ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3855/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. (judecător la Curtea de Apel Târgu Mureș), în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Târgu Mureș, a solicitat instanței să oblige pârâții: - la emiterea unui nou ordin de salarizare și reîncadrare a reclamantului cu luarea în considerare a unei indemnizații de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, raportat la nivelul indemnizațiilor procurorilor DNA și DIICOT prin luarea în considerare a coeficienților de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2016 lit. A) pct. 6-13 în raport cu funcțiile deținute sau cu care reclamantul este asimilat potrivit legii începând cu data de 09.04.2015 și în continuare, pentru viitor; - la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, la nivelul indemnizațiilor procurorilor DNA și DIICOT prin luarea în considerare a coeficienților de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2016 lit. A) pct. 6-13 în raport cu funcțiile deținute sau cu care reclamantul este asimilat potrivit legii începând cu data de 09.04.2015; - la repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care reclamantul ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâtei Curtea de Apel Târgu Mureș la plata pentru fiecare lună până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care reclamantul este îndreptățit și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1246 din 17 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Târgu Mureș. A fost obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită pentru reclamant un nou ordin de încadrare salarială, cu luarea în considerare, începând cu data de 02.06.2017 și în continuare, pentru viitor a coeficientului de multiplicare prevăzut de lit. A) pct. 13 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 27/2006. Au fost obligați pârâții la plata către reclamant începând cu data de 02.06.2017 și în continuare, pentru viitor a diferențelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit coeficientului de multiplicare prevăzut de lit. A) pct. 13 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 27/2006 și venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare aferentă, calculate până la data plății efective. A fost respinsă ca prescrisă acțiunea în ceea ce privește recunoașterea și plata drepturilor salariale pentru perioada 09.04.2015-01.06.2017. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1246 din 17 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiției, invocând motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", arătând că au fost încălcate dispozițiile art. 1, art. 44 pct. 11, pct. 20 din Legea nr. 153/2017, aplicabile în materia salarizării reclamantului. În primul rând, contrar celor reținute de instanța de fond, recurentul-pârât a precizat că nu au fost administrate probe din care să rezulte că există vreo indemnizație a unui judecător stabilită în funcție de coeficienții de multiplicare stabiliți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA și DIICOT, la care să se poată raporta în mod concret, Curtea de Apel București făcând trimitere doar la hotărâri prin care instanțele au acordat despăgubiri echivalente cu diferențele salariale rezultate din aplicarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA și DIICOT. Pe de altă parte, a susținut că prima instanță a denaturat natura drepturilor acordate prin hotărârile judecătorești la care face referire, întrucât acestea nu reprezintă majorări salariale, nu au determinat schimbarea indemnizațiilor de încadrare, ci au reprezentat fie diferențe salariale (hotărâri pronunțate începând cu anul 2016), fie despăgubiri pentru prejudiciul creat prin discriminarea constatată în temeiul O.G. nr. 137/2000 (hotărâri pronunțate în perioada 2007-2010), astfel că nu există indemnizații stabilite prin raportarea la coeficienții de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA și DIICOT. Instanțele au reținut în mod expres că aplicarea prevederilor art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 (privind salarizarea procurorilor DNA și DIICOT) s-a făcut doar prin analogie, pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor și prin urmare, acordarea despăgubirilor nu se confundă cu o adăugare la lege, fiind incidente dispozițiile art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 coroborat cu art. 269 din Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubiri, inclusiv pentru discriminările în muncă. Așadar, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor DNA și DIICOT, acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acestea și prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim așa cum a reținut Curtea de Apel București în hotărârea recurată. A mai învederat că situația reclamantului este diferită față de ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, de Deciziile nr. 23/2016 și nr. 36/2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și de Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 și prin urmare, sunt corecte, pertinente și legale argumentele Ministerului Justiției referitoare la criteriile prevăzute de legiuitor pentru stabilirea și calcularea indemnizațiilor acestora, respectiv nivelul instanțelor sau parchetelor, funcția deținută, vechimea în magistratură. Recurentul-pârât a arătat că Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 se referă la drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești care produceau efecte juridice la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 sau ulterior acestui moment, iar nu la hotărâri care se refereau la o perioadă anterioară intrării în vigoare a legilor unice de salarizare. Referitor la hotărârile judecătorești pronunțate ulterior Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, a arătat că nu există judecători ale căror indemnizații sunt stabilite prin ordin al ministrului justiției în funcție de coeficienții de multiplicare stipulați pentru procurorii DNA și DIICOT, prin sentințele respective acordându-se diferențe salariale, întrucât tribunalele care au soluționat cauzele respective nu aveau competența de a dispune modificarea modului de stabilire a indemnizațiilor de încadrare ale reclamanților. Acest fapt ar fi fost posibil doar în situația emiterii unui nou act administrativ, în urma constatării de către instanța competentă a nelegalității stabilirii indemnizațiilor prin ordinul ministrului justiției. Așadar, nu există un nivel maxim al salarizării judecătorilor stabilit în funcție de hotărârile judecătorești prin care s-au acordat despăgubiri sau diferențe salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare prevăzuți pentru procurorii DNA și DIICOT prin O.U.G. nr. 27/2006. Actele normative intervenite ulterior O.U.G. nr. 27/2006 au stabilit că salarizarea magistraților se realizează în funcție/raport de nivelul instanțelor sau parchetelor (art. 6 din Anexa VI, Secțiunea a II-a a Legii nr. 330/2009, art. 8 alin. (1) din Anexa VI, Secțiunea a II-a a Legii nr. 284/2010), iar odată cu intrarea în vioare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, s-a procedat la reîncadrarea intimaților-reclamanți potrivit dispozițiilor acesteia. Astfel, prin art. 44 pct. 11 din Legea nr. 153/2017, cu modificări și completări a fost abrogat art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea nr. 153/2017 au fost abrogate prevederile O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările din O.U.G. nr. 20/2016, așa încât la acest moment nu se mai poate vorbi despre nivel maxim al salariului, iar textele analizate de Curtea Constitutionala prin decizia 794/2016 sunt abrogate, implicit, de unde rezultă că nici acestea, nici decizia Curtii care a analizat constitutionalitatea lor nu mai pot constitui temei pentru admiterea actiunii. Prin urmare, soluția instanței de fond de admitere a cererii instituie un alt sistem de salarizare față de cel stabilit de legiuitor, ceea ce nu poate fi permis, deoarece în mod evident, obligarea la emiterea ordinelor de salarizare și stabilirea indemnizațiilor de încadrare prin luare în considerare a coeficienților de multiplicare corespunzători pentru funcțiile procurorilor DNA și DIICOT determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006. În aceste condiții, a apreciat că prin hotărârea pronunțată, acordându-se drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților, prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare. În continuare, a precizat că Decizia nr. 23/2016 și Decizia nr. 36/2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și reținute de instanța de fond, nu își găsesc incidența în cauza de față, întrucât nu poate fi vorba de un nivel maxim de salarizare stabilit în funcție de coeficienții DNA și DIICOT, iar pe de altă parte, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016, hotărârile prin care s-au recunoscut majorările de 2%, 5% și 11% au aplicabilitate generală (întrucât privesc valoarea de referință sectorială), în comparație cu hotărârile prin care s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare. Prin urmare, acordarea coeficienților corespunzători personalului DNA și DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, nu constituie drepturi reglementate de norme cu " aplicabilitate generală" așa cum era situația majorărilor prevăzute de O.G. nr. 10/2007 de la care plecase analiza Curții Constituționale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiției, fără niciun fel de circumstanțiere față de situația personală a fiecărui angajat în parte, nu au determinat majorarea indemnizațiilor de încadrare și ca atare, deciziile respective nu sunt aplicabile prezentei cauze, cu atât mai mult cu cât după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 nu se mai poate vorbi de un nivel maxim al salariului, textele legale care îl prevedeau fiind abrogate, așa cum am arătat mai sus. Concluzionând, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. 1.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. și intimata-pârâtă Curtea de Apel Târgu Mureș nu au formulat întâmpinări. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 16 iunie 2022, cu citarea părților. La data de 10 martie 2021, recurentul-pârât Ministerul Justiției a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014 (introdus prin Legea nr. 71/2015) și art. 3 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), precum și a dispozițiilor relevante cuprinse în ordonanțele de urgență ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 și nr. 43/2016, în măsura în care aceste dispoziții sunt interpretate în sensul că permit acordarea în beneficiul magistraților a unor drepturi salariale fără să se țină seama de gradul instanțelor sau parchetelor în cadrul cărora funcționează magistrații, cu încălcarea art. 1 alin. (4) și (5), art. 142 alin. (1) și art. 147 alin. (4) din Constituția României. Totodată, apreciind că soluționarea recursului depinde într-o măsură esențială de modul de soluționare a excepției de neconstituționalitate, a solicitat suspendarea judecății până la pronunțarea deciziei de către Curtea Constituțională, în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ. Pentru soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, s-a format dosarul asociat nr. x/2020, iar prin încheierea de ședință din 16 iunie 2022, s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul-pârât Ministerul Justiției. II. Soluția instanței de recurs 2.1. Referitor la cererea de suspendare a prezentei cauze până la pronunțarea Curții Constituționale a României asupra excepției de neconstituționalitate invocată de recurentul-pârât, Înalta Curte reține că, potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. Este vorba, așadar, despre un caz de suspendare facultativă a judecării cauzei, lăsat la latitudinea instanței de judecată, care poate aprecia oportunitatea unei asemenea măsuri. Lipsa unei dispoziții procesuale exprese în sensul suspendării judecății cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate, precum și abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecății cauzei în intervalul de soluționare a excepției de neconstituționalitate, relevă intenția legiuitorului, manifestată în noile reglementări, de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri. În egală măsură, însă, aceste împrejurări nu pot să conducă la concluzia că instanța nu poate suspenda cursul judecății în cazul particular de suspendare facultativă, atunci când, în funcție de elementele cauzei, apreciază că măsura se impune. Însă, în prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că nu se impune suspendarea judecării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, motiv pentru care va respinge cererea formulată. În plus, dacă Curtea Constituțională va admite excepția de neconstituționalitate invocată, Înalta Curte reține că, în această eventualitate, C. proc. civ. a instituit, la art. 509 alin. (1) pct. 11, cazul de revizuire pentru situațiile în care, după ce hotărârea devine definitivă, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională dispoziția care a făcut obiectul excepției invocate. 2.2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției este nefondat, pentru considerentele prezentate în continuare. Reclamantul A., judecător la Curtea de Apel Târgu Mureș, a supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul nejustificat al pârâtului Ministerul Justiției, reprezentat prin adresa nr. x/2020, de emitere a unui nou ordin de salarizare și reîncadrare cu luarea în considerare a unei indemnizații de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, raportat la nivelul indemnizațiilor procurorilor D.N.A. și D.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienților de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcțiile deținute sau cu care reclamantul este asimilat, potrivit legii, începând cu 09.04.2015 și în continuare, pentru viitor. Prima instanță a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Târgu Mureș. A obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită pentru reclamant un nou ordin de încadrare salarială, cu luarea în considerare, începând cu data de 02.06.2017 și în continuare, pentru viitor a coeficientului de multiplicare prevăzut de lit. A) pct. 13 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 27/2006. A obligat pârâții la plata către reclamant începând cu data de 02.06.2017 și în continuare, pentru viitor a diferențelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit coeficientului de multiplicare prevăzut de lit. A) pct. 13 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 27/2006 și venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare aferentă, calculate până la data plății efective. A respins ca prescrisă acțiunea în ceea ce privește recunoașterea și plata drepturilor salariale pentru perioada 09.04.2015-01.06.2017. Criticile de nelegalitate aduse de recurentul-pârât prin memoriul de recurs, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au vizat încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 1, art. 44 pct. 11 și pct. 20 din Legea nr. 153/2017, aplicabile în materia salarizării, precum și cele privind dreptul reclamantului de a beneficia de coeficientul de multiplicare stabilit de O.U.G. nr. 27/2006 Recurentul-pârât a susținut că nu au fost administrate probe din care să rezulte că există vreo indemnizație a unui judecător stabilită în funcție de coeficienții de multiplicare stabiliți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA și DIICOT, la care să se poată raporta în mod concret, prima instanță făcând trimitere doar la hotărâri prin care instanțele au acordat despăgubiri echivalente cu diferențele salariale rezultate din aplicarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA și DIICOT. Înalta Curte apreciază că aceste susțineri nu sunt de natură să evidențieze caracterul nelegal al hotărârii recurate, câtă vreme recurentul-pârât Ministerul Justiției a adoptat o practică administrativă în sensul de a nu se conforma dispozițiilor instanțelor prin care a fost obligat să includă drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești în indemnizația lunară cuvenită judecătorilor. În mod corect a constat prima instanță că la data intrării în vigoare a dispozițiilor art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014 introdus prin Legea nr. 71/2015, respectiv la data de 09.04.2015, existau judecători care aveau recunoscut prin hotărâri judecătorești dreptul de stabilire a indemnizației de încadrare la nivelul indemnizațiilor cuvenite procurorilor DNA și DIICOT. A mai susținut recurentul-pârât că Decizia nr. 23/2016 și Decizia nr. 36/2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și reținute de instanța de fond, nu își găsesc incidența în cauza de față, întrucât nu poate fi vorba de un nivel maxim de salarizare stabilit în funcție de coeficienții DNA și DIICOT, iar pe de altă parte, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016, hotărârile prin care s-au recunoscut majorările de 2%, 5% și 11% au aplicabilitate generală (întrucât privesc valoarea de referință sectorială), în comparație cu hotărârile prin care s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare. Fără a mai relua evoluția întregului cadru normativ aplicabil în speță, prezentat pe larg și de prima instanță, Înalta Curte constată că dreptul la calcularea indemnizației prin prisma coeficientului de multiplicare stabilit de lit. A) pct. 13 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 27/2006, începând cu data de 09.04.2015 se menține și în continuare în considerarea actelor normative adoptate ulterior, inclusiv a art. 1 rap. la art. 3 1 din O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată și completată, precum și a art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017. Prin decizia nr. 23/26.09.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 899 din 9 noiembrie 2016, instanța supremă a dispus că "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, sintagma "salarizat la același nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice." În considerentele deciziei ÎCCJ nr. 23/2016 se reține: "Având în vedere că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 a fost adoptată pentru reglementarea salarizării personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, rezultă că, din punct de vedere temporal, acest act normativ are o activitate limitată în timp - 1 ianuarie 2015 - 31 decembrie 2015, astfel că momentul inițial al aplicării acesteia a fost 1 ianuarie 2015. Prin urmare, în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, nivelul de salarizare ce va fi comparat, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice în aceleași condiții, este nivelul de salarizare din luna decembrie a anului 2014, care, prin efectul art. 1 alin. (1) și (2), s-a menținut la același nivel și în anul 2015. (…) În consecință, nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare." Așadar în cazul intimatului-reclamant sunt incidente prevederile art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, existând obligația salarizării acestuia la nivelul maxim. Totodată, prin decizia nr. 36 din 4.06.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept a statuat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare. A constatat (pct. 78) că, a aprecia că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obținute prin hotărâri judecătorești definitive decât dacă au fost emise ordine de salarizare ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecința aplicării sau neaplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive să producă consecințe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice. A reținut că, hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% și, respectiv, 11% acordate magistraților și personalului asimilat, în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 10/2007, nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală și că, prin urmare, aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcții, grad/treaptă, gradație, vechime în muncă și în specialitate, aceasta fiind logica egalizării drepturilor salariale avute în vedere de legiuitor la edictarea textului legal a cărui interpretare se solicită (pct. 79 și 80). A statuat că, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestei reglementări (pct. 81). Prin urmare, contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de control judiciar constată că, pentru identitade de rațiune, devin pe deplin aplicabile și în prezenta cauză considerentele Deciziei nr. 23/2016 și Deciziei nr. 36/2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept. Înalta Curte va respinge și critica recurentului-pârât în sensul că prin hotărârea pronunțată, acordându-se drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților, prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare. În acest sens, trebuie menționat că hotărârile judecătorești prin care s-a stabilit calculul indemnizației raportat la coeficientul de multiplicare 19.000 vizează aplicabilitatea aceluiași criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu vizează situații de fapt particulare, așa cum în mod eronat susține recurentul-pârât, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, cu aplicabilitate generală, astfel cum a reținut Î.C.C.J. în decizia 36/2018, precum și prin Decizia nr. 7/2019, adoptată în recurs în interesul legii (pct. 71). Astfel fiind, criticile invocate de către recurentul-pârât nu pot conduce la reformarea hotărârii primei instanțe, soluția pronunțată de aceasta fiind legală. 2.3. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din același act normativ, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârât, ca nefondat.