ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5329/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 14.12.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând suspendarea Ordinului nr. 171 din data de 02 septembrie 2016 al Procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție până la soluționarea acțiunii în anulare; anularea în tot a Ordinului nr. 171 din data de 02 septembrie 2016 al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; obligarea Ministerului Public - Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție să plătească indemnizațiile de încadrare brută lunare cuvenite începând cu data de 01 august 2016, astfel stabilite prin ordinele nr. 154/2016, nr. 155/2016 și nr. 156/2016 ale procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; obligarea Ministerului Public - Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție să plătească dobânda legală și rata inflației la sumele datorate; obligarea Ministerului Finanțelor să asigure în bugetul Ministerului Public creditele bugetare necesare efectuării plății sumelor datorate prin aplicarea Ordinelor nr. 154/2016, nr. 155/2016 și nr. 156/2016 din data de 12 august 2016; obligarea Ministerului Public - Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 647 din 28 februarie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor, ca neîntemeiată.

S-a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor, ca neîntemeiată.

S-a respins excepția lipsei procedurii prealabile invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor, ca neîntemeiată.

A fost calificată excepția lipsei calității active a reclamantei invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice drept apărare de fond.

S-a dispus admiterea excepției lipsei de interes invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu excepția capătului 4 de cerere.

S-a admis acțiunea, în parte și a fost obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească reclamantei contravaloarea dobânzii legale precum și a indexării cu indicele de inflație calculate asupra diferențelor dintre drepturile salariale acordate prin Ordinul nr. 2536/21.12.2016 al Procurorului General și cele stabilite anterior datei de 1 august 2016, în intervalul cuprins între data de 01.08.2016 și data plății efective a diferențelor salariale în discuție.

A fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în rest, ca lipsită de interes.

S-a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

In susținerea motivelor de casare, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul - pârât a arătat că instanța de fond in mod greșit a admis in parte acțiunea reclamantei, întrucât imposibilitatea aplicării indicelui de inflație se datorează faptul că in conformitate cu dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, nicio cheltuială nu poate fi angajată din buget in lipsa unei baze legale.

Totodată, s-a arătat că dobânda are caracterul unei sancțiuni civile, astfel că aceasta este circumscrisă preexistenței unei convenții încheiate intre părți.

Văzând și dispozițiile art. 197 alin. (11) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a C. civ. și ale art. 1535 alin. (1) din C. civ., susține recurentul - pârât că pentru acordarea daunelor moratorii (dobânda legală) este necesară existența unei convenții, or, in cauză nu există intre reclamantă și pârâtă nicio convenție cu privire la acordarea unor dobânzi.

Intimata - reclamantă nu a formulat întâmpinare.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 22 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 5 noiembrie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt și de drept relevante

Reclamanta a solicitat in contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice, suspendarea Ordinului nr. 171 din data de 02 septembrie 2016 al Procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție până la soluționarea acțiunii în anulare; anularea în tot a Ordinului nr. 171 din data de 02 septembrie 2016 al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; obligarea Ministerului Public - Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție să plătească indemnizațiile de încadrare brută lunare cuvenite începând cu data de 01 august 2016, astfel stabilite prin ordinele nr. 154/2016, nr. 155/2016 și nr. 156/2016 ale procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; obligarea Ministerului Public - Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție să plătească dobânda legală și rata inflației la sumele datorate; obligarea Ministerului Finanțelor să asigure în bugetul Ministerului Public creditele bugetare necesare efectuării plății sumelor datorate prin aplicarea Ordinelor nr. 154/2016, nr. 155/2016 și nr. 156/2016 din data de 12 august 2016; obligarea Ministerului Public - Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la cheltuieli de judecată.

Recursul formulat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție vizează soluția instanței de fond cu privire la plata contravalorii dobânzii legale precum și a indexării cu indicele de inflație calculate asupra diferențelor dintre drepturile salariale acordate prin Ordinul nr. 2536/21.12.2016 al Procurorului General și cele stabilite anterior datei de 1 august 2016, în intervalul cuprins între data de 01.08.2016 și data plății efective a diferențelor salariale în discuție.

In esență, recurentul - pârât consideră că plata dobânzii este condiționată de preexistența unei convenții încheiate intre reclamantă și pârât, care nu ar exista in speță.

Inalta Curte reține însă că prima instanță a dat eficientă considerentelor Deciziei nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în dosarul nr. x/2013, potrivit căreia "În aplicarea dispozițiilor art. 1082 și 1088 din C. civ. din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare, pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011".

In ceea ce privește lipsa unei conveniți încheiate intre părți, care in accepțiunea recurentului reprezintă singurul izvor al acordării dobânzilor, reține Înalta Curte că raportul juridic pe care se grefează pețitul acțiunii este un raport juridic de muncă sui generis.

In acest sens, trebuie menționată Decizia pronunțată in recurs in interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008 care a stabilit că prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă.

În această categorie intră raporturile de muncă (de serviciu) ale funcționarilor publici civili sau militari, ale soldaților și gradaților voluntari, ale persoanelor care dețin demnități publice, ale magistraților și magistraților-asistenți, ale personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea, ale membrilor cooperatori și raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă.

Magistrații constituie o categorie specială de personal care își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis.

Este un raport juridic care are la bază un acord de voință, un contract nenumit, de drept public, încheiat cu însuși statul, reprezentat de Președintele României și de Consiliul Superior al Magistraturii.

Ulterior numirii, părți în raporturile de muncă ale magistraților sunt, în puterea legii, ca exponenți ai puterii judecătorești a statului, Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe și parchete de pe lângă acestea.

Astfel, soluția primei instanțe este la adăpost de orice critică, in temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2005, care reglementează un contencios de plină jurisdicție, instanța de contencios putând dispune măsuri pentru înlăturarea actului nelegal, cât și măsuri pentru recunoașterea drepturilor subiective, acordarea de restituiri și despăgubiri.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 647 din 28 februarie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 noiembrie 2019.