ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3792/2022

Ședința publică din data de 23 iunie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 06 septembrie 2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ, sub nr. x/2018, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, au solicitat:

- începând cu 1 aprilie 2008 - 30 septembrie 2008 creșterea valorii sectoriale cu 4% rezultând VRS 421,2 RON, cel în plată fiind de 405, stabilit prin hotărâre judecătorească, respectiv, 305 și 286,2 RON, pentru persoanele angajate în 2008 fără hotărâre judecătorească și

- începând cu 1 octombrie 2008 - 30 noiembrie 2015 creșterea valorii de referință sectoriale cu 4,5% față de valoarea 421,2 rezultând un VRS de 440,16 RON.

De asemenea, după 01 decembrie 2015 la valoarea de referință sectorială în cuantum de 440,16 RON, instituită de O.G. nr. 13/2008, trebuia adăugat procentul de 10%, potrivit prevederilor Legii nr. 293/2015, rezultând astfel un VRS de 484,18 RON, inclusiv pentru viitor.

Reclamanții au formulat o acțiune identică, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2018, iar prin încheierea din data de 02 aprilie 2019, pronunțată în dosarul x/2018, a fost admisă excepția litispendenței dosarul fiind trimis completului 38 fond.

Prin încheierea din data de 22 noiembrie 2019 instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin sentința civilă nr. 224 din 10 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche a dispus următoarele:

- a respins excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București ca neîntemeiată;

- a admis excepția autorității de lucru judecat cu privire la acțiunea formulată de reclamanții A., S., D., T. și E., în ceea ce privește obligația de stabilire și plată a diferențelor salariale începând cu data de 09 aprilie 2015 și a respins acțiunea formulată de reclamanții A., S., D., T., și E. în ceea ce privește obligația de stabilire și plată a diferențelor salariale începând cu data de 09 aprilie 2015 pentru existența autorității de lucru judecat;

- a admis excepția rămânerii fără obiect a acțiunii în ceea ce privește perioada ulterioară datei de 01 decembrie 2016;

- a respins excepția rămânerii fără obiect a acțiunii în ceea ce privește perioada anterioară datei de 01 decembrie 2016;

- a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01 aprilie 2008-01 octombrie 2011;

- a respins acțiunea cu privire la drepturile aferente perioadei 01 aprilie 2008-01 octombrie 2011 ca urmare a intervenirii prescripției;

- a respins acțiunea pentru pretențiile aferente perioadei 01 octombrie 2011-09 aprilie 2015 ca neîntemeiată;

- a admis în parte acțiunea reclamanților F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor;

- a anulat în parte actele administrative contestate și obligă pârâții să stabilească pentru acești reclamanți drepturile salariale prin acordarea unei VRS de 440,16 RON începând cu 09 aprilie 2015 și de 484,18 RON începând cu 01 decembrie 2015 până la data de 01 decembrie 2016;

- a obligat pârâtul Parchetul Tribunalului Bihor să achite reclamanților diferențele salariale rezultate din aplicarea VRS în cuantumul stabilit pentru perioada 09 aprilie 2015-01 decembrie 2016 sume care vor fi actualizate cu dobânda legală și indicele de inflație.

Împotriva sentinței civile nr. 224 din 10 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche, au declarat recurs reclamanții A., B., C., D., J., K. și L. și pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

3.1. Reclamanții A., B., C., D., J., K. și L. au formulat recurs, solicitând desființarea în parte a sentinței recurate, referitor la soluția privind sporurile salariale.

Recurenții-reclamanți au învederat, în esență, că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 24 și ale art. 25 din cap. III, secțiunea III a Legii nr. 153/2017, fără să țină cont că în ceea ce privește categoria socio-profesională din care fac parte au prioritate normele speciale.

Totodată, au arătat că în unele instituții din aceeași familie ocupațională, respectiv Curtea de Apel București, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Suceava, aplică personalului auxiliar de specialitate sporuri în cuantum de 45%, astfel că potrivit Deciziei nr. 794/15.12.2016 a Curții Constituționale, modul de calcul și aplicare a sporurilor în cauză reprezintă o discriminare, întrucât aceasta trebuie aplicată în mod unitar.

3.2. Pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor au formulat recurs, solicitând casarea în parte a hotărârii recurate și respingerea în tot a acțiunii reclamanților.

Recurenții-pârâți au învederat că, în raport de dispozițiile art. 270 și următoarele din Codul muncii, precum și pe cele ale art. 208 din Legea nr. 62/2011, invocate de reclamanți ca temei de drept al acțiunii, competența de soluționare a acestei acțiuni este dată tribunalului.

Cu privire la excepția inadmisibilității, recurenții-pârâții au arătat că, în raport de criticile privind discriminarea, formulate de reclamanți prin acțiune, de Deciziile nr. 818-821 din 3 iulie ale Curții Constituționale, prin care s-au constatat dispozițiile art. 1, art. 2 alin. (1)-(3) și alin. (11), art. 6 și art. 27 din O.G. nr. 137/2000, ca fiind neconstituționale, se impunea să se facă aplicarea prevederilor art. 31 din Legea nr. 47/1992 și să se respingă acțiunea ca inadmisibilă.

În ceea ce privește fondul cauzei, recurenții-pârâți au susținut, în esență, că față de algoritmul de calcul care ar genera un VRS de 440,16, respectiv de 484,18 RON, rezultat, așa cum se susține în acțiune din aplicarea procentului de majorare prevăzut de legislație pentru personalul auxiliar de specialitate la VRS prevăzut de legislație pentru funcțiile de demnitate publică (acordat acestora), acest algoritm nu are temei, câtă vreme odată cu acordarea pentru această categorie de personal a unui VRS aplicabil funcției de demnitate publică și procentul de majorare a acestuia trebuie să fie cel prevăzut de legislație pentru funcția de demnitate publică. Acesta a fost principiul avut în vedere la întocmirea grilelor de salarizare ale personalului din cadrul Ministerului public, care au fost emise de ordonatorul principal, pentru a fi luate în considerare la stabilirea drepturilor salariale în mod individual.

Referitor la Decizia nr. 55 din 31 mai 2018 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, recurenții-pârâți au învederat că aceasta privește personalul auxiliar de specialitate - specialiști IT care își desfășoară activitatea în raza de competență a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, iar potrivit art. 23 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, pentru specialiștii IT din cadrul instanțelor și al parchetelor salariul de bază a fost stabilit potrivit coeficientul de ierarhizare corespunzător funcției de judecător de judecătorie. Această modalitate de stabilire a salariului pentru această categorie de personal a fost păstrată până la intrarea în vigoare a prevederilor art. 38 alin. (3) lit. a) coroborat cu alin. (6) din același articol al Legii nr. 153/2017, când a fost realizată plafonarea salarizării acestora ca urmare a așezării efective pe grilele de salarizare, prevăzute de această lege, respectiv, Anexa nr. V, Capitol II, pct. 7. Așa fiind, la stabilirea salariului de bază potrivit Deciziei nr. 55 din 31 mai 2015, s-a avut în vedere valoarea de referință sectorială și coeficientul de ierarhizare prevăzut pentru funcția de judecător de judecătorie, deci implicit, pentru aceștia trebuie aplicată majorarea valorii de referință sectorială acordată pentru această categorie profesională, iar ca urmare, au apreciat ca nelegală anularea Deciziei nr. 55 din 31 mai 2018.

Recurenții-pârâți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat de reclamanții A., B., C., D., J., K. și L..

Recurenții-reclamanți A., B., C., D. și intimata-pârâtă E. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat de recurenții-pârâți.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

II.1 Examinând recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., J., K. și L., Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate invocat privește greșita aplicare a legii prin modalitatea de calculare și acordare a sporurilor și se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pe de o parte, recurenții-reclamanți au invocat încălcarea principiului priorității normelor speciale, iar pe de altă parte, încălcarea principiului nediscriminării.

Înalta Curte constată că problema de drept dedusă judecății a fost rezolvată într-un mod obligatoriu prin Decizia 15/2021 din 28 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 27 septembrie 2021, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, raportate la art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V la aceeași lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depășească limita prevăzută de art. 25 din aceeași lege, raportată la ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariale."

Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit în mod definitiv și dincolo de orice dubiu că prin sintagma "fără a depăși limita prevăzută la art. 25", care se regăsește în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicția stabilirii și acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30% din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

S-a mai statuat de asemenea că indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite și acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Un alt aspect relevant dezlegat de decizia amintită se referă la identificarea ordonatorului de credite care deține fondul de salarii la care se raportează limita de 30% a sporurilor acordate personalului auxiliar, respectiv dacă este ordonatorul principal de credite din cadrul familiei ocupaționale "Justiție" (în jurisprudența atașată, Ministerul Justiției) sau ordonatorul secundar de credite (curțile de apel), statuându-se următoarele:

"84. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 25 alin. (1) și (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă că legiuitorul nu s-a referit doar la ordonatorul principal de credite atunci când a instituit obligația de a limita sporurile acordate angajaților în funcție de anumite elemente de calcul indicate expres în cuprinsul art. 25 alin. (1). Astfel, trimiterea pe care art. 25 alin. (1) din lege o face la ordonatorul de credite nu distinge între categoriile de ordonatori principali, secundari sau terțiari, așa cum sunt stabilite prin art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nici interpretul legii nu trebuie să distingă întrucât, în raport cu nivelul instanței sau al parchetului de pe lângă aceasta, în cadrul cărora personalul auxiliar de specialitate își desfășoară activitatea, ordonatorul de credite poate fi principal, secundar sau terțiar. Atunci când a dorit să distingă, legiuitorul a indicat în mod expres nivelul ordonatorului, astfel cum a făcut în alin. (2) al art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, când s-a referit explicit la ordonatorul principal de credite din sănătate. Ceea ce prezintă relevanță este aspectul că plafonul maxim constituit din procentul aplicat sumei salariilor de bază și celorlalte tipuri de venituri enumerate în cuprinsul art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este valabil pentru fiecare dintre acești ordonatori pentru drepturile salariale pe care le achită. Eventualele diferențe între sporurile ce se cuvin salariaților din aceeași categorie profesională, stabilite și acordate de ordonatori de credite diferiți, pot proveni din aplicarea legii la situații de fapt care nu sunt identice, respectiv fondul salariilor de bază la care se raportează procentul de 30% să nu fie același. De aceea, este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaților care fac parte din aceeași categorie de personal, dar care sunt angajați în cadrul altui ordonator de credite.

În ceea ce privește susținerea legată de încălcarea principiului priorității normelor speciale, reține instanța supremă că nu se poate considera că normele care reglementează salarizarea din sistemul justiției (anexa nr. V capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017) derogă de la dispozițiile cu caracter de principiu inserate în capitolele I - IV din legea-cadru. Dimpotrivă, anexele care stabilesc sistemul de salarizare pentru fiecare dintre familiile ocupaționale sunt edictate cu respectarea principiilor generale ale sistemului de salarizare cuprinse în art. 6 din legea-cadru, normele interpretându-se în coerența întregii reglementări, în mod coroborat.

Nu poate fi reținută nici încălcarea principiului nediscriminării sau al plății egale pentru munca egală, invocate de recurenți, raportat la considerentele Deciziei nr. 15/2010 a ÎCCJ:

"89. Conform jurisprudenței Curții Constituționale, existența unor diferențe de venit lunar între angajații care prestează aceeași activitate și au aceeași vechime în muncă și în funcție, dar care își desfășoară activitatea în instituții publice diferite, nu este contrară principiului egalității în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabilește diferențe în ceea ce privește salariile de bază/indemnizațiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuțiile, competențele, sarcinile specifice, responsabilitățile și importanța activității desfășurate pot fi diferite chiar și pentru personalul care este încadrat pe funcții identice sau asemănătoare, dar la autorități sau instituții publice diferite.

În fine, un alt argument reținut de instanța supremă și aplicabil speței de față este cel dedus din paragraful 86 al Deciziei nr. 15/2021, care a statuat că principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătorești, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016 și prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conține o reglementare nouă, ce instituie dispoziții distincte, inclusiv în ceea ce privește principiul egalității care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuiește "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală". În plus, decizia Curții Constituționale menționată anterior este pronunțată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare și nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia.

Prin urmare, în mod corect a apreciat prima instanță că modul de calcul al sporurilor este în concret determinat de legiuitor, cuantumul acestora fiind determinat prin aplicarea majorării de 25% prevăzută de art. 28 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, dar în același timp cu respectarea limitei de 30% impusă de art. 25, astfel că, în condițiile în care reclamanții nu justifică un drept recunoscut de lege de a li se acorda sporurile în cuantumul lor maxim cumulat (45%) și prin raportare la modul de calcul relevat de înscrisurile atașate la dosarul cauzei, se impune respingerea ca neîntemeiat a acestui capăt de cerere.

Concluzionând, instanța de control judiciar, apreciind că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., J., K. și L..

II.2 În ceea ce privește recursul declarat de pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, Înalta Curte constată că pârâții au înțeles să formuleze critici din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au reiterat excepția necompetenței materiale a primei instanțe, excepția inadmisibilității și au solicitat, în esență, respingerea în tot a acțiunii ca neîntemeiată, apreciind că algoritmul de calcul reținut de instanța de fond, care ar genera un VRS de 440,16, respectiv 484,18 RON, nu are temei în legislația incidentă în cauză, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

În primul rând, Înalta Curte constată că obiectul cauzei îl reprezintă anularea actelor administrative de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanților, respectiv Deciziile nr. 53, 54, 55, 56 și 57 din 31 mai 2018, emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, astfel că, contrar susținerilor recurenților-pârâți, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1 și 7 din Cap. VIII al Legii nr. 153/2017 care stabilesc:

art. 1 - "Dispozițiile prezentului capitol reglementează salarizarea și celelalte drepturi salariale ale:

(…)

c) personalului auxiliar de specialitate și personalului conex din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea;

art. 7 - "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București".

Din interpretarea logico-juridică dispozițiilor legale anterior menționate rezultă că în privința cererilor de anulare a actelor administrative de stabilire a drepturilor salariale este stabilită competența exclusivă a Curții de Apel București.

Prin urmare, în mod judicios a reținut instanța de fond că este competentă să soluționeze cauza, respingând în consecință ca neîntemeiată excepția necompetenței materiale.

Totodată, instanța de recurs constată că apărările recurenților-pârâți referitoare la discriminare, formulate în susținerea solicitării de respingerii a acțiunii ca inadmisibilă, reprezintă veritabile critici pe fond și vor fi analizate în acest context.

Pe fondul recursului, instanța de control judiciar constată cu titlu preliminar că prin actele administrative a căror anulare parțială este solicitată prin cererea de chemare în judecată erau stabilite drepturile salariale începând cu data de 09 aprilie 2015, iar prin Decizia nr. 123/23.12.2019, emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, s-a stabilit ca începând cu data de 01 decembrie 2016 drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate și cel conex se calculează prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON.

În consecință, în mod corect a constatat prima instanță că diferendul născut din emiterea actelor administrative de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanților îl constituie momentul de la care se impunea a fi stabilit salariul reclamanților în raport de valorile solicitate prin acțiune, respectiv dacă acest moment este data de 01 decembrie 2016, astfel cum arată recurenții-pârâți sau data de 09 aprilie 2015, astfel cum susțin reclamanții prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, chestiunea de drept ce trebuie dezlegată în cauză privește, în esență, incidența dispozițiilor 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Amintește Înalta Curte că potrivit actului normativ anterior menționat "Art. I. Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări și completări:

"(5ind. 1) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiași act normativ se prevede că: « 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) și (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică și pentru calculul indemnizației de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcții publice și de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției".

Din interpretarea sistematică și teleologică a normelor de drept menționate rezultă că personalul din instituții și autorități publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu alte persoane având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfințește principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remunerație egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Așadar, egalizarea remunerațiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, adică de la data de 9 aprilie 2015. Concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare".

Totodată, soluția instanței de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Decizia Curții Constituționale consacră soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susțină aplicarea legii menționate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanța de contencios constituțional nu a făcut decât să elimine disparitățile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizațiilor.

Așa fiind, decizia CCR nr. 794/15.12.2016 a confirmat principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariați și angajatori care au calitatea de instituții publice, plecând de la premisele egalității, nediscriminării și transparenței în acordarea remunerației celor care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât critica pârâților în sensul că nu poate fi reținută nelegalitatea actelor administrative contestate apare ca nefondată.

Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferențele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienții de multiplicare specifici fiecărei funcții și grad.

Curtea Constituțională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale.

În cuprinsul deciziei s-a menționat că:

"Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reține că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraților), s-au eliminat și diferențele provenite din faptul că o parte dintre magistrații și personalul asimilat, încadrați în aceeași funcție, grad/treaptă,gradație, vechime în funcție sau în specialitate au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alții nu obținuseră asemenea hotărâri judecătorești. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim."

Instanța de contencios constituțional a statuat că efectul neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizația de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. În consecință, personalul care lucrează în aceleași condiții, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației aflate în plată, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36/4 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Această concluzie în interpretare se impune cu atât mai mult cu cât, prin considerentele hotărârilor judecătorești în cauză, "stabilirea" indemnizației s-a făcut în baza unui act normativ cu aplicabilitate generală, erga omnes, iar nu în baza unor situații punctuale și personale, astfel cum încearcă să inducă recurentul-pârât prin cererea de recurs.

Totodată, hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referință sectorială care prin definiție vizează aplicabilitatea aceluiași criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, cu aplicabilitate generală, astfel cum a reținut Î.C.C.J. în decizia antereferită, precum și în Decizia nr. 7/2019, adoptată în recurs în interesul legii (pct. 71).

În aceste condiții, devin pe deplin valabile concluziile Î.C.C.J., potrivit cărora, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestei reglementări (pct. 73 din Decizia nr. 7/2019).

Așadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupațională "Justiție" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 și la ordonatorii principali de credite indicați în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situația de fapt existentă la data pronunțării hotărârii recurate.

Prin urmare, față de toate aspectele anterior reținute, interpretarea recurenților-pârâți privind greșitul raționament al judecătorului fondului care a concluzionat în sensul încălcării dispozițiilor legale anterior menționate în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale în raport de valoarea de referință sectorială de 440,16 RON începând cu data de 09 aprilie 2015, majorată cu 10% începând cu 01 decembrie 2015, nu pot fi primite.

Concluzionând, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., J., K. și L. împotriva sentinței civile nr. 224 din 10 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal- veche, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2022.