ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1086/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, la data de 03.05.2019, sub numărul x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., să se constate că pârâta i-a produs un prejudiciu prestigiului, demnității, onoarei, reputației profesionale ale, să se constate caracterul ilicit al faptelor imputate pârâtei, să fie obligată pârâta, raportat la capetele 1 și 2 ale cererii de chemare în judecată, la plata unor daune în suma de 100.000 euro și, pe cale de consecință, să se dispună obligarea pârâtei să își schimbe numele de familie, respectiv C., pe cale administrativă, precum și să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. Pârâta a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate că reclamantul-pârât săvârșește un abuz de drept în cauză aducând-i prejudicii de imagine, prejudicii asupra demnității și onoarei, prezenta acțiune fiind promovată doar în scop de șicanare și probabil tot pentru că reclamantul-pârât este afectat de divorț. Totodată, a solicitat obligarea reclamantului-pârât să îi plătească daune morale de 1 euro ca urmare a încălcării dreptului la imagine, onoare, demnitate și probitate morală și profesională, satisfacția acesteia echitabilă neconstând în sumele de bani pe care le-ar putea cerere de la reclamantul-pârât, ci prin faptul recunoașterii calității acesteia de victimă a reclamantului-pârât și stoparea prejudicierii imaginii, onoarei și demnității pe viitor.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul Ilfov, secția civilă. Prin sentința civilă nr. 3884 din 18 decembrie 2020, Tribunalul Ilfov, secția civilă a respins, ca neîntemeiate, atât cererea formulată de reclamantul-pârât A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B., cât și cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă în contradictoriu cu reclamantul-pârât.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Prin decizia civilă nr. 815 A din 25 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A..

Recursul exercitat în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 815 A din 25 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul A.. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel. În motivare a arătat, în esență, că decizia atacată este dată cu încălcarea normelor de drept material incidente, respectiv a art. 10, art. 14, art. 15, art. 58, art. 72, art. 73, art. 252, art. 253, art. 1349, art. 1357 C. civ., art. 254 C. proc. civ., art. 21 din Constituție, a art. 6 (1) din Convenția Europeana a Drepturilor Omului și art. 4 alin. (2) lit. m) din O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul a susținut o greșită respingere de către instanța de apel a criticilor privind respingerea capetelor de cerere care au ca obiect atragerea răspunderii civile delictuale ca urmare a încălcării drepturilor personalității, reținând că, în contextul în care au fost făcute afirmațiile (pe parcursul soluționării litigiilor civile), lipsa publicității acestora și scopul pârâtei, respectiv exercitarea dreptului la apărare și a drepturile părintești în modalitate stabilită anterior, nu poate reține caracterul de ilicit al acestor fapte. Cu privire la acest aspect, arată că legea nu prevede ca, pentru a fi în ipoteza unei încălcări a dreptului la demnitate, trebuie ca fapta să fie adusă la cunoștința publicului, astfel că nu se poate reține că acestuia nu i-a fost încălcat dreptul la demnitate deoarece cuvintele și afirmațiile jignitoare la adresa sa nu au fost aduse la cunoștința publică. Învederează că, pe de o parte, dreptul la demnitate este intrinsec personalității umane, astfel că nu se poate susține că nu a fost lezat prin acele acuzații defăimătoare doar pentru că ședința de judecată nu a fost publică iar, pe de altă parte, aceste jigniri și ofense se regăsesc și în dosarele nr. x/2017 și nr. y/2017 ale Judecătoriei Buftea. De acestea au luat cunoștință avocații părților și completurile de judecată ce au soluționat cauzele. De asemenea, consideră nu poate fi reținut nici argumentul instanței de apel conform căruia intimata-pârâtă și-a exercitat dreptul la apărare, scopul acesteia fiind de a aduce la cunoștința instanței modalitatea în care a perceput relația dintre tatăl copilului și minor, în urma desfacerii căsătoriei, precum și împrejurarea că subsemnatul am avut o anumită înțelegere cu intimata cu privire la modul de exercitare a drepturilor părintești, înțelegere care nu a mai fost respectată. Cu referire la această critică arată că prevederile constituționale stabilesc în mod expres prin art. 30 alin. (6) că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine, restrângerile care pot fi aduse dreptului la liberă exprimare având ca scop, pe de o parte, protejarea drepturilor personalității care aparțin altor persoane, iar, pe de altă parte, interesele superioare ale societății. Totodată, recurentul apreciază că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Referitor la aceste condiții susține că, în ceea ce privește fapta ilicită, existența acesteia rezultă din ruperea echilibrului între dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, incluzând dreptul la propria imagine, dreptul la reputație si prestigiu profesional. Arată că pârâta l-a umilit și i-a subminat demnitatea făcând afirmații lipsite de o bază factuală, sens în care exercitarea dreptului la liberă exprimare garantat la nivel constituțional și reiterat prin dispozițiile art. 70 din C. civ., nu poate fi decât abuzivă, fiind incidente dispozițiile art. 15 din C. civ., conform cărora niciun drept nu poate fi exercitat abuziv, în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil contrar bunei-credințe. În ceea ce privește condiția prejudiciului, recurentul susține că acesta este cert constând, pe de o parte, în faptul că minorul nu mai dorește să aibă legături personale cu reclamantul, refuzând să îi vorbească din cauza acțiunilor denigratoare întreprinse de pârâtă iar, pe de altă parte, în faptul că aceste afirmații sunt apte să îi afecteze reputația și viața privată. Totodată, susține că acuzațiile care i-au fost aduse de către pârâtă sunt de natură a atrage represalii asupra acestuia și de a determina excluderea din grupurile sociale pe care le frecventează sau chiar din cadrul corpului profesional din care face parte. Cu privire la legătura de cauzalitate, arată că din însăși săvârșirea faptei ilicite de către pârâtă, care și-a exercitat în mod abuziv dreptul la liberă exprimare, lezând astfel dreptul reclamatului la demnitate și reputație, rezultă în mod evident că și a această condiție este îndeplinită. În continuare, consideră că este îndeplinită și condiția vinovăției care, în conformitate cu art. 16 alin. (2) din C. civ. îmbracă forma intenției directe, deoarece prin jignirile și acuzațiile aduse de pârâtă, aceasta a prevăzut rezultatul faptei sale ilicite și a urmărit producerea lui prin adaptarea conduitei antisociale. Prin ultima critică adusă deciziei recurate, recurentul reclamă greșita respingere de către instanța de apel a criticilor privind capătul de cerere prin care a solicitat ca pârâta să fie obligată să-și schimbe numele pe cale administrativă, reținându-se, în opinia acestuia în mod greșit, că nu este întrunită niciuna dintre condițiile prevăzute de lege pentru a se dispune schimbarea pe cale administrativă a numelui intimatei-parte și că cererea se poate adresa serviciului public comunitar și nu instanței de judecată. Se susține că instanța nu a motivat respingerea acestui capăt de cerere, limitându-se la a aprecia că motivele invocate de către recurent nu se circumscriu celor prevăzute în mod expres și limitativ de lege, încălcându-se astfel dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. În acest sens, recurentul arată că persoana căreia i-a fost lezat un drept, așa cum prevăd dispozițiile art. 253 alin. (1) C. civ. poate cere oricând instanței interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă, precum si constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă, atunci când au fost încălcate ori amenințate drepturi nepatrimoniale. Totodată, arată că în conformitate cu prevederile alin. (3) ale aceluiași articol, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanței să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt: obligarea autorului pe cheltuiala sa la publicarea hotărârii de condamnare si orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat. Astfel, consideră că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea art. 2l din Constituție privind accesul liber la justiție, a art. 6 (1) din Convenția Europeana a Drepturilor Omului si reprezintă un fine de neprimire.

Apărările formulate în cauză. Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de apel ca fiind legală, susținând, în esență, că decizia atacată nu este rezultatul unei interpretări sau aplicări greșite a normelor de drept material, ci este rezultatul legal și temeinic al raționamentului și convingerii instanței bazat pe probele administrate în cauză.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 04 noiembrie 2021 și a fost repartizat aleatoriu completului nr. 10 care, prin rezoluția din data de 09 februarie 2022, a stabilit termen la data de 18 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului. La acest termen de judecată, Înalta Curte a soluționat motivat excepția nulității recursului invocată de intimata pârâtă și a reținut cauza în pronunțare asupra fondului recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând recursul în raport cu actele și lucrările dosarului, criticile și apărările formulate și cu prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu preliminar, se impune a se stabili că, în ceea ce privește concluziile la care a ajuns curtea de apel în evaluarea situației de fapt, contestate pe parcursul motivării recursului, precum și modul în care instanța de apel a apreciat probatoriul administrat în cauză, acestea nu pot forma obiect de cenzură în recurs, față de actuala structură a căii extraordinare cu care a fost învestită prezenta instanță, astfel cum este configurată în motivele de casare reglementate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., și care permite numai examinarea criticilor de nelegalitate a hotărârii, nu și a celor de netemeinicie. Prin acțiunea dedusă judecății în cauză, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru prejudiciul cauzat prin lezarea demnității și onoarei, precum și a reputației acestuia prin săvârșirea de presupuse fapte ilicite constând în afirmații defăimătoare aduse prin apărările făcute pe parcursul soluționării diferitelor litigii în care recurentul, împreună cu pârâta, fosta sa soție, au fost părți. Totodată, reclamantul, în considerarea acelorași circumstanțe factuale a solicitat obligarea pârâtei la schimbarea numelui de familie, pe cale administrativă. Drept urmare, instanțele de fond, au avut de verificat prioritar,raportat la obiectul cererii de chemare în judecată dacă, în circumstanțele concrete ale litigiului, faptele pârâtei constând în afirmații făcute pe parcursul soluționării unor litigii anterioare intervenite între părți, ca urmare a neînțelegerilor dintre acestea cu privire la exercitarea drepturilor părintești, raportat la contextul în care au fost săvârșite, sunt fapte ilicite care pot antrena răspunderea civilă delictuală. Circumscris acestor coordonate impuse de cadrul procesual stabilit prin cererea introductivă, Înalta Curte reține contrar susținerilor reclamantului, că instanțele de fond au analizat în mod detaliat și au argumentat inexistența unei depășiri a limitelor libertății de exprimare raportat la contextul în care au fost făcute afirmațiile cu caracter pretins denigrator imputate pârâtei și scopul urmărit de aceasta la momentul săvârșirii faptelor, au cercetat raportul dintre dreptul la liberă exprimare al pârâtei și dreptul reclamantului la respectarea vieții private, la onoare, la demnitate și reputație, context în care au constatat că nu s-a depășit limita libertății de exprimare. Astfel, prin sentința civilă nr. 3884/2020 din 18 decembrie 2020, Tribunalul Ilfov a respins atât acțiunea cât și cererea reconvențională, reținând că niciuna dintre părți nu a dovedit fapta ilicită și vinovăția părții adverse. Cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la schimbarea numelui de familie pe cale administrativă, prima instanță a apreciat-o ca fiind neîntemeiată neexistând un motiv temeinic, dintre cele prevăzute expres și limitativ de art. 4 din O.G. nr. 41/2003 pentru soluționarea favorabilă a acestui petit. Instanța de apel, examinând hotărârea atacată, în limitele devoluțiunii fixate prin motivele de apel, a apreciat că apelul este nefondat, întrucât din susținerile părților, precum și din probatoriul administrat nu a rezultat îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei în legătură cu fapta reclamată, în privința faptei ilicite, a prejudiciului pretins și a vinovăției pârâtei. În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor faptei ilicite și a vinovăției pârâtei, instanțele de fond au reținut că simplele afirmații din cuprinsul unei cereri reconvenționale sau a unei cereri de chemare în judecată nu pot constitui o faptă ilicită, ci trebuie să se aibă în vedere atitudinea subiectivă a persoanei, fiind necesar să se realizeze distincția dintre intenția acesteia de a afecta demnitatea, onoarea și reputația unei persoane și convingerea intimă a acesteia că procedează corect în realizarea unui drept, ce crede că s-ar pierde dacă nu ar acționa. Concluzionând, în urma probatoriul administrat, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe, reținând nu sunt îndeplinite condițiile existenței unei fapte ilicite, prin prisma lipsei de vinovăție a pârâtei care a făcut aceste afirmații în scopul exercitării dreptului la apărare și a drepturilor părintești, fără a urmări lezarea demnității și a reputației reclamantului. Prin prima critică formulată, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că instanța de apel, în mod greșit, a concluzionat că, în contextul în care au fost făcute afirmațiile, față de lipsa publicității acestora, nu se poate reține caracterul ilicit al faptei. Astfel, recurentul a arătat că demnitatea ține de personalitatea persoanei și este afectată indiferent de caracterul public sau privat al afirmațiilor, acesta simțindu-se umilit de aceste afirmații, iar legea nu prevede că, pentru a fi în ipoteza unei încălcări a dreptului la demnitate, este necesar ca fapta să fie adusă la cunoștința publicului. Critica astfel dezvoltată este nefondată. Trebuie amintit că soluția neangajării răspunderii civile delictuale a pârâtei a fost justificată de instanțele de fond, pe mai multe paliere, reținându-se în primul rând lipsa caracterului ilicit al faptei imputate. Din interpretarea dispozițiilor art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, rezultă că exercițiul libertății de exprimare presupune "îndatoriri și responsabilități", astfel că el poate fi supus unor "formalități, condiții, restricții sau sancțiuni", ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite "ingerințe" în exercițiul acestei libertăți fundamentale, o atare posibilitate impunând verificarea celor trei condiții impuse de textul convențional, respectiv ca această ingerință, imixtiune, atingere a dreptului la liberă exprimare să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a răspunde unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale. Astfel, potrivit CEDO, orice persoană fizică, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, poate opera dacă afirmațiile sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României). Totodată, s-a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă și "informațiilor" ori "ideilor" care ofensează, șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei, 9 aprilie 2009, nr. 28070/06, par. 64). În ceea ce privește dreptul la viața privată, C.E.D.O. a decis, în jurisprudența sa constantă, că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, personalitatea, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe exterioare, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține "vieții private" (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție" (a se vedea Chauvy și alții împotriva Franței). Din perspectiva jurisprudenței instanței de contencios european, elementele esențiale care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertății de exprimare, sunt: calitatea și funcția persoanei criticate, forma, stilul și contextul mesajului critic, interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan contra României), buna-credință a autorului (cauza Ileana Constantinescu contra României), conceptele de judecată de valoare și situațiile faptice și raportul dintre ele, doza de exagerare a limbajului folosit, natura și severitatea sancțiunii aplicate (Cumpănă și Mazăre contra României), precum și motivarea hotărârii (cauzele Bugan contra României, Dumitru contra României). Deopotrivă, testul de necesitate impune ca instanța să verifice dacă există un echilibru între ingerința dispusă și valoarea ocrotită și dacă motivele invocate de stat sunt suficiente și pertinente pentru a justifica măsura dispusă. De asemenea, este necesar ca ingerința dispusă să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea, în acest sens, cauzele Cumpănă și Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou și Pîrcălab împotriva României). Astfel, luând în considerare paradigma controlului Curții Europene în această materie, trebuie avut în vedere echilibrul ce trebuie păstrat între cele două drepturi, deopotrivă garantate convențional și contextul în care s-a manifestat dreptul la liberă exprimare - aspect de o importanță majoră pentru identificarea limitelor permise în exercitarea acestui drept, căruia Curtea europeană îi acordă o atenție sporită, subliniind necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmațiile (cauza BladetTromso și Stensaas c. Norvegiei, par. 62). În speță, așa cum rezultă din starea de fapt a cauzei, pe care se grefează controlul de legalitate ce poate fi exercitat în recurs, faptele imputate pârâtei constau în proferarea, la adresa reclamantului, a unor afirmații cu potențial ofensator și denigrator ce vizau, în esență, opinii ale pârâtei relative la starea de sănătate psihică a părții adverse sau percepția acesteia în privința comportamentului reclamantului în raport cu minorul sau a capacității reclamantului de a crește și îngriji pe fiul părților, afirmații realizate prin intermediul actelor de procedură realizate în cadrul unor litigii anterioare care au avut ca obiect modalitatea de exercitare a drepturilor părintești, litigii care s-au desfășurat fără prezența publicului. Reținând aceste coordonate ale examinării, sub aspectul verificării îndeplinirii condițiilor reglementate de art. 1349 și art. 1357 din C. civ., instanța de recurs apreciază, contrar afirmațiilor din recurs relative la aspectul litigios vizând caracterul ilicit al faptelor imputate pârâtei, că, în mod corect, analiza realizată de către instanța de apel a avut în vedere circumstanțele în care au fost proferate afirmațiile incriminate - pe fondul unor relații conflictuale între cei doi foști soți determinate de neînțelegerile anterioare dintre aceștia vizând modalitatea de exercitare a drepturilor părințești și al derulării mai multor litigii între părțile litigante, grefate pe aceleași drepturi, obiectul litigiului în cadrul căruia au fost proferate afirmațiile pretins denigratoare, conduita procesuală a ambelor părți, posibilitatea terților de a cunoaște conținutul actelor de procedură și a dezbaterilor realizate în respectivele litigii, scopul urmărit de pârâtă la data proferării afirmațiilor pretins denigratoare, conduita procesuală a pârâtei. În acest context, s-a reținut că afirmațiile imputate, în prezenta cauză, pârâtei au fost circumscrise dreptului la apărare al acesteia, că pârâta a acționat cu bună credință, scopul urmărit fiind de a-și exprima, în calitate de titular al drepturilor și obligațiilor părintești opinia cu privire la modalitatea de desfășurare a relațiilor personale dintre minor și tatăl acestuia, statuându-se că afirmațiile pârâtei nu justificau, raportat la contextul în care au fost proferate și la scopul urmărit de aceasta în exercitarea dreptului la liberă exprimare, sancționarea conduitei pârâtei prin obligarea sa la plata daunelor morale, în temeiul răspunderii civile delictuale. Deși recurentul contestă relevanța circumstanțelor avute în vedere în cuprinsul raționamentului judiciar expus în cuprinsul deciziei civile recurate afirmând că instanțele de fond au ignorat conținutul concret al afirmațiilor imputate pârâtei, se reține că potrivit paradigmei CEDO, contextul în care se manifestă libertatea de exprimare are o importanță majoră pentru identificarea limitelor permise în exercitarea acestui drept, Curtea Europeană acordând o atenție sporită acestui aspect, subliniind necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmațiile. În consecință, analiza realizată în apel nu a ignorat potențialul ofensator al afirmațiilor proferate de către reclamantă și nici caracteristicile dreptului la demnitate, respectiv garanțiile de care trebuie să beneficieze titularii acestuia, în planul legislației interne (art. 72, art. 73 din C. civ., art. 30 alin. (6) din Constituție) și a normelor convenționale (art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), ci relevă o verificare a componentelor ce țin de principiile ce guvernează libertatea de exprimare, conformă paradigmei CEDO. Deopotrivă, instanța de apel a analizat judicios aspectul vizând pretinsul caracter abuziv al exercitării dreptului la apărare, din perspectiva art. 14 alin. (1) și art. 15 din C. civ. reținând că, prin modul în care a fost exercitat dreptul la apărare al intimatei, nu au fost depășite limitele normale ale exercițiului acestui drept, ajungându-se în domeniul abuzului de drept, exercitarea unui drept putând fiind considerată abuzivă doar atunci când dreptul nu a fost utilizat în vederea realizării finalității sale, ci cu intenția de a păgubi o altă persoană. Astfel, exercitarea unui drept încetează a mai fi legitimă atunci când scopul urmărit de titularul său este acela de a cauza un prejudiciu altuia, încălcând finalitatea juridică și scopul social economic în vederea căruia a fost consacrat prin lege. În speță, însă, astfel cum rezultă din situația de fapt reținută de instanțele de fond, în urma evaluării probelor administrate de părțile litigante, între reclamant și pârâtă, foști soți, s-au derulat mai multe litigii determinate de conflictul dintre aceștia cu privire la modalitatea de exercitare a autorității părintești în ceea ce îl privește pe fiul acestora, în cadrul cărora părțile litigante au întocmit acte de procedură în cuprinsul cărora au fost inserate și afirmațiile incriminate. În cadrul acestor litigii, răspunzând susținerilor făcute prin cererile formulate de reclamantul din prezenta cauză, pârâta a emis o serie de afirmații, considerate de reclamant ca aducând prejudicii demnității și reputației acestuia. Conform acestei situații de fapt, este corectă aprecierea instanțelor de fond în sensul că nu se poate face abstracție de faptul că afirmațiile ce fac obiectul analizei în cadrul prezentei cauze au fost emise de pârâtă în exercitarea dreptului său de apărare, respectiv că exercitarea dreptului la apărare reprezintă un beneficiu legal de care se bucură orice parte într-o societate democratică. Cum exercitarea dreptului de apărare nu poate constitui prin ea însăși o faptă ilicită, decât în măsura în care se poate dovedi că acest drept nu a fost exercitat în scopul pentru care este recunoscut de lege, ci în mod abuziv, cu intenția de a cauza un prejudiciu altuia, ori sub forma unei fraude la lege, în mod corect, în cauză, au fost avute în vedere, în realizarea acestei analize, drept repere: conduita anterioară a reclamantului care a refuzat să permită deplasarea minorului în străinătate, la tratament și în vacanță, intenția reclamantei de a prezenta modalitatea în care a perceput relația dintre tatăl copilului și minor, în urma desfacerii căsătoriei și de a-și expune punctul de vedere cu privire la modalitatea de desfășurare a relațiilor personale dintre minor și tatăl acestuia, natura litigiului în cadrul căruia au fost proferate afirmațiile, solicitarea acesteia relativă la declararea caracterului nepublic al ședințelor de judecată și al actelor de procedură întocmite. Raportat la acest context factual, concluzia instanței de apel relativă la faptul că pârâta nu a urmărit să șicaneze sau să denigreze partea adversă și că nu a existat, în speță, o deturnare a dreptului la apărare de la scopul în vederea căruia a fost acest drept recunoscut de lege, ci finalitatea urmărită a fost aceea de a aduce la cunoștința instanței, spre a fi verificate, în urma unor dezbateri contradictorii, circumstanțele pe care pârâta, în mod subiectiv, le-a apreciat a fi relevante în analiza cauzei în cadrul căreia au fost formulate, nu evidențiază o ipoteză de aplicare eronată în cauză a prevederilor art. 15 din C. civ. Procedând în acest mod, instanța de apel, contrar susținerilor recurentului, nu a restrâns nepermis sfera faptei ilicite, întrucât respingerea cererii de despăgubire formulată de reclamant în cauza de față nu s-a întemeiat exclusiv pe baza unei simple constatări că pârâta a exercitat un drept prevăzut de lege, ci a fost consecința unei analize a comportamentului său care a vizat, dacă exercitarea dreptului la apărare a fost făcută cu deturnarea sa de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege (elementul obiectiv) și cu rea-credință (elementul subiectiv), atitudine subiectivă verificată pe baza probelor existente, investigându-se astfel existența unui eventual abuz de drept. De altfel, se impune a fi observat că deși recurentul a realizat o amplă descriere a cadrului normativ care reglementează abuzul de drept, concluzia esențială a acestei analize preponderent teoretice regăsită la filele x ale memoriului de recurs a fost, în esență, aceea că pârâta, prin afirmațiile făcute, a săvârșit un abuz de drept, fără a se arăta în concret ce anume se reproșează instanței de apel în raționament, sub acest aspect. Or, cercetarea îndeplinirii elementelor răspunderii civile delictuale se apreciază în funcție de situația de fapt existentă în fiecare speță în parte. Distinct de aceste susțineri critice, recurentul afirmă faptul că, în speță, s-a făcut dovada îndeplinirii condiției vinovăției pârâtei, sub forma intenției directe, susținând că afirmațiile defăimătoare imputate pârâtei au fost formulate fără temei factual și reprezintă un vădit atac la persoană. Or, determinarea atitudinii subiective a autorului pretinsei fapte ilicite se circumscrie stării de fapt a cauzei, întrucât presupune analiza coroborată a mijloacelor de dovadă, argumentele din recurs neavând aptitudinea de a releva că faptele imputate pârâtei au fost săvârșite cu intenția de a aduce atingere drepturilor personale nepatrimoniale ale recurentului, întrucât susținerile acestuia nu sunt decât rodul unei opinii individuale cu privire la modalitatea în care s-au derulat procedurile judiciare și în privința gravității faptelor și scopului urmărit de pârâtă, neputând fi, în consecință, circumscrise unei ipoteze de nelegalitate din cele reglementate de art. 488 din C. proc. civ. În plus, se impune se observa că exercițiul dreptului la liberă exprimare presupune dreptul de a primi informații și de a comunica altora informații, iar a sancționa pârâta pentru prezentarea unor opinii și percepții subiective cu privire la relația dintre minor și fostul său soț și la modalitatea în care interesul superior al minorului se impune a fi ocrotit, în fața unei instanțe chemate să deceleze interesul superior al copilului ai cărui părinți sunt cele două părți litigante și să statueze, prin prisma acestui interes, în privința neînțelegerilor dintre titularii drepturilor părintești, câtă vreme, potrivit situației de fapt stabilite pe baza probelor administrate faptele imputate pârâtei nu au fost săvârșite în scopul vădit al ofensării și discreditării recurentului, respectiv a afectării onoarei și imaginii sale publice, ci în exercitarea dreptului la apărare, drept de care orice subiect de drept angrenat într-un litigiu trebuie să se bucure și nu s-a dovedit reaua sa credință, ar echivala cu o încălcare a art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, se impută instanței de apel că a ignorat faptul că afirmațiile ofensatoare au fost lipsite de bază factuală. Se impune a fi observat, însă, că instanța de apel nu a omis o atare analiză, ci a statuat că afirmațiile incriminate reprezintă opinia pârâtei la afirmațiile realizate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, așadar reprezintă judecăți de valoare. Or, sub acest aspect, este important de menționat că, jurisprudența instanței europene în materie a statuat că trebuie să se facă distincție între libertatea de informare și libertatea de opinie, precum și între judecățile de valoare și afirmațiile factuale, respectiv că, potrivit Curții europene, existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit, o astfel de obligație fiind imposibilă și împiedicând persoanele să își afirme opinia despre alții. (cauzele Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei, De Haes și Gijsels împotriva Belgiei, Harlanova împotriva Letoniei, Cererea nr. 57.313/00 (dec.) din 3 aprilie 2003). În consecință, raportat la această jurisprudență, alegațiile recurentului relative la faptul că s-ar fi omis în analiză, inexistența bazei factuale sunt vădit nefondate. În același timp, adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în ipoteza în care analizează o acuzație de pretinsă atingere a reputației, onoarei sau demnității unei persoane, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor, atunci când se emit judecăți de valoare care, deși nu trebuie să fie lipsite total de o bază reală, sunt supuse, în special, probei bunei-credințe (a se vedea în acest sens, hotărârile Radio France și alții c. Franței, Dalban c. României, BladetTromso și Stensaas c. Norvegiei), cerință îndeplinită în speță. Câtă vreme, în conformitate cu jurisprudența CEDO (care împreună cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele sale adiționale formează un bloc de convenționalitate ce se impune cu forță obligatorie instanțelor naționale) actul de defăimare imputat pârâtei se înscrie în limitele prevăzute de art. 10 din Convenție, iar justificarea oricărei ingerințe în dreptul la liberă exprimare trebuie raportată la nivelul de gravitate al faptei prin care se aduce atingere dreptului la respectul vieții private, nu s-ar putea imputa instanței de apel că, în expunerea raționamentului judiciar, a procedat la soluționarea conflictului între cele două drepturi fundamentale, prin prisma verificării existenței în speță a justului echilibru între dreptul la onoare și reputație de care se bucură reclamantul și dreptul la liberă exprimare recunoscut pârâtei. În acest context, fiind chemată să verifice echilibrul între cele două drepturi concurente ale părților implicate și identificând premisa care a justificat atitudinea subiectivă a intimatei în proferarea expresiilor în privința cărora reclamantul a susținut că i-au afectat dreptul la onoare, demnitate și reputație, instanța de apel a reținut, argumentat și judicios, că acțiunile pârâtei nu se plasează în afara limitelor de protecție ale dreptului la liberă exprimare și nu justifică raportat la circumstanțele factuale concrete în care au fost săvârșite faptele imputate și la finalitatea urmărită, intervenția instanței și sancționarea conduitei pârâtei pe tărâmul răspunderii civile delictuale. Nici criticile vizând greșita reținere a neîndeplinirii cerinței existenței prejudiciului nu au aptitudinea de a justifica susținerea critică din recurs vizând greșita aplicare, în speță, a prevederilor art. 1357 alin. (1) și (2) din C. civ., în analiza realizată de către instanța de apel a condiției vizând existența prejudiciului. În analizarea acestei critici, trebuie menționat că atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin motivele de apel și de recurs formulate, reclamantul a precizat că i-a fost lezată demnitatea în sensul că minorul nu mai dorește să aibă legături personale cu acesta, iar acuzațiile ce i-au fost aduse sunt de natură a atrage represalii asupra sa și de a determina excluderea din grupurile sociale pe care le frecventează sau din cadrul corpului profesional din care face parte. Înalta Curte reține că din punct de vedere obiectiv, demnitatea se înfățișează ca o apreciere morală, pe care cei din jurul ei o dau unei persoane, ținând seama de calitățile, însușirile și meritele sale și care se manifestă prin stima, respectul și considerația ce i se acordă. Din punct de vedere subiectiv, demnitatea apare ca un sentiment personal de prețuire morală, de respect față de sine, inerent ființei omenești, și determinat de aprecierea pe care fiecare persoană o are despre ea însăși. Raportat la cele anterior relevate, Înalta Curte reține că, din punct de vedere subiectiv, luând în considerare generic afirmațiile incriminate și examinându-le în mod izolat,nu se poate nega un nivel de atingere al drepturilor atașate persoanei, decurgând din atingerea onoarei reclamantului, iar din această perspectivă, în privința afectării respectului de sine, a laturii subiective a dreptului la demnitate, caracterul public sau privat al afirmațiilor nu prezintă într-adevăr relevanță, astfel cum susține recurentul. Cu toate acestea, de vreme ce raportat la situația de fapt a cauzei, pe care se grefează controlul de legalitate în recurs, rezultă că toate afirmațiile intimatei au fost făcute pe fondul unor relații tensionate între părți, conflictul dintre acestea având o durată considerabilă în timp, pe fondul implicării personale a celor două părți, în valorificarea drepturilor procesuale, raportat inclusiv la modalitatea în care s-au derulat litigiile dintre părți, faptul că, în cauză, nu s-a ignorat conținutul concret al acestor afirmații ci, au fost avute în vedere circumstanțele în care a fost exercitat dreptul la exprimare și efectele concrete produse asupra imaginii reclamantului, demnității și onoarei acesteia, Înalta Curte constată că raționamentul juridic expus de instanța de apel nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de față, interne și convenționale,din perspectiva acestei condiții impuse de lege pentru declanșarea răspunderii civile delictuale a pârâtei. În plus, deși prin critica formulată, recurentul invocă faptul că a fost umilit și consideră nelegală reținerea instanței cu privire la neafectarea onoarei sale, se impune a fi observat că prin decizia civilă recurată nu s-a reținut acest aspect, ci s-a constatat că nu s-a făcut dovada că ar fi fost afectată reputația și prestigiul profesional al recurentului. Se impune a fi, deopotrivă, observat că, instanța de apel realizând această analiză s-a raportat la caracterul secret al ședințelor de judecată în cadrul cărora au fost făcute și au fost dezbătute afirmațiile pârâtei și lipsa publicității acestor afirmații, care nu au părăsit cadrul în care au fost făcute și deci impactul minim al acestora asupra publicului, iar această circumstanță prezintă relevanță în ceea ce privește caracterul obiectiv al dreptului la demnitate, întrucât astfel de afirmații se pot dovedi apte să afecteze dreptul la viață privată, în special atunci când tind la manipularea "publicului" cu privire la subiectul afirmațiilor, respectiv s-a reținut că nu au fost administrate probe care să susțină afirmațiile anterior relevate. În acest context, împrejurarea că în puterea lor de evaluare directă a probelor, instanțele de fond au reținut că reclamantul nu a dovedit modalitatea în care i-a fost lezată prin fapta imputată reputația, reținând că repercusiunile afirmațiilor au fost practic inexistente, nu evidențiază incidența motivului de nelegalitate invocat de recurent nici din această perspectivă de analiză. Raportat acestor circumstanțe factuale, este corectă concluzia instanței de apel în sensul că faptele pârâtei nu depășesc limitele de exprimare impuse de necesitatea respectării art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci, raportat la gravitatea concretă a faptelor săvârșite, la circumstanțele în care au fost acestea săvârșite, la scopul urmărit de pârâtă, reclamantul nu a suferit un prejudiciu în legătură cu afirmațiile pârâtei care să atragă, cu necesitate, răspunderea acesteia din perspectiva dispozițiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, măsura solicitată de reclamant fiind apreciată ca disproporționată raportat la scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală. În plus, distinct de faptul că recurentul se limitează la a reafirma pretinsul prejudiciu moral înregistrat, făcând trimiteri la situația sa personală evidențiată în cuprinsul cererii de chemare în judecată, fără a aduce critici concrete silogismului judiciar circumscris acestei chestiuni litigioase, expus în cuprinsul deciziei civile recurate, analiza acestor alegații nu poate face abstracție de faptul că, în jurisprudența CEDO s-a constatat că poate vorbi de o atingere a reputației (a demnității sub aspect obiectiv), dacă atingerea adusă acesteia se reflectă într-o modificare la nivelul percepției comunității asupra persoanei vizate, iar fapta pârâtului a produs schimbările menționate, respectiv că există o încălcare a dreptului părților la un proces echitabil și a art. 13 din Convenție, în ipoteza unei privări disproporționate și nerezonabile a părților din litigiile supuse analizei de posibilitatea de a proba prejudiciul moral, prin impunerea unei probațiuni la care nu au acces, iar nu în considerarea unei aprecieri generice a existenței/inexistenței unei încălcări de această natură, ori de câte ori, reclamantului i se pretinde dovedirea gravității prejudiciului moral și a legăturii de cauzalitate între faptele imputate și prejudiciul pretins. Rezultă, prin urmare, că, în mod contrar criticilor formulate de reclamant, soluția instanțelor de fond adoptată pe baza concluziei neîndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale este rezultatul corect al unei evaluări complexe a ansamblului circumstanțelor cauzei, prin utilizarea tuturor criteriilor proprii unui astfel de litigiu, în care se pune în discuție apărarea dreptului la viață privată în raport de libertatea de exprimare, criterii deduse din jurisprudența CEDO, astfel că nu se poate reține o aplicare sau o interpretare greșită a normelor de drept incidente cauzei. În egală măsură, se impune a fi observat că cerințele stabilite de art. 1357 din C. civ. pentru declanșarea răspunderii civile delictuale a pârâtei trebuie să fie îndeplinite cumulativ, iar analiza acestora este graduală, în sensul că neîndeplinirea uneia, face inutilă analiza celorlalte condiții. Câtă vreme, analiza îndeplinirii condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale nu poate fi realizată decât în mod cumulativ, subsecvent constatării existenței unei fapte ilicite, în măsura în care nu s-a constatat în sarcina pârâtei săvârșirea unei asemenea fapte, criticile aduse deciziei instanței de apel în ceea ce privește încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la răspunderea civilă delictuală, prin prisma susținerilor circumscrise cerinței relative la existența legăturii de cauzalitate între fapta incriminată și prejudiciul moral pretins de reclamant, dar și cele relative la dovedirea înregistrării unui prejudiciu de ordin moral în speță, nu au aptitudinea de a evidenția nelegalitatea deciziei recurate, nemaiimpunându-se a fi analizate distinct. Concluzionând, Înalta Curte reține că în condițiile în care instanța de apel nu s-a limitat la analiza faptelor imputate pârâtei, ci, s-a raportat la contextul în care acestea au fost săvârșite, la atitudinea psihică a pârâtei și la scopul urmărit de aceasta, respectiv a realizat propriul examen de necesitate și proporționalitate a ingerinței solicitate a fi dispuse în cauză, în sensul că a analizat dacă această ingerință corespunde unui nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale și de a păstra un just echilibru între imperativele apărării drepturilor individuale și cele ale protejării interesului general, între mijloacele folosite și scopul urmărit, cu luarea în considerare a ansamblului elementelor ce constituie criterii ale analizei în materia libertății de exprimare, circumscrise, în mod necesar, condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementate în plan intern, iar în urma acestei analize a concluzionat, motivat, că măsura dispusă de prima instanță nu îndeplinește această cerință, nu se poate constata nelegalitatea soluției atacate pronunțată de instanța anterioară care a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 1357 și următoarele C. civ., criticile recurentului nerelevând o ipoteză de nelegalitate, aptă să susțină incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Un alt palier al criticilor aduse hotărârii instanței de apel, vizează greșita respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la schimbarea numelui pe cale administrativă, recurentul susținând, în primul rând, că instanța de apel nu și-a motivat soluția cu privire la acest aspect. Această critică este nefondată și va fi înlăturată, având în vedere cele ce succedă: Cu referire la aspectul nemotivării soluției de respingere a motivului de apel ce privește schimbarea numelui pe cale administrativă, Înalta Curte constată că instanța de apel, contrar susținerilor reclamantului, a argumentat în mod clar, coerent și explicit soluția de respingere a motivului de apel și menținerea soluției date de instanța de fond, nefiind aplicabile dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Astfel, motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil măsura dispusă, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a argumentat coerent soluția de menținere a dispozițiilor date de prima instanță și analizând criticile aduse de reclamant sentinței apelate, în funcție de circumstanțele particulare ale cauzei și de apărările formulate de părțile litigante, le-a înlăturat motivat. În acest sens, după analiza proprie efectuată, curtea de apel a reținut că motivarea oferită de prima instanță pe acest capăt de cerere corespunde exigențelor CEDO. Totodată, a reținut motivat, raportat la cadrul procesual obiectiv stabilit în cauză și la conduita anterioară a reclamantului că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din O.G. nr. 41/2003 pentru a se dispune schimbarea pe cale administrativă a numelui pârâtei. Este de menționat, totodată, că, așa cum s-a arătat în mod constant în jurisprudența instanței supreme, dezvoltată sub acest aspect în reperele desprinse din jurisprudența instanței de contencios european (referitoare la aplicarea art. 6 CEDO și dreptul la un proces echitabil) motivarea hotărârii judecătorești trebuie să corespundă unor standarde calitative, iar nu cantitative, iar simpla nemulțumire a părții litigante cu privire la volumul motivării nu echivalează cu o nearătare a argumentelor ce au fost avute în considerare la pronunțarea hotărârii. Drept urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel și-a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. În ceea ce privește susținerea reclamantului vizând aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor O.G. nr. 41/2003, a art. 253 alin. (1) C. civ., a art. 21 din Constituție și a art. 6 din CEDO, instanța de recurs constată că și această critică este nefondată. Dispozițiile art. 4 și 6 din O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice,reglementând procedura schimbării numelui pe cale administrativă, dispun expres că aceasta se realizează numai la cererea titularului dreptului la nume sau al reprezentatului său legal, după caz, pentru motive temeinice și numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de actul normativ incident în această materie, respectiv O.G. nr. 41/2003. Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel, că dreptul la nume este un drept absolut, personal și nepatrimonial, ce presupune principalul element de identificare a persoanei fizice, susceptibil să fie schimbat la cererea titularului său, în măsura în care se face dovada unui motiv temeinic, circumscris cazurilor expres prevăzute de actul normativ de referință. Raportat la modalitatea în care a fost configurat cadrul procesual obiectiv în cauză, în speță, în mod judicios s-a observat de către instanțele anterioare că solicitarea vizând schimbarea numelui pârâtei pe cale administrativă a fost formulată nu de către titularul dreptului la nume, ci de către reclamant, care anterior și-a exprimat acordul ca, după pronunțarea divorțului, pârâta să poarte în continuare numele de C., respectiv că titularul prezentului demers judiciar a justificat această cerere făcând trimitere la caracterul ilicit al faptei imputate intimatei în prezenta pricini și la necesitatea sancționării conduitei acesteia. Or, luând în considerare aceste particularități ale cauzei, având în vedere, deopotrivă, considerentele anterior evocate în analiza criticilor circumscrise soluției vizând cererea de obligarea a pârâtei la plata daunelor morale este corectă concluzia instanțelor de fond în sensul că nu s-a făcut dovada existenței unor motive temeinice care să justifice o atare ingerință în exercitarea dreptului la nume. Drept urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare corectă a normelor anterior evocate care reglementează schimbarea numelui, nefiind incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Deopotrivă, critica reclamantului cu privire la încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 21 din Constituție și a art. 6 din CEDO, va fi înlăturată ca nefondată. Astfel, se constată că solicitarea reclamantului de schimbare a numelui pe cale administrativă a fost primită de ambele instanțe de fond, a fost analizată și respinsă, nu ca inadmisibilă, ci ca nefondată, pentru neîndeplinirea condițiilor legale. Or, accesul la justiție reglementat de art. 21 din Constituție și de art. 6 din CEDO oferă părții dreptul de a formula cereri și de a solicita instanței analizarea cauzei, însă nu presupune admiterea, în orice condiții, a solicitării formulate. Ci, în urma analizei, instanțele trebuie să pronunțe o hotărâre în acord cu normele de drept aplicabile în speță. Simpla nemulțumire a părți