ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2992/2009

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor și

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea introductivă

de instanță, reclamanta SC R. SRL BUCUREȘTI a chemat în judecată pe pârâta SC M.

SA SINAIA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se

constate că pârâta a reziliat abuziv contractul nr. 1885/2005 și să dispună

obligarea acesteia la plata sumei de 200.000 lei, cu titlu de daune interese,

urmare a rezilierii abuzive a contractului.

Prin sentința nr. 1830 din

17 noiembrie 2006, Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis în parte acțiunea reclamantei, a constatat că pârâta a

reziliat abuziv contractul de antrepriză nr. 1885/2005 și a respins capătul de

cerere privind acordarea de daune interese.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța fondului a reținut că în contractul părților, la art. 8.1 lit.

f) s-a stipulat că acesta încetează de drept atunci când una din părți încalcă

în mod repetat prevederile contractuale, iar la art. 8.3 din contract, s-a

prevăzut că acesta nu poate fi denunțat unilateral sub sancțiunea plății de

daune interese, această clauză încadrându-se în categoria pactelor comisorii de

gradul III, care pentru a opera, este necesar ca partea care nu și-a îndeplinit

obligația, să fi fost pusă în întârziere. S-a mai reținut că notificarea

pârâtei în sensul nerespectării clauzelor contractuale, fără a se indica

motivele ce au condus la o asemenea concluzie și fără ca aceste motive să

rezulte dintr-o corespondență anterioară, apare ca fiind nejustificată și

abuzivă. În ceea ce privește acordarea daunelor interese, s-a constatat că

reclamanta nu a făcut dovada cuantumului acestora și nici a provenienței

prejudiciului, care să aibă legătură directă de cauzalitate cu notificarea de

încetare a contractului.

Sentința instanței de fond a

fost apelată de către pârâta SC M. SA SINAIA, iar prin decizia nr. 51 din 28

martie 2007, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ fiscal, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința

instanței de fond, în sensul admiterii excepției prematurității formulării

cererii privind acordarea de daune interese și a respins acest capăt de cerere

ca prematur introdus. Prin aceeași hotărâre, instanța a dispus darea în debit a

reclamantei SC R. SRL BUCUREȘTI, cu suma de 5.186,52 lei, reprezentând taxă

judiciară de timbru la fond, pentru cel de-al doilea capăt de cerere.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța a reținut că dacă în ceea ce privește primul capăt de cerere,

constatarea rezilierii abuzive a contractului, nu se impunea efectuarea

procedurii prealabile, în ceea ce privește plata daunelor interese, se impunea

ca înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamanta să fi

încercat soluționarea litigiului pe cale amiabilă, potrivit dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, instanța

de control judiciar a reținut că pârâta nu s-a conformat dispozițiilor art. 8.5

din contract, în sensul că nu a lăsat între momentul notificării și momentul la

care încetarea contractului urma să-și producă efectele, un termen de cel puțin

10 zile, iar din corespondența purtată de părți, nu rezultă fără putință de

tăgadă că reclamanta este singura parte culpabilă de neexecutarea contractului.

A mai reținut instanța că

pentru cel de-al doilea capăt de cerere, reclamanta nu a achitat taxa judiciară

de timbru, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997,

a dispus darea în debit a acesteia cu suma de 5.186,52 lei, reprezentând taxă

judiciară de timbru la fond.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs reclamanta SC R. SRL BUCUREȘTI, iar prin decizia nr. 771 din 27

februarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis

recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

În argumentarea soluției

pronunțate, Înalta Curte a reținut că decizia recurată a fost pronunțată cu

aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 720

1

C.

proc. civ., având în vedere că dacă pentru capătul de cerere principal, privind

constatarea rezilierii abuzive a contractului, nu se impunea efectuarea

procedurii prealabile, în virtutea principiului accesorium sequitur

principalem, nici pentru cel de-al doilea capăt privind plata daunelor

interese, nu se impunea procedura concilierii prealabile.

În rejudecare, Curtea de

Apel Ploiești, secția comercială de contencios administrativ fiscal, a respins,

ca nefondat, apelul pârâtei SC M. SA SINAIA și a dispus darea în debit a

reclamantei cu suma de 5186,52 lei taxa judiciară de timbru la fond, pentru

capătul de cerere privind daunele interese. În fundamentarea soluției

pronunțate, instanța a reținut că pârâta a încălcat dispozițiile contractuale,

privind termenul de 10 zile dintre momentul notificării și momentul la care

încetarea contractului urma să-și producă efectele, iar în ceea ce privește

încălcarea contractului de către reclamantă, din probatoriul administrat în

cauză, nu rezultă că reclamanta ar fi singura culpabilă de neexecutarea

contractului. Referitor la netimbrarea în primă instanță a capătului de cerere

privind daunele interese, instanța a reținut incidența în cauză a dispozițiilor

art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, astfel încât a dispus darea în debit

a reclamantei, cu această sumă.

Împotriva acestei decizii, a

declarat recurs reclamanta SC R. SRL BUCUREȘTI, invocând dispozițiile art. 304 pct.

5 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea în parte a

deciziei recurate, în privința măsurii de dare în debit cu suma de 5.186,52 lei

reprezentând taxa judiciară de timbru.

În argumentarea motivelor

invocate, recurenta a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu

neobservarea formelor legale, sancționată cu nulitatea prevăzută de art. 105 alin.

(2) C. proc. civ. și cu aplicarea greșită a legii. A mai susținut recurenta că

în fața primei instanțe nu s-a invocat excepția netimbrării capătului de cerere

privind daunele interese, iar apelul pârâtei a privit doar primul capăt de

cerere, acțiunea în constatare, astfel încât instanța de apel nu se putea

pronunța și asupra celui de-al doilea capăt, nefiind investită în acest sens.

S-a mai susținut de către

recurentă că dispozițiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 privesc

dreptul instanței investită cu o cale de atac, de a dispune darea în debit în

situația în care taxa judiciară de timbru ar fi fost stabilită, însă partea

n-ar fi procedat la achitarea acesteia. Recurenta a mai arătat că în fața

instanței de fond nu i s-a pus în vedere obligația de plată a taxei judiciare

de timbru și nici cuantumul acesteia, astfel încât în mod greșit, instanța a

făcut aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, care

oricum nu ar fi aplicabile decât în situația în care acțiunea ar fi fost

admisă.

Recursul este nefondat,

pentru considerentele ce urmează:

Motivul prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurentă, vizează

nelegalitatea unei hotărâri atunci când „instanța a încălcat formele de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ.”, text ce are în vedere reglementarea de drept comun a nulităților

procedurale, ipoteza pusă în discuție fiind îndeplinirea actului de procedură

cu neobservarea formelor legale.

Din perspectiva motivului

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care are de regulă în vedere,

încălcarea sau aplicarea greșită a legii, se vor analiza criticile ce vizează

eventuale aspecte de nelegalitate, respectiv aplicarea în speță, a

dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997.

Analizând decizia recurată

în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține că potrivit art. 20 alin.

(5) din Legea nr. 146/1997, în situația în care instanța învestită cu

soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele

procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul

legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare aferente.

Așa fiind, se constată că

dezlegarea dată de instanța de apel s-a fundamentat pe corecta aplicare a

dispozițiilor legale sus menționate, având în vedere că deși instanța fondului

a omis să-i pună în vedere reclamantei, cuantumul taxei judiciare de timbru, aceasta

a beneficiat de o judecată efectivă pe fondul cauzei. În acest context, nu

poate fi reținută susținerea recurentei, potrivit căreia dispozițiile art. 20 alin.

(5) din Legea nr. 146/1997 ar fi aplicabile numai în situația în care cererea

ar fi fost admisă, fiind lipsită de relevanță soluția pronunțată pe fondul

cauzei. De altfel, dacă s-ar împărtăși opinia recurentei, ar însemna ca plata

taxei judiciare de timbru să fie condiționată de admiterea acțiunii, situație

ce contravine dispozițiilor Legii nr. 146/1997, ce urmărește atât satisfacerea

interesului statului în colectarea taxelor, cât și dreptul reclamantei de a

avea acces la justiție, drept ce nu are însă semnificația unui serviciu

gratuit.

Referitor la împrejurarea că

instanța fondului nu i-a pus în vedere recurentei, obligația de plată a taxei

judiciare de timbru, se constată că în adevăr, susținerea recurentei corespunde

realității, însă rațiunea dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997

este tocmai aceea de a complini neregula timbrajului, în situația în care se

constată că în fazele de judecată anterioare, nu s-a achitat taxa judiciară de

timbru în cuantumul datorat.

Așa fiind, constatând că nu

sunt motive pentru a se reține încălcarea formelor de procedură și nici

încălcarea sau aplicarea greșită a legii, Înalta Curte va da eficiență

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. și va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC R. SRL BUCUREȘTI, împotriva deciziei nr. 142 din 25 iunie

2008, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială de contencios

administrativ fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 noiembrie 2009.