ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5174/2021

Ședința publică din data de 2 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017 la data de 02.11.2017, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, reprezentat prin Procurorul General și Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat suspendarea ordinului nr. 2272/07.08.2017 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție până la soluționarea acțiunii în anulare; anularea în tot a ordinului nr. 2272/07.08.2017 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească indemnizațiile de încadrare brută lunare cuvenite reclamantului începând cu data de 01 iulie 2017, astfel stabilite prin ordinul nr. 332/27.01.2017 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească dobânda legală și actualizarea sumelor cu indicele de inflației la data efectivă a plății; obligarea Ministerului Finanțelor Publice să asigure în bugetul Ministerului Public creditele bugetare necesare efectuării plății sumelor datorate prin aplicarea ordinului nr. 332/27.01.2017, începând cu 01 iulie 2017.

S-a solicitat și obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2428 din 24 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

S-a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să asigure în bugetul Ministerului Public creditele bugetare necesare efectuării plății sumelor datorate prin aplicarea ordinului nr. 332/27.01.2017 începând cu data de 01.07.2017 ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție București.

S-a anulat în parte ordinul nr. 2272/07.08.2017 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv în ceea ce îl privește pe reclamant.

A fost obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească reclamantului indemnizația de încadrare brută lunară cuvenită începând cu data de 01.07.2017, astfel cum a fost stabilită prin ordinul nr. 332/27.01.2017 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, creanța reprezentând diferența dintre ceea ce s-a plătit efectiv și ceea ce se cuvine reclamantului conform sentinței urmând a fi actualizată cu dobânda legală dar și cu indicele de inflație la data plății efective.

S-a suspendat în parte executarea ordinului nr. 2272/07.08.2017 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție până la soluționarea definitivă a cauzei, respectiv în ceea ce îl privește pe reclamant.

S-a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs pârâtul criticând-o pentru motive de nelegalitate circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A invocat recurentul -pârât greșita aplicare a normelor de drept material incidente, respectiv a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 153/2017. Întrucât reclamantul deține titlul științific de doctor într-un alt domeniu decât în cel în care își desfășoară activitatea, nu poate beneficia de indemnizația prevăzută de dispozițiile mai sus redate.

Prin urmare, Ordinul nr. 2272 din 04.08.2017 al procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație si Justiție este legal și temeinic.

A arătat recurentul-pârât că prin deciziile nr. 818-821 din 03.07.2008 Curtea Constituțională a admis excepțiile de neconstituționalitate invocate de Ministerul Justiției și a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Întrucât prima instanță a înlăturat în mod nelegal de la aplicare dispozițiile art. 14 alin. (1) și ale art. 39 alin. (5) din partea generală a Legii nr. 153/2017, admiterea acțiunii echivalează cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Totodată, au fost invocate și considerentele deciziei Curții Constituționlae nr. 289/2005 potrivit cărora doar legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare și să îl înlocuiască cu unul nou, precum și jurisprudența CJUE reprezentată de hotărârea din 08.11.2005, cauza Kechko c. Ucrainei și hotărârea din 08.12.2009, în cauza Wieczorek c. Poloniei.

Pentru toate aceste motive s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Intimatul - reclamant nu a formulat întâmpinare la cererea de recurs.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt și de drept relevante

În fapt, reclamantul A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov, a contestat ordinul nr. 2272/07.08.2017 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând în esență obligarea la recunoașterea și la plata indemnizației de încadrare brută lunară cuvenită începând cu data de 01.07.2017, astfel cum a fost stabilită prin ordinul nr. 332/27.01.2017.

Conform notei nr. x/2017 din data de 12.07.2017 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de resurse umane și documentare, act ce a stat la baza emiterii ordinului contestat, în interpretarea prevederilor art. 14 alin. (1) și art. 39 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, s-a decis că de la data de 01.07.2017, data reîncadrării personalului, toți cei care dețin titlul de doctor în alte domenii decât cele în care își desfășoară activitatea, indiferent de data obținerii titlului, nu beneficiază de indemnizația lunară prevăzută de art. 14 din Legea cadru de salarizare.

S-a menționat în cuprinsul acestei note faptul că din verificările efectuate în evidențele Serviciului de organizare și resurse umane a rezultat că în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție rezultă că titlul deținut de reclamant - doctor în Ordine publică și siguranță națională, privește alt domeniu decât cel în care își desfășoară activitatea.

Împotriva ordinului procurorului general al P.Î.C.C.J. nr. 2272/07.08.2017 reclamantul a formulat contestație, solicitând revocarea și emiterea unui nou ordin în care să se procedeze la menținerea drepturilor salariale avute până la data de 01.07.2017, contestație ce a fost respinsă ca neîntemeiată cu motivarea că reclamantul deține titlul științific de doctor în domeniul Ordine publică și siguranță națională în timp ce unitățile de parchet nu fac parte din sistemul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, domeniul în care reclamantul își desfășoară activitatea nefiind specific acestui sistem.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere pentru motive de nelegalitate, când hotărârea pronunțată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, textul normativ în discuție vizând esențialmente o potențială neconcordanță a hotărârii primei instanțe cu prevederile legale aplicabile cauzei.

Dispozițiile art. 14 alin. (1) din partea generală a Legii nr. 153/2017 prevăd că "Personalul care deține titlul științific de doctor beneficiază de o indemnizație lunară pentru titlul științific de doctor în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, dacă își desfășoară activitatea în domeniul pentru care deține titlul. Cuantumul salarial al acestei indemnizații nu se ia în calcul la determinarea limitei sporurilor, compensațiilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor prevăzută la art. 25".

Textul de lege nu specifică faptul că pentru obținerea sporului de doctorat este necesară deținerea titlului de doctor în domeniul Drept, vizând desfășurarea activității profesionale în domeniul pentru care deține titlul, nefiind reglementată o suprapunere exactă între domeniul de doctorat și clasele de salarizare, motiv pentru care aceasta trebuie analizată în concret.

Se constată că reclamantul a obținut titlul de doctor la data de 19.05.2015 în domeniul "Ordine publică și siguranță națională", titlul tezei de doctorat fiind "Reținerea și arestarea preventivă în jurisprudența C.E.D.O. și legislația României", acesta având calitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov.

Observă Înalta Curte că, în interpretarea dispozițiilor legale mai sus arătate, instanța de fond a avut în vedere, pe de o parte, atribuțiile funcției reclamantului, astfel cum sunt acestea recunoscute prin art. 131 și art. 132 din Constituția României, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și prin prevederile C. proc. pen., iar pe de altă parte, că lucrarea de doctorat a vizat analiza instituțiilor reținerii și arestării preventive în CEDO și legislația României.

Din moment ce Titlul V din C. pen. prevede Măsurile preventive și alte măsuri procesuale, reglementând în Capitulul I -Măsurile preventive precum și competențele procurorului în această materie, este evident că titlul de doctor obținut ca urmare a susținerii tezei de doctorat "Reținerea și arestarea preventivă în jurisprudența C.E.D.O. și legislația României" este în legătură cu activitatea pe care o desfășoară reclamantul.

Față de aceste considerente, rezultă că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 153/2017.

In ceea ce privește criticile din recurs, reține Înalta Curte decizia nr. 818/2008 pronunțată de Curtea Constituțională, privește neconstituționalitatea posibilității instanțelor de judecată de a înlătura o serie de prevederi legale, prin invocarea dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 (referitoare la discriminare), ceea ce nu este cazul în prezenta speță.

Deși nu recursul nu a fost intemeiat în drept și pe pct. 4 al art. 488 din C. proc. civ., Inalta Curte amintește că prin sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești", invocată prin motivele de reucurs, se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție sau de legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor altor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat.

Contrar acestor susțineri, se constată că, în conformitate cu art. 126 alin. (1) din Constituția României, operațiunile de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, în speță ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, sunt atributul exclusiv al instanțelor de judecată și sunt inerente procesului decizional, sentința atacată fiind la adăpost și de aceste critici.

Jurisprudența CJUE, invocată formal prin motivele de recurs, privind atribuția exclusivă a legiuitorului de a modifica sistemul de salarizare, este de asemenea nerelevantă în soluționarea cauzei, în care se pune exclusiv problema interpretării unei norme de drept la situația particulară dedusă judecății.

În același sens, prin Decizia Curții Constituționale nr. 695 din 31 octombrie 2019 prin care s-a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) teza întâi partea finală din Legea-cadru nr. 153/2017, Curtea a reținut că rațiunea acordării acestei indemnizații este încurajarea personalului plătit din fonduri publice de a participa activ în viața științifică, de a-și perfecționa cunoștințele într-un domeniu dat și de a-și îmbunătăți performanțele profesionale la locul de muncă, iar aspectele privind aplicarea acestor dispoziții în cazul persoanelor care dețin titlul științific de doctor obținut pe baza tezelor care tratează subiecte multidisciplinare sau interdisciplinare privesc, în realitate, probleme de interpretare și aplicare a sintagmei "dacă își desfășoară activitatea în domeniul pentru care deține titlul", din cuprinsul prevederilor legale criticate, astfel că interpretarea și aplicarea acestui text de lege revine angajatorului, iar, în cazul unui litigiu, instanțelor de judecată, nefiind de resortul contenciosului constituțional.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 2428 din 24 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2021.