivarea instanței de apel, potrivit căreia existența mandatului este
dedusă din aplicarea prevederilor art. 7.5 teza finală din contractul de
leasing financiar este contrară acestor dispoziții, mandatul la care se referă
contractul vizând doar demersurile extrajudiciare, iar prin respingerea
excepției s-a ajuns la situația absurdă din punct de vedere juridic potrivit
căreia mandantul, ale cărui interese ar fi trebuit reprezentate de către
reclamant, să fie obligat la plată către mandatarul său.
O altă critică, în cadrul acestui motiv de recurs, o constituie modul de
soluționare a excepției anulării cererii de chemare în judecată pentru
nesatisfacerea obligației de plată a taxelor de timbru, instanța de apel
aplicând greșit dispozițiile art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997,
modificată, deoarece, în cauză, este vorba de o acțiune directă cu caracter
comercial nederivată din penal, evaluabilă în bani, supusă plății taxelor de
timbru, conform art. 20 din lege.
Pe fond, considerațiile instanței sunt în contradicție cu dispozițiile
O.U.G. nr. 195/2002 în privința procedurii recoltării probelor biologice,
probele atestând respectarea acesteia în condițiile prevăzute de actul
normativ, încât instanța de apel trebuia să constate că reclamantul se afla sub
influența băuturilor alcoolice la data producerii accidentului, situație în
care recurenta-pârâtă nu putea fi obligată la plata despăgubirilor.
Cât privește raportul de expertiză nr. 264/2007 pe care instanța și-a
motivat soluția, este nelegal, obiectivele fixate contravenind ordinului nr. 1134/2000,
pentru ca instanțele să fi putut reține că rezultatul alcoolemiei a fost
viciat, în această privință, conform art. 1169 C. civ., sarcina probei revenind
reclamantului.
Astfel, probele din cadrul dosarului de urmărire penală confirmă o altă
situație.
O altă critică, în cadrul acestui motiv de recurs, vizează respingerea
cererii de suspendare a judecății cauzei, în baza art. 244 pct. 2 C. proc. civ.
având în vedere dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. pen. și faptul că pe
rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești se află dosarul nr. 2552/P/2007,
iar soluționarea pe fond a prezentei cauze depinde de soluția ce va fi dată în
cauza penală.
O greșită aplicare a legii a condus la menținerea hotărârii instanței de
fond, de repunere a părților în situația anterioară și la obligarea recurentei-pârâte
SC T.L.I.F.N. SA la plata sumei de 8.012,7 Euro, contravaloare rate leasing,
ceea ce ar însemna că reclamantul a folosit gratuit autoturismul până la
producerea accidentului, contrar prevederilor contractului de leasing.
O altă critică vizează greșita obligare a recurentei-pârâte la plata
daunelor morale, întrucât, nu există legătură de cauzalitate între operațiile
suferite de reclamant și instrumentarea dosarului de daună, în cauză
reclamantul solicitând antrenarea răspunderii civile contractuale în baza
contractului de asigurare ori, acest tip de daune sunt specifice răspunderii
civile delictuale și puteau fi pretinse doar de la autorii accidentului,
niciuna dintre pârâte sau prepușii acestora nefiind părți la accidentul produs.
Recurenta-pârâtă a mai arătat că nu putea fi ținută să răspundă decât în
baza, condițiile și limitele contractului de asigurare de bunuri încheiat cu
reclamantul, potrivit principiului îndemnitar al despăgubirii, iar suma de
7.300 Euro trebuind să fie achitată către SC T.L.I.F.N. SA în caz de daună
totală și în niciun caz către reclamant.
Procedând, dimpotrivă, instanța de apel a încălcat atât dispozițiile
art. 27 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, art. 17.8 din Condițiile generale
contractuale cât și art. 969 C. civ.
O corectă aplicare a legii ar fi condus la anularea raportului medico-
legal psihiatric nr. 259 din 3 aprilie 2007 care a stat la baza acordării
daunelor, deoarece a fost întocmit, definitivat și înregistrat anterior datei
la care s-a întrunit comisia de examinare, nu are la bază examinarea
nemijlocită a persoanei în cadrul unei comisii compusă dintr-un medic legist,
în calitate de președinte și 2 medici psihiatri, încălcându-se art. 10 alin. (1)
din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, constatărilor și a altor
lucrări medico-legale.
Cât privește majorarea, în apel, a cuantumului acordat cu titlu de daune
morale, este nelegală, deoarece are la bază stabilirea greșită a raporturilor
juridice în care s-au aflat părțile și a conținutului obligațiilor asumate,
așa-zisa tulburare de stress putând fi determinată de orice stare conflictuală,
iar suma stabilită cu acest titlu este de 4 ori mai mare decât prejudiciul
efectiv suferit.
Prin ultima critică adusă hotărârii, a arătat că s-a încălcat dreptul la
apărare și principiul contradictorialității, prin Încheierea din 11 iunie 2008,
necomunicată, permițându-se reclamantului să își precizeze pretențiile după
închiderea dezbaterilor așa cum a procedat și instanța de fond când, cu
încălcarea art. 132 C. proc. civ. a permis reclamantului să își modifice
cererea inițială de chemare în judecată.
Recurenta SC T.L.I.F.N. SA a invocat critici subsumate motivelor de
recurs prevăzute de art. 304 pct. 3, 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.
În cadrul motivului de recurs, prevăzut
de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., privind încălcarea formelor de procedură
prevăzute sub sancțiunea nulității, a arătat că obiectul acțiunii nu vizează
plata unor despăgubiri de către cei răspunzători penal de producerea
accidentului, ci privește obligarea pârâtelor la plata unor despăgubiri civile
contractuale, astfel că se impunea timbrarea acțiunii în raport de valoarea
pretențiilor solicitate.
Deși, inițial, instanța de judecată
a stabilit în sarcina reclamantului această obligație și a acordat mai multe
termene de judecată, contrar legii, ulterior, a stabilit că litigiul își are
geneza într-un fapt penal în contradicție cu toate celelalte măsuri din care a
rezultat calificarea de către instanță a litigiului ca fiind comercial și a
respins, astfel, excepția anulării cererii pentru netimbrare.
În cadrul motivului prevăzut de art.
304 pct. 3 C. proc. civ., vizând încălcarea competenței materiale, a susținut
că, în condițiile în care există pe rol un dosar având ca obiect identificarea
responsabililor de producerea accidentului, pronunțarea atât a sentinței de
fond, cât și a deciziei din apel s-a făcut cu încălcarea competenței instanței
penale, sens în care s-a și solicitat suspendarea judecății până la
definitivarea cercetărilor penale și pronunțarea unei hotărâri judecătorești.
Sub acest din urmă aspect, a expus
situația de fapt rezultată din cererile de suspendare repetate formulate prin
raportare la dosarul nr. 2552/P/2007 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă
Judecătoria Ploiești.
În cadrul motivului de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
a arătat că atât instanța de fond cât și cea de apel care a menținut soluția
primei instanțe, au acordat altceva decât s-a cerut dispunând nelegal repunerea
părților în situația anterioară și obligarea SC T.L.I.F.N. SA la restituirea
ratelor achitate de reclamant, totalizând 8.012,7 Euro.
Așa cum a arătat și prin motivele de
apel, reclamantul a solicitat prin cererea introductivă chemarea în judecată a SC
T.L.I.F.N. SA doar pentru opozabilitate, iar la prima zi de înfățișare nu a
depus nicio cerere modificatoare, încât, prima instanță trebuia să se pronunțe
exclusiv pe cererile formulate
in limine litis
și nu să o oblige la
plata acestei sume, deși nu exista o astfel de cerere.
Totodată, repunerea în situația
anterioară contravine și dispozițiilor Codului civil și ale O.G. nr. 51/1997,
privind operațiunile de leasing contractul fiind cu executare succesivă,
incompatibil cu această sancțiune juridică, iar în cauză nu s-a dovedit
existența unei cauze de nulitate a contractului, care să determine acest lucru.
Sub acest aspect, trebuiau avute în
vedere dispozițiile art. 7.6 din contract, din care rezultă că despăgubirile la
care are dreptul utilizatorul în cazul pierderii sau distrugerii bunului,
reprezintă doar diferența între valoarea despăgubirii încasată de la asigurător
și suma cuvenită finanțatorului.
În cadrul motivului prevăzut de art.
304 pct. 8 C. proc. civ., a arătat, în esență că, prin repunerea părților în
situația anterioară, instanța a schimbat și înțelesul contractului de leasing,
fiind de esența acestui contract ca utilizatorul să plătească, în schimbul
utilizării bunului, rata de leasing, dobânda la această sumă și asigurările
CASCO și RCA.
Tot de esența contractului este ca
utilizatorul să preia riscul pierderii bunului, acest transfer intervenind
oricum în baza principiului de drept
pacta sunt servanda
, prevăzut de
art. 969 C. civ.
Cât privește suma acordată, ea nu
poate depăși, așa cum s-a arătat, despăgubirile calculate conform art. 7.6 din
contract, pentru orice alte sume, reclamantul având dreptul‚ să se îndrepte
împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, dispozițiile Legii nr.
241/2007 care au modificat dispoziții ale O.G. nr. 51/1997, neavând legătură cu
cauza.
În cadrul motivului prevăzut de
art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a invocat contrarietatea între dispozitiv și
considerente rezultată din faptul că, deși calitatea procesuală a reclamantului
este justificată față de calificarea acestuia de mandatar al SC T.L.I.F.N. SA,
prin dispozitivul sentinței, pârâta SC T.L.I.F.N. SA a fost obligată către
acesta la plata unor sume de bani.
Prin ultimele critici, subsumate mai multor puncte din cererea de recurs
fără să se fi indicat vreun temei de drept a arătat că hotărârea este nelegală
și sub aspectul acordării daunelor morale, neexistând o cerere formulată în
termen procedural, și temei legal, societatea de leasing nepricinuind, prin
natura raporturilor juridice pe care le-a avut cu reclamantul un prejudiciu de
această natură.
Cât privește raportul medico-legal,
obiectivul acestuia a fost de a se analiza relația de cauzalitate în raport de
societatea de asigurare și nu și cea de leasing, iar concluziile, evident nu au
vizat-o și pe această pârâtă.
Analizând recursurile, în limita
motivelor de recurs, formulate de fiecare recurentă, în ordinea lor firească
față de efectele juridice pe care le produc, prin admiterea acestora, se
constată că sunt întemeiate pentru considerentele de fapt și de drept ce se vor
expune în continuare.
Reclamantul, formulând cererea de chemare în judecată, la 28 noiembrie
2006, a solicitat în contradictoriu și în numele mandatarului său SC T.L.I.F.N.
SA, ca SC O. SA - SC V.I.G. SA București, sucursala Dâmbovița să își execute
obligația ce și-a asumat-o prin contractul de asigurare încheiat între acestea
din urmă de a plăti despăgubirea datorată ca urmare a producerii evenimentului
asigurat, prin distrugerea totală a autoturismului deținut în leasing și să
plătească, totodată, reclamantului despăgubiri civile de 500.000 lei RON,
reprezentând daune morale, dobânzi și penalități de întârziere reactualizate.
A atașat dovada realizării
concilierii directe cu SC O. SA - SC V.I.G. SA București, sucursala Dâmbovița,
conform art. 720
1
C. proc. civ., din 26 octombrie 2006, pentru suma
pretinsă cu titlu de despăgubiri, în dosarul de daună nr. CA/DB/04/652.
Ulterior, la 12 decembrie 2007,
reclamantul a solicitat obligarea SC T.L.I.F.N. SA la radierea din circulație a
autoturismului, iar la 12 ianuarie 2008, în răspunsul la întâmpinarea depusă de
SC O. SA - SC V.I.G. SA București, sucursala Dâmbovița, cu nr. 32 din 12
ianuarie 2008 și în concluziile scrise depuse pentru termenul de judecată din
29 ianuarie 2008, când cauza a și fost soluționată pe fond, a solicitat în
calitate de mandatar al SC T.L.I.F.N. SA și în nume propriu, obligarea pârâtei SC
O. SA - SC V.I.G. SA București, sucursala Dâmbovița, să îi plătească SC
T.L.I.F.N. SA suma de 7.300 Euro, conform poliței de asigurare, încheiată între
acestea, obligarea SC T.L.I.F.N. SA să îi restituie reclamantului suma de
8.012,82 Euro, reprezentând avansul și cele 35 rate achitate, conform anexei 2
– Lista plăților la contractul de leasing financiar nr. 16014/2004, încheiat
între reclamant și această societate, cu aplicarea indicelui de inflație și
obligarea în solidar a celor două pârâte la daune morale de 1.000.000 lei și
cheltuieli de judecată.
Instanța de fond, soluționând cauza,
a pronunțat o hotărâre în sensul celor solicitate prin această ultimă cerere,
necomunicată și nepusă în discuția părților, cu încălcarea principiilor
legalității, contradictorialității a dreptului la apărare și a rolului activ al
instanței, consacrate prin dispozițiile art. 112-115 C. proc. civ., raportat la
art. 132-134 C. proc. civ., combinat cu art. 103 C. proc. civ., art. 109 C.
proc. civ. raportat la art. 720
1
C. proc. civ., respectiv a art. 129
C. proc. civ., în același sens, cu încălcarea art. 298 C. proc. civ. procedând
și instanța de apel.
Este de principiu că partea are
dreptul să dispună de obiectul procesului dar acest principiu trebuie corelat
cu exigențele celorlalte principii ale procesului civil arătate, care permit
părții modificarea cadrului procesual într-un anumit termen și condiții, cu
respectarea drepturilor celorlalte părți, atât la fond cât și în apel.
Pe de altă parte, deși instanțele de
judecată au acceptat modificarea cadrului procesual în condițiile arătate, nu
s-a dat o rezolvare corespunzător acestui cadru procesual unora dintre
excepțiile invocate, deoarece atât prima instanță cât și instanța de apel, care
a confirmat hotărârea de fond, au analizat aceste excepții doar prin raportare
la cererea inițială.
Este evident astfel că, prin
cererea din 12 ianuarie 2008, reclamantul și-a modificat pretențiile, deoarece,
pe de o parte, a solicitat ca mandatar al SC T.L.I.F.N. SA, în baza art. 7.5
din contract obligarea SC O. SA - SC V.I.G. SA București, sucursala Dâmbovița,
la plata sumei derivată din raportul juridic de asigurare către SC T.L.I.F.N.
SA dar a solicitat în același timp și în nume propriu obligarea SC T.L.I.F.N.
SA, în baza contractului de leasing, la radierea din circulație a
autoturismului și repunerea părților în situația anterioară, în sensul
restituirii avansului și a ratelor achitate în baza acestui contract, ca urmare
a distrugerii autoturismului în urma producerii accidentului cât și obligarea
ambelor pârâte la plata unor daune morale, reactualizate în apel.
Prin urmare, excepția anulării
cererii de chemare în judecată pentru neplata taxei timbru aferente, ca și
excepția prematurității acțiunii trebuiau analizate prin raportare la acest
obiect patrimonial, evaluabil în bani, neavut în vedere și care nu este derivat
din clauza penală iar excepția lipsei calității de reprezentant al SC
T.L.I.F.N. SA, a reclamantului trebuia analizată în contextul în care acesta
din urmă are și calitatea de pârâtă și a formulat apărări proprii.
Toate aceste critici se subsumează
motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 7 și 9 C. proc. civ. și
sunt întemeiate vătămarea recurenților pârâți neputând fi înlăturată, potrivit
art. 105 alin. (2) C. proc. civ., decât prin desființarea hotărârilor.
S-a mai invocat, în plus de către
recurenta-pârâtă SC T.L.I.F.N. SA și motivul de recurs prevăzut de art. 304
pct. 3 C. proc. civ., susținându-se că instanța nu era competentă material să
judece cauza, atât această recurentă cât și cealaltă, în cadrul motivului de
recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând, totodată, că
instanța civilă trebuia să suspende judecata cauzei, în baza art. 244 pct. 2 C.
proc. civ.
Ori, față de natura pretențiilor
derivate din executarea a două contracte comerciale, competența revine
instanței comerciale care a fost legal învestită, iar împrejurarea că există și
un dosar de cercetare a unei fapte penale, în legătură cu accidentul, în care
recurentele-pârâte nu sunt părți, nu atrage de drept suspendarea, în baza art. 244
alin. (2) C. proc. civ. a judecății acestei cauze, ci doar în urma aprecierii
oportunității ei, de către instanțe, față de caracterul permisiv al normei.
Prin urmare, aceste motive de recurs
nu sunt fondate.
Totodată, în cadrul motivului,
prevăzut de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurentele - pârâte au invocat
și aspecte care privesc fondul cauzei, criticând interpretarea greșită și
nesocotirea drepturilor și obligațiilor derivate din executarea celor două
contracte față de natura acestora, pe care le-au dezvoltat, respectiv
neîndeplinirea condițiilor răspunderii pentru daune morale dar ele nu pot fi
analizate în acest cadru procesual, față de soluția de casare a hotărârilor și
de trimitere a cauzei spre rejudecare pentru motivele de recurs găsite deja, ca
fondate, toate acestea urmând a fi avute în vedere de către prima instanță, în
rejudecare, ca și dispozițiile art. 22 C. proc. pen., dacă între timp s-a
pronunțat o hotărâre penală definitivă.
Așa fiind, în baza art. 312 pct. 5 C.
proc. civ. raportat la art. 304 pct. 5, 6, 7 și 9 C. proc. civ. se vor admite
ambele recursuri, se vor casa hotărârile și se va trimite cauza spre rejudecare
primei instanțe.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâtele SC
T.L.I.F.N. SA București și O. - SC V.I.G. SA București, împotriva deciziei
Curții de Apel Ploiești nr. 132 din 18 iunie 2008, casează decizia atacată și
sentința Tribunalului Dâmbovița nr. 89 din 29 ianuarie 2008 și trimite cauza
Tribunalului Dâmbovița spre rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 3 iunie 2009.