ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2992/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanta SC R. SRL BUCUREȘTI a chemat în judecată pe pârâta SC M. SA SINAIA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că pârâta a reziliat abuziv contractul nr. 1885/2005 și să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 200.000 lei, cu titlu de daune interese, urmare a rezilierii abuzive a contractului. Prin sentința nr. 1830 din 17 noiembrie 2006, Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea reclamantei, a constatat că pârâta a reziliat abuziv contractul de antrepriză nr. 1885/2005 și a respins capătul de cerere privind acordarea de daune interese.

Pentru a pronunța această soluție, instanța fondului a reținut că în contractul părților, la art. 8.1 lit. f) s-a stipulat că acesta încetează de drept atunci când una din părți încalcă în mod repetat prevederile contractuale, iar la art. 8.3 din contract, s-a prevăzut că acesta nu poate fi denunțat unilateral sub sancțiunea plății de daune interese, această clauză încadrându-se în categoria pactelor comisorii de gradul III, care pentru a opera, este necesar ca partea care nu și-a îndeplinit obligația, să fi fost pusă în întârziere. S-a mai reținut că notificarea pârâtei în sensul nerespectării clauzelor contractuale, fără a se indica motivele ce au condus la o asemenea concluzie și fără ca aceste motive să rezulte dintr-o corespondență anterioară, apare ca fiind nejustificată și abuzivă.

În ceea ce privește acordarea daunelor interese, s-a constatat că reclamanta nu a făcut dovada cuantumului acestora și nici a provenienței prejudiciului, care să aibă legătură directă de cauzalitate cu notificarea de încetare a contractului. Sentința instanței de fond a fost apelată de către pârâta SC M. SA SINAIA, iar prin decizia nr. 51 din 28 martie 2007, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ fiscal, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința instanței de fond, în sensul admiterii excepției prematurității formulării cererii privind acordarea de daune interese și a respins acest capăt de cerere ca prematur introdus. Prin aceeași hotărâre, instanța a dispus darea în debit a reclamantei SC R. SRL BUCUREȘTI, cu suma de 5.186,52 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru la fond, pentru cel de-al doilea capăt de cerere.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că dacă în ceea ce privește primul capăt de cerere, constatarea rezilierii abuzive a contractului, nu se impunea efectuarea procedurii prealabile, în ceea ce privește plata daunelor interese, se impunea ca înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamanta să fi încercat soluționarea litigiului pe cale amiabilă, potrivit dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ. Pe fondul cauzei, instanța de control judiciar a reținut că pârâta nu s-a conformat dispozițiilor art. 8.5 din contract, în sensul că nu a lăsat între momentul notificării și momentul la care încetarea contractului urma să-și producă efectele, un termen de cel puțin 10 zile, iar din corespondența purtată de părți, nu rezultă fără putință de tăgadă că reclamanta este singura parte culpabilă de neexecutarea contractului.

A mai reținut instanța că pentru cel de-al doilea capăt de cerere, reclamanta nu a achitat taxa judiciară de timbru, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, a dispus darea în debit a acesteia cu suma de 5.186,52 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru la fond. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC R. SRL BUCUREȘTI, iar prin decizia nr. 771 din 27 februarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În argumentarea soluției pronunțate, Înalta Curte a reținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 720 1 C. proc.

civ., având în vedere că dacă pentru capătul de cerere principal, privind constatarea rezilierii abuzive a contractului, nu se impunea efectuarea procedurii prealabile, în virtutea principiului accesorium sequitur principalem, nici pentru cel de-al doilea capăt privind plata daunelor interese, nu se impunea procedura concilierii prealabile. În rejudecare, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială de contencios administrativ fiscal, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei SC M. SA SINAIA și a dispus darea în debit a reclamantei cu suma de 5186,52 lei taxa judiciară de timbru la fond, pentru capătul de cerere privind daunele interese.

În fundamentarea soluției pronunțate, instanța a reținut că pârâta a încălcat dispozițiile contractuale, privind termenul de 10 zile dintre momentul notificării și momentul la care încetarea contractului urma să-și producă efectele, iar în ceea ce privește încălcarea contractului de către reclamantă, din probatoriul administrat în cauză, nu rezultă că reclamanta ar fi singura culpabilă de neexecutarea contractului. Referitor la netimbrarea în primă instanță a capătului de cerere privind daunele interese, instanța a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, astfel încât a dispus darea în debit a reclamantei, cu această sumă. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta SC R. SRL BUCUREȘTI, invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, în privința măsurii de dare în debit cu suma de 5.186,52 lei reprezentând taxa judiciară de timbru. În argumentarea motivelor invocate, recurenta a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu neobservarea formelor legale, sancționată cu nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și cu aplicarea greșită a legii. A mai susținut recurenta că în fața primei instanțe nu s-a invocat excepția netimbrării capătului de cerere privind daunele interese, iar apelul pârâtei a privit doar primul capăt de cerere, acțiunea în constatare, astfel încât instanța de apel nu se putea pronunța și asupra celui de-al doilea capăt, nefiind investită în acest sens.

S-a mai susținut de către recurentă că dispozițiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 privesc dreptul instanței investită cu o cale de atac, de a dispune darea în debit în situația în care taxa judiciară de timbru ar fi fost stabilită, însă partea n-ar fi procedat la achitarea acesteia. Recurenta a mai arătat că în fața instanței de fond nu i s-a pus în vedere obligația de plată a taxei judiciare de timbru și nici cuantumul acesteia, astfel încât în mod greșit, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, care oricum nu ar fi aplicabile decât în situația în care acțiunea ar fi fost admisă. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează: Motivul prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., invocat de recurentă, vizează nelegalitatea unei hotărâri atunci când „instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.”, text ce are în vedere reglementarea de drept comun a nulităților procedurale, ipoteza pusă în discuție fiind îndeplinirea actului de procedură cu neobservarea formelor legale. Din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care are de regulă în vedere, încălcarea sau aplicarea greșită a legii, se vor analiza criticile ce vizează eventuale aspecte de nelegalitate, respectiv aplicarea în speță, a dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține că potrivit art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, în situația în care instanța învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare aferente. Așa fiind, se constată că dezlegarea dată de instanța de apel s-a fundamentat pe corecta aplicare a dispozițiilor legale sus menționate, având în vedere că deși instanța fondului a omis să-i pună în vedere reclamantei, cuantumul taxei judiciare de timbru, aceasta a beneficiat de o judecată efectivă pe fondul cauzei.

În acest context, nu poate fi reținută susținerea recurentei, potrivit căreia dispozițiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 ar fi aplicabile numai în situația în care cererea ar fi fost admisă, fiind lipsită de relevanță soluția pronunțată pe fondul cauzei. De altfel, dacă s-ar împărtăși opinia recurentei, ar însemna ca plata taxei judiciare de timbru să fie condiționată de admiterea acțiunii, situație ce contravine dispozițiilor Legii nr. 146/1997, ce urmărește atât satisfacerea interesului statului în colectarea taxelor, cât și dreptul reclamantei de a avea acces la justiție, drept ce nu are însă semnificația unui serviciu gratuit.

Referitor la împrejurarea că instanța fondului nu i-a pus în vedere recurentei, obligația de plată a taxei judiciare de timbru, se constată că în adevăr, susținerea recurentei corespunde realității, însă rațiunea dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 este tocmai aceea de a complini neregula timbrajului, în situația în care se constată că în fazele de judecată anterioare, nu s-a achitat taxa judiciară de timbru în cuantumul datorat. Așa fiind, constatând că nu sunt motive pentru a se reține încălcarea formelor de procedură și nici încălcarea sau aplicarea greșită a legii, Înalta Curte va da eficiență dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. și va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC R. SRL BUCUREȘTI, împotriva deciziei nr. 142 din 25 iunie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială de contencios administrativ fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2009.