ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 46/2021

Ședința publică din data de 13 ianuarie 2021

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. au chemat în judecată pe pârâții Curtea de Apel Târgu Mureș, Ministerul Justiției și Ministrul Justiției, solicitând obligarea la emiterea unui nou ordin de salarizare și reîncadrarea cu luarea în considerare a unei indemnizații de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la nivelul indemnizațiilor procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienților de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcțiile deținute sau cu care sunt asimilați potrivit legii, începând cu 09.04.2015 și în continuare, pentru viitor; recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, la nivelul indemnizațiilor procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienților de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcțiile deținute sau cu care sunt asimilați potrivit legii, începând cu 09.04.2015; repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâtei Curtea de Apel Târgu Mureș la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 2538 din 18 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea reclamanților A. și F. de renunțare la judecată.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului ministrul justiției.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de părțile reclamante în contradictoriu cu pârâtul ministrul justiției, ca privind o persoană fără calitate procesuală pasivă.

A respins ca neîntemeiată excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul Ministerul Justiției.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F. și G., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Târgu Mureș și Ministerul Justiției.

A obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită pentru reclamanți ordine de încadrare salarială, producătoare de efecte juridice începând cu data de 09.04.2015 și în continuare, cu aplicarea art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, respectiv începând cu data de 01.08.2016 și în continuare, cu aplicarea art. 1 rap. la art. 3

1

din O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată și completată, cu mențiunea că nivelul de salarizare de avut în vedere se raportează inclusiv la un nivel determinat prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare stabilit de lit. A) pct. 13 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 27/2006.

A obligat pârâta Curtea de Apel Târgu-Mureș să plătească fiecărei părți reclamante diferențele salariale rezultate începând cu data de 09.04.2015 și în continuare, precum și începând cu data de 01.08.2016 și în continuare, plus actualizarea acestora cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare aferente perioadei de la data scadenței fiecărui venit salarial lunar și până la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material).

În motivarea recursului, pârâtul a arătat că prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a respins eronat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției în ceea ce privește plata drepturilor salariale, în condițiile în care prin Decizia nr. 13 din 13.06.2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că ordonatorul principal de credite "nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate sub subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salariată".

În motivarea acestei decizii, ÎCCJ a reținut că o caracteristică a raportului juridic de muncă este aceea că poate exista numai între două persoane (spre deosebire de raportul obligațional civil, în cadrul căruia poate fi, uneori, o pluralitate de subiecte active sau pasive), astfel încât, ținând seama și de caracterul exclusiv al competenței (una și aceeași atribuție trebuie să aparțină unei singure autorități publice), în măsura în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariate sau de natură salariată, "legitimarea procesuală pasivă revine doar autorității publice cu care funcționarul public se afla în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparține prerogativa stabilirii și acordării drepturilor salariale".

Chiar dacă decizia anterior menționată vizează o altă autoritate publică, argumentele instanței supreme sunt aplicabile și în prezenta cauză, așa cum în mod corect a reținut și Tribunalul Mureș, în sentința civilă nr. 721/30.05.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019.

Recurentul pârât a invocat și Decizia nr. 60/2019, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că norma este extrem de clară în privința pretențiilor de plată a diferențelor salariale, în sensul că Ministerului Justiției nu are calitate procesuală pasivă în litigiile având ca obiect plata unor drepturi bănești, cum este și cazul în speță.

Recurentul pârât a criticat și soluția primei instanțe de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară celor 3 ani înainte de introducerea cererii de chemare în judecată.

Potrivit dispozițiilor art. 2500, coroborat cu art. 2517 din din C. civ., dreptul material la acțiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani. Totodată, art. 2524 din C. civ. prevede că "prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui."

Coroborând toate aceste dispoziții cu prevederile art. 171 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora "Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate" și luând în considerare data introducerii acțiunii (22.11.2018), recurentul a apreciat cererea de chemare în judecată este prescrisă pentru perioada anterioară datei de 22.11.2015, iar soluția instanței de fond netemeinică și nelegală.

Pe fondul cauzei,

3.3. Pe fond, prima instanță a admis acțiunea motivat de faptul că reclamantul este în posesia sentinței nr. 746/2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2018, definitivă prin care s-a recunoscut cu autoritate de lucru judecat îndreptățirea reclamantului la recalcularea și plata diferențelor salariale cu luarea în considerare a coeficientului DNA - DIICOT, începând cu 01.10.2015, sume actualizate și dobânda legală penalizatoare.

În primul rând, raportat la data de la care s-a dispus prin hotărârea criticată emiterea ordinului de salarizare, se arată că, în măsura prima instanță reținea existența unui refuz nejustificat de emitere a unui act, putea avea în vedere exclusiv data la care reclamantul s-a adresat Ministerului Justiției, solicitarea acestuia fiind formulată la 23.10.2019 și primită la 27.10.2019.

În schimb, data de 01.10.2015 are relevanță doar din perspectiva executării sentinței nr. 746/2019, însă această hotărâre nu a obligat la emiterea unui nou ordin de salarizare. Pentru acest motiv, soluția instanței de fond este eronată, având în vedere că nu poate fi vorba de autoritate de lucru judecat, între cele două dosare neexistând o triplă identitate de părți, obiect, cauză, având în vedere ca în prezenta cauză se solicită emiterea unui nou ordin cu luarea în considerare a coeficientului 19.000, iar dosarul menționat mai sus are ca obiect recalcularea și plata drepturilor prin raportare la coeficientul 19.000.

Pe de altă parte, prin admiterea acțiunii, instanța instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, ceea ce nu poate fi permis, deoarece în mod evident, solicitarea reclamantului de a i se acorda, prin hotărâre judecătorească indemnizațiile de încadrare brute lunare corespunzătoare indemnizațiilor procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006. Se ajunge în acest fel ca toți magistrații, indiferent de gradul profesional (judecătorie, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.

Atribuția de a analiza un tratament pretins discriminatoriu instituit prin dispoziții legale aparține altor organe, în măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau ordonanță în vigoare este în contradicție cu dispozițiile art. 16 din Constituție, existând posibilitatea ca într-un litigiu de competența instanțelor judecătorești cei interesați să invoce excepția de neconstituționalitate a acelor prevederi legale.

De altfel, Curtea Constituțională s-a și pronunțat în sensul respingerii excepțiilor de neconstituționalitate invocate cu privire la dispozițiile art. 11 ale O.U.G. nr. 27/2006, prin Decizia nr. 861/2009 și prin Decizia nr. 789/2009.

De asemenea, recurentul a invocat Decizia CCR nr. 51/2020 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 30 alin. (6) și ale art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ale art. 4 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice și ale art. 8 din anexa nr. 5 la Legea nr. 63/2011 privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ, în interpretarea dată prin Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii.

Pe de altă parte, trebuie observat că instanța de fond nu a administrat probe din care să rezulte că la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 exista vreo indemnizație stabilită în funcție de coeficientul de multiplicare 19,000 și la care să se raporteze în mod concret. Contrar afirmației primei instanțe, potrivit căreia coeficientul de multiplicare 19,000, fiind un drept de natură salarială recunoscut prin hotărâri judecătorești trebuia inclus în indemnizația bruta de încadrare și după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, acesta nu a fost inclus în indemnizația de încadrare niciodată, având în vedere că prin cererile de chemare nu s-a solicitat stabilirea indemnizațiilor brute de încadrare în funcție de coeficienții DNA și DliCOT, ci au fost solicitate despăgubiri echivalente cu diferențelor dintre drepturile salariate încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor DNA și DIICOT.

Prin urmare, nefiind făcută nicio analiza care sa privească o modificare/majorare a indemnizațiilor de încadrare, față de cele stabilite prin O.U.G. nr. 27/2006, despăgubirile acordate prin hotărâri judecătorești nu au modificat modul de stabilire a indemnizațiilor de încadrare.

În ceea ce privește starea de discriminare, se invocă ca fiind relevantă decizia CJUE pronunțată în cauza C-310/10, Agafiței contra României, prin care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a respins ca inadmisibilă cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare solicitată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2007, privind un eventual tratament discriminatoriu în materie de remunerare între magistrați, în considerarea statutului de care beneficiază procurorii din cadrul DNA și DIICOT, stabilind că, criteriul categoriei socioprofesionale nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000, respectiv de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică și nici în cel al Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

Totodată, recurentul a reamintit și deciziile nr. 818, 819, 820/03.07.2008 ale Curții Constituționale precum și Decizia nr. 1325/4.12.2008, prin care Curtea Constituțională a constatat că înțelesul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor,

În același timp, această pretinsă formă de discriminare excedează tuturor formelor de discriminare reglementate prin O.G. nr. 137/2000. Reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excedează cadrului legal stabilit prin Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, față de jurisprudența CEDO și jurisprudența CCR în materia discriminării, se poate constata că este exclusă discriminarea în prezenta cauza și deci nu se poate vorbi de prejudiciu sau de repararea acestuia prin acordarea unor drepturi salariale neprevăzute de lege.

Ca atare, reglementarea ori nereglementarea, prin lege ori printr-un alt act normativ, a unor drepturi excedează cadrului legal stabilit prin O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, acest act normativ trasând competențele CNCD și instanței de judecată exclusiv în ceea ce privește modul de aplicare a dispozițiilor legale care instituie drepturile în discuție.

Așadar, în speța de față nu este vorba de "alte creșteri salariale", cum apreciază prima instanța în mod absolut nefondat și prin urmare, întrucât situațiile nu sunt asemănătoare, Decizia nr. 7/2019 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2018 nu poate fi aplicată prin analogie. Decizia nr. 7/2019 se referă la interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 prin raportare strict la hotărârile prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2 %, 5 % și 11 % și nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative care au aplicabilitate generală. în analiza sa, înalta Curte de Casație și Justiție a plecat de la cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016, în sensul că hotărârile prin care s-au recunoscut majorările de 2%, 5% și 11% au aplicabilitate generală (întrucât privesc valoarea de referință sectorială), în comparație cu hotărârile prin care s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare (ex. recunoașterea sporului de doctorat).

Prin urmare, acordarea coeficienților corespunzători procurorilor DNA și DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" așa cum era situația majorărilor de 2, 5,11 % de la care plecase analiza Curții Constituționale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiției, fără niciun fel de circumstanțiere față de situația personală a fiecărui angajat în parte și ca atare, cele două decizii nu sunt aplicabile prezentei cauze.

Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor DNA și DI1COT, acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătorești și prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată așa cum a reținut instanța de fond, nici înainte și nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Totodată, prin Decizia nr. 794/15.12.2016 Curtea Constituțională a statuat că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 3

1

din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), trebuie să includă și drepturi stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Potrivit O.U.G. nr. 43/2016 care a modificat și completat O.U.G. nr. 57/2015, de la data de 31.08.2016, art. 3 indice 1 are următorul cuprins:

"începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de baza/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

Așadar, Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 se referă la drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești care produceau efecte juridice la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 sau ulterior acestui moment, iar nu la hotărâri care se refereau la o perioadă anterioară intrării în vigoare a legilor unice de salarizare.

Prin urmare, chiar dacă există sentințe judecătorești prin care au fost acordate despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale dintre indemnizații le/coeficientul de multiplicare aplicat procurorilor de la DNA și DIICOT și drepturile salariale încasate efectiv, aceste despăgubiri au fost acordate până la data de 12.11.2009, data intrării în vigoare a legii unice de salarizare, au fost achitate și nu au fost incluse în indemnizația de încadrare pentru a produce o majorare a acesteia. Așadar, dispozițiile acestor sentințe și-au încetat aplicabilitatea la momentul intrării în vigoare a noilor legi de salarizare, în baza cărora Ministerul Justiției a emis noi ordine de salarizare.

Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 a fost abrogată prin Legea cadru nr. 330/2009. După cum a arătat și prin întâmpinarea formulată, personalul bugetar a fost reîncadrat începând cu 01 ianuarie 2010 în temeiul Legii-cadru nr. 330/2009, respectiv începând cu 01 ianuarie 2011 în temeiul Legii-cadru nr. 284/2010 și Legii nr. 285/2010, iar odată cu intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, s-a procedat la reîncadrarea reclamantului potrivit dispozițiilor acesteia. Totodată, obligarea pârâtului de a emite ordin de stabilire a indemnizației reclamantului și după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 este nelegală, în condițiile în care Legea nr. 153/2017 dispune în art. 1 alin. (3) că "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege.".

Prin hotărârea pronunțată, instanța de fond în mod nelegal a acordat drepturile salariale și în continuare, cu ignorarea prevederilor art. 162 alin. (3) din Codul Muncii potrivit cărora sistemul de salarizare a personalului din autoritățile si instituțiile publice finanțate integrat sau in majoritate de ta bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale si bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative. Astfel, față de textul de lege arătat, capătul de cerere privind acordarea drepturilor pentru viitor este inadmisibil, ținând cont că, pe de o parte numai prin lege se poate modifica indemnizația, cu atât mai mult cu cât nici angajatorul și nici instanța nu se pot subroga legiuitorului prin acordarea unor drepturi salariale nelimitat, fără să aibă în vedere legislația în materie salarială sau modificarea acesteia, eventual modificarea raporturilor de muncă și pe de altă parte este vorba de un drept care nu este prevăzut de legislația în vigoare, nefiind actual.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul pârât Ministerul Justiției a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamantul H. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere vizând anularea Anexei la OMJ nr. 561/C/06.02.2018, prin care i-au fost stabilite drepturile salariale începând cu data de 01.01.2018 și emiterea unei nou anexe în conformitate cu prevederile Legii nr. 153/2017, anexă care să cuprindă indemnizația maximă de încadrare aferentă unui judecător cu grad de curte de apel, majorată cu 5%, precum și sporurile aferente, defalcate, atât în valoare absolută, cât și în cotă procentuală.

Totodată, a solicitat reîncadrarea și recalcularea indemnizației lunare și a celorlalte drepturi aferente, prin includerea în veniturile salariale inclusiv a majorării de 5%, începând cu data de 01.01.2018 și pentru viitor, precum și obligarea pârâtului la plata diferențelor bănești corespunzătoare, sume actualizate cu indicele de inflație la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată, reținând că stabilirea drepturilor salariale ale reclamantului s-a realizat cu respectarea prevederile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea - cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare.

Recurentul reclamant a susținut că, deși prin OMJ nr. 1637/C/10.05.2017 i-a fost stabilit coeficientul 9,20, indemnizația de încadrare brută lunară nu a crescut, ci a rămas aceeași.

Instanța de recurs reține că, urmare a admiterii în parte a contestației formulate împotriva OMJ nr. 561/C/06.02.2018, s-a emis OMJ nr. 1637/C/10.05.2017 prin care s-a acordat recurentului reclamant coeficientul aferent indemnizației de încadrare maxime corespunzătoare judecătorului cu grad de curte de apel, respectiv coeficientul 9,20. La stabilirea acestui coeficient s-au avut în vedere dipozițiile art. 11 lit. d) din Capitolul VIII-Anexa V la Legea nr. 153/2017 și funcția recurentului reclamant de inspector în cadrul Ministerului Justiției.

În ceea ce privește indemnizația de încadrare, în mod corect au fost avute în vedere dispozițiile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, drepturile salariale stabilite fiind cele acordate pentru luna decembrie 2017, majorate cu 25%, în condițiile în care indemnizația astfel stabilită era mai mică de decât cea prevăzută prin aceeași lege pentru anul 2022.

Astfel, dacă prin ordinul inițial a fost stabilit cuantumul indemnizației de încadrare brută lunară corespunzătoare coeficientului 8,32 în sumă de 17.215 RON, în urma emiterii OMJ nr. 1637/C/10.05.2017 a fost stabilită o indemnizație de încadrare brută lunară în cuantum de 21.519 RON corespunzătoare noului coeficient acordat recurentului, respectiv 9,20 .

Raportat la cuantumul indemnizației astfel stabilite care nu este mai mare decât cea prevăzută de Legea-cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, nu poate fi primită susținerea recurentului privind majorarea cu 5% a indemnizației de încadrare, întrucât acesta nu se află în ipoteza avută în vedere de dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. a) nr. crt. 5 din Anexa 5 la aceeași lege.

Față de împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 2538 din 18 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 ianuarie 2021.