ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5579/2022

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2018, la data de 28.11.2018, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Oradea și Tribunalul Satu Mare:

- anularea Hotărârii Colegiului de Conducere al Curții de Apel Oradea nr. 29/08.10.2018, prin care au fost soluționate contestațiile împotriva Deciziilor Președintelui Curții de Apel Oradea nr. 62/2018 și 72/2018;

- modificarea, în parte, a Deciziei Președintelui Curții de Apel Oradea nr. 62/2018, în concret modificarea cuantumului valorii de referință sectorială înscrisă în decizie, conform art. 2 din O.G. nr. 13/2008 (405+4%, conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 13/2008+4,5%, conform art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 13/2008)

- modificarea, în parte, a Deciziei Președintelui Curții de Apel Oradea nr. 72/2018, în concret modificarea anexelor la Decizia nr. 72/2018, prin luarea în considerare a valorii de referință sectorială majorată cu procentele de indexare prevăzute la art. 2 din O.G. nr. 13/2008 și a sporurilor în procent de 45%);

- obligarea pârâților la plata diferențelor dintre drepturile salariale stabilite în condițiile petitelor 2-3 din cerere și sumele încasate, actualizate cu coeficientul indicelui de inflație, plus dobânda legală, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

În ședința publică din data de 27.05.2019 au formulat cerere de intervenție principală A., B., C., D., E., prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Oradea și Tribunalul Satu Mare, anularea Hotărârii nr. 43/4.12.2018, cu consecința admiterii contestației în sensul anulării Deciziei nr. 85/BRU din 18.09.2018 și a Deciziei nr. 91/BRU din 2.10.2018.

În aceeași ședință publică din data de 27.05.2019 au formulat cerere de intervenție principală F., G., A., B., C., D., E., prin care au solicitat, în contradictoriu cu aceiași pârâți, anularea Hotărârii nr. 29/08.10.2018, cu consecința admiterii contestației formulate împotriva Deciziilor nr. 62/2018 și 72/2018.

Cererile de intervenție au fost admise în principiu prin decizia civilă nr. 3458/10.07.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în urma admiterii recursului declarat de intervenienți împotriva încheierii din 9 septembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

1.2. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2018, la data de 24.12.2018, reclamanții menționați în cererea de chemare în judecată au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Oradea și Tribunalul Satu Mare:

- anularea hotărârii nr. 43 din 4 decembrie 2018, cu consecința admiterii contestației, în sensul anulării Deciziei nr. 85/BRU din 18.09.2018 și a Deciziei nr. 91/BRU din 02.10.2018;

- obligarea pârâtei Curtea de Apel Oradea la emiterea unor noi decizii privind acordarea:

a.dreptului conferit de lege la stabilirea salariului de bază brut lunar prin considerarea la determinarea acestuia a valorii de referință sectorială de 405 RON + 4% + 4,5% + 10%, până la 31.12.2017;

b.recalcularea drepturilor salariate ale personalului auxiliar de specialitate și conex din circumscripția Curții de Apel Oradea, începând cu data de 1 ianuarie 2018, având în vedere valoarea de referință sectorială de 484,18 RON;

c.calcularea sporului de risc și suprasolicitare, a sporului de confidențialitate și a sporului pentru condiții de muncă deosebite în procentul maxim prevăzut de lege, egal pentru fiecare dintre contestator, calculat la salariul de bază brut rezultat prin aplicarea la stabilirea acestuia a valorii de referință sectorială de 484,18 RON, considerând aici nivelul maxim în plată a acestor sporuri la nivel de familie ocupațională "Justiție", inclusiv acel nivel rezultat din drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești;

d.plata retroactivă a diferențelor salariale astfel rezultate.

- obligarea pârâtei la emiterea unor noi decizii cu respectarea:

a.dreptului conferit de art. 38 alin. (3) lit a din Legea nr. 153/2017, în condițiile de nediscriminare instituite prin art. 39 alin. (4) din același act normativ și pentru a se asigura aplicare prevederilor art. 7 din O.U.G. nr. 90/2017, respectiv a modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 79/2017 Legii nr. 227/2015, privind transferul obligațiilor de la angajator la angajat, în sensul acordării creșterii salariale de 25 % la salariile stabilite la pct. I, fără a fi considerată această creștere salarială de 25% relevantă la atingerea sau depășirea salariului de bază prevăzut pentru anul 2022, începând cu data de 01.01.2018;

b.dreptului conferit de art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017, în condițiile de nediscriminare instituite prin art. 39 alin. (4) din același act normativ, prin raportare la prevederile Anexei V, art. 1 lit. c), coroborate cu dispozițiile art. 4 alin. (1) și cu cele ale art. 5 din această anexă, în sensul acordării sporului de condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în procent de 15%) din salariul de bază, a sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 25% și a sporului pentru păstrarea confidențialității în procent de 5% aplicate la salariul de bază lunar tuturor contestatorilor, iar cuantumul brut al sporurilor astfel acordate să fie majorat cu 25%

c.plata retroactivă, începând cu data de 01.01.2018, a diferențelor salariale ce vor rezulta din aplicarea prevederilor legii.

Prin încheierea pronunțată la data de 14.05.2019 în dosarul nr. x/2018 instanța a admis excepția conexității și a dispus conexarea dosarului nr. x/2018 la dosarul nr. x/2018.

1.3. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, secția I civilă sub nr. x/2018, la data de 27.11.2018, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Oradea și Tribunalul Satu Mare:

1.obligarea pârâților Curtea de Apel Oradea și Tribunalul Satu Mare să stabilească drepturile salariale cu respectarea dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 13/2008, prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 440,16 RON, începând cu data de 01.10.2008 și până la 01.12.2015, respectiv 484,18 RON, începând cu data de 01.12.2015 (după intrarea în vigoare a Legii nr. 293/2010);

2.obligarea pârâților Curtea de Apel Oradea și Tribunalul Satu Mare să stabilească drepturile salariale cu luarea în considerare a sporurilor în procentele maxime prevăzute de lege (spor de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 25% din salariul de bază lunar, spor de confidențialitate în procent de 5% din salariul de bază lunar și spor condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 15% din salariul de bază lunar);

3.obligarea pârâților Curtea de Apel Oradea și Tribunalul Satu Mare la plata diferențelor dintre drepturile salariale rezultate după stabilirea cuantumului acestora în condițiile petitelor 1 si 2 din cerere și sumele încasate, actualizate cu coeficientul indicelui de inflație, plus dobânda legală, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Prin încheierea nr. 179 pronunțată la data de 06.03.2019 în dosarul nr. x/2018 Tribunalul Maramureș, secția I civilă, complet specializat în litigii de muncă a admis excepția litispendenței și a trimis cererea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la dosarul nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 421 din 2 noiembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâții Tribunalul Satu Mare și Curtea de Apel Oradea.

S-a respins ca nefondată excepția inadmisibilității, invocată prin întâmpinare.

S-a admis excepția prescripției, invocată prin întâmpinare, pe capătul de cerere privind plata diferențelor de drepturi salariale aferente perioadei 01.10.2008 - 09.04.2015 și respinge această cerere ca prescrisă.

S-au admis în parte cererile de chemare în judecată conexate formulate de reclamanții H., I., J., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW., XXXX., YYYY., ZZZZ., AAAAA., BBBBB., CCCCC., DDDDD., EEEEE., FFFFF., GGGGG., HHHHH., IIIII., JJJJJ., KKKKK., LLLLL., MMMMM., NNNNN., OOOOO. și PPPPP., în contradictoriu cu pârâții Curtea De Apel Oradea și Tribunalul Satu Mare și cererea de intervenție principală formulată de intervenienții F., G., A., B., C., D., E..

S-a anulat în parte Hotărârea nr. 29/08.10.2018 și Deciziile nr. 62/04.07.2018 și 72/02.08.2018, în partea ce privește elementele componente ale venitului total brut al reclamanților și intervenienților ce nu corespund nivelului maxim recunoscut de lege.

A fost obligată pârâta Curtea de Apel Oradea să emită pentru reclamanți și intervenienți actul administrativ de încadrare salarială pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 440,16 RON și începând cu data de 01.12.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 484,18 RON.

A fost obligat pârâtul Tribunalul Satu Mare la plata diferențelor de drepturi ce se cuvin reclamanților și intervenienților, actualizate cu indicele de inflație la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor diferențe calculate de la data scadenței fiecărei indemnizații până la data plății efective.

S-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată conexă și cererea de intervenție principală în ceea ce privește anularea Hotărârii nr. 43/04.12.2018, a Deciziei nr. 85/18.09.2018 și a Deciziei nr. 91/02.10.2018.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 au formulat recurs recurenții-pârâți Curtea de Apel Oradea și Tribunalul Satu Mare, iar împotriva sentinței și a încheierii nr. 179 pronunțate la data de 06.03.2019 în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Maramureș, secția I civilă, au formulat recurs reclamanții.

3.1. Prin cererile formulate de recurenții reclamanți s-a solicitat -admiterea recursului, casarea încheierii civile nr. 179/06.03.2019 pronunțate în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Maramureș, casarea în parte a sentinței civile nr. 421/02.11.2020 a Curții de Apel București, urmând ca, în rejudecare, să se dispună anularea în tot a Hotărârii Colegiului de Conducere al Curții de Apel Oradea nr. 29/18.10.2018, cu consecința admiterii contestațiilor împotriva deciziilor Președintelui Curții de Apel Oradea nr. 62/2018 și 72/2018, în sensul modificării în parte a Deciziei nr. 62/2018 prin modificarea cuantumului valorii de referință sectorială conform art. 2 din O.G. nr. 13/2008, urmând ca stabilirea drepturilor salariale să se facă prin luarea valorii de referință sectorială de 440,16 RON, începând cu data de 01.10.2008 și a valorii de referință sectorială de 484,18 RON, începând cu data de 01.12.2015, după intrarea în vigoare a Legii nr. 293/2010 și până la data la care valoarea de referință sectorială, ca urmare a pronunțării unor hotărâri judecătorești, a devenit mai mare; modificarea în parte a Deciziei nr. 72/2018, prin modificarea drepturilor menționate în anexele la deciziei, urmând ca stabilirea sporurilor să se facă în procent de 45% din salariul de bază lunar, respectiv în procent de 25% spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 5% spor de confidențialite și în procent de 15% spor condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase și obligarea pârâților la plata drepturilor salariale rezultate, actualizate cu coeficientul indicelui de inflație și la plata dobânzii legale, calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective; anularea Hotărârii nr. 43 din 4 decembrie 2018, cu consecința admiterii contestației, în sensul anulării Deciziei nr. 85/BRU din 18.09.2018 și a Deciziei nr. 91/BRU din 02.10.2018.

În ceea ce privește recursul formulat împotriva încheierii civile nr. 179/06.03.2019 pronunțate în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Maramureș s-a arătat că în mod greșit instanța a admis excepția litispendenței, obiectul cauzei fiind întemeiat pe specificul unui raport juridic născut dintr-un raport de muncă, având a se pronunța asupra dreptului la stabilirea și plata drepturilor salariale cu respectarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) și art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 13/2008, retroactiv, de la data nașterii obligației legale, fundamentat pe dreptul la nediscriminare, inclusiv cu privire la stabilirea și plata sporurilor în procentul prevăzut de lege, cu respectarea aceluiași drept la nediscriminare.

Obiectul cererilor din cadrul celor două dosare nu poate fi considerat similar, în dosarul nr. x/2018 cerându-se, în condițiile Codului muncii și a legilor de salarizare anuale, stabilirea și plata salariului cu respectarea acestora, în timp ce în dosarul nr. x/2018, instanța urmează doar să dispună în sarcina emitentei actelor atacate emiterea unor noi acte cu stabilirea dreptului la valoarea de referință sectorială conformă.

Ca atare, încheierea civilă nr. 179/06.03.2019 a Tribunalului Maramureș prin care se consideră existența litispendenței cu cererea formulată în dosarul nr. x/2018, este nelegală, fiind dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv a dispozițiilor art. 138 C. proc. civ.

S-a criticat sentința atacată pentru nelegalitate și în ceea ce privește soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Dreptul pretins la stabilirea unei valori de referință sectorială de 440,16 RON este contemporan datei la care această valoare de referință rezultă din aplicabilitatea prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 13/2018, fiind recunoscut și achitat benevol, retroactiv altor angajați din Justiție, începând cu anul 2008, motiv pentru care recurenții s-au considerat discriminați, invocând incidența prevederilor O.G. nr. 137/2000.

În materie de discriminare, fără să se contravină prevederilor art. 268 din Codul muncii sau art. 211 din Legea nr. 62/2011, termenul de prescripție se consideră a începe cu data la care partea a aflat despre discriminare, prin coroborare cu norma instituită prin art. 2523 din C. civ., moment care coincide cu cel la care reclamanții au cunoscut despre dreptul lor material la acțiunea în obligarea angajatorului la plata conformă a drepturilor salariale.

Judecătorul fondului a omis a analiza materialul probator și a ignorat apărările întemeiate pe discriminare invocate de reclamanți în cadrul celor două cereri, cu toate consecințele ce decurg din respectiva omisiune.

S-a invocat nelegalitatea hotărârii instanței de fond și din perspectiva soluționării cererii având ca obiect plata sporurilor la procentul maxim de 45% din salariul de bază.

Deși în conținutul reglementator al art. 4-5 din Anexa nr. V, Cap. VlII se menționează, cu privire la cele trei tipuri de sporuri "până la" 15, 25 și 5%, această normă nu generează disponibilitate angajatorului în a alege, atâta timp cât, în considerarea dezlegărilor date prin Decizia CCR nr. 794/2016, prin art. 6 din Legea nr. 153/2017, se prevede expres interdicția discriminării, care astfel devine considerabil aplicabil ca și conduită legală tuturor celor din familia ocupatională "JUSTIȚIE".

Astfel nu se poate stabili diferențiat acest procent, astfel încât la o instanță din subordinea aceleași Curți procentul sporurilor să fie de 45%, în timp ce la altele procentul sporurilor să fie 20 sau 30% sau astfel încât, la unele curți de apel acesta să fie de 45%, în timp ce la Curtea de Apel Oradea să fie de 30% sau mai mic.

S-a invocat nelegalitatea hotărârii instanței de fond și din perspectiva modului de soluționare a dosarului nr. x/2018, întrucât judecătorul fondului nu a dispus salarizarea prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,2225 RON, cu consecința aplicării majorării de 25%, la data de 01.01.2018, a salariului de bază rezultat prin calculul la această valoare de referința sectorială, așa cum acest salariu a fost stabilit pentru funcții similare la nivelul altor curți de apel, pentru a fi respectate prevederile art. 39 alin. (4) din Legea nr. 153/2017.

În drept recursul s-a întemeiat pe cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

3.2. Recurentul - pârât Tribunalul Satu Mare a criticat sentința primei instanțe cu privire la dezlegarea dată excepției lipsei calității procesuale pasive, în condițiile în care acesta nu are nicio atribuție în stabilirea drepturilor salariale, fiind ordonator terțiar de credite.

Au fost invocate, în acest sens, dispozițiile art. 131 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, fiind nelegală solicitarea de obligare a tribunalului la plata unor drepturi bănești în lipsa obligării ordonatorului principal de credite la alocarea acestor fonduri.

Pe fond s-a arătat că după emiterea OMJ nr. 5272/C/20.12.2019 și OMJ nr. 5290/C/20.12.2019, a deciziei Președintelui Curții de Apel Oradea nr. 1/BRU din 7 ianuarie 2020, se recalculează drepturile salariale prin raportare a valoarea de referință sectorială de 484,18 RON, începând cu data de 1.12.2016, astfel că solicitarea reclamanților de a se recalcula drepturile salariale prin luarea în considerare a unei date anterioare este nejustificată.

3.3. Prin recursul formulat de recurenta - pârâtă Curtea de Apel Oradea s-a criticat soluția primei instanțe în ceea ce privește soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, excepția vizând perioada 2008 - 27.11.2015, raportat la dispozițiile art. 2517 din C. civ. și ale art. 268 alin. (1) din Codul Muncii.

Raportat la dispozițiile legale invocate, pretențiile reclamanților aferente perioadei 9.04.2015 - 27.11.2015 sunt prescrise, motiv pentru care s-a solicitat admiterea în intregime a excepției invocate în fața primei instanțe.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea cererii reclamanților de a beneficia de o valoare de referință sectorială de 484,16 RON pentru perioada 9.04.2015 -30.11.2015 și de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015.

Decizia nr. 62/BRU/4.07.2018 a avut la bază sentința civilă nr. 1961/12017 pronuțată de tribunalul Dâmbovița, Ordinele nr. 269/2017, nr. 75/2018 și nr. 76/2018 emise de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, Recomandarea Plenului CSM din ședința din data de 15.05.2018, Ordinul Ministrului Justiției nr. 2066/C/24.05.2018 și Adresa MJ nr. 8/28038/2018.

S-a arătat că prin Decizia nr. 119/BRU/05.12.2019 a fost recunoscut dreptul reclamanților de a beneficia de o valoare de referință sectorială de 484,18 RON, însă începând cu 3 ani anteriori emiterii deciziei.

Astfel că reclamanții nu sunt îndreptățiți la recalcularea drepturilor salariale, raportat la valoarea sectorială solicitată anterior datei la care Ministerul Justiției a recunoscut această valoare pentru calculul indemnizațiilor magistraților.

În drept, recursul s-a întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin notele de ședință depuse la dosar la data de 22.11.2022 recurenții - reclamanți au invocat excepția tardivității recursului formulat de Curtea de Apel Oradea, exepție respinsă în ședința publică.

S-a invocat puterea lucrului anterior judecat în considerarea art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., în ceea ce privește soluția de anulare a Hotărârii nr. 29/08.01.2018 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel Oradea prin raportare la sentința civilă nr. 1337/01.10.2019 a Curții de Apel București privind pe personalul auxiliar al Tribunalului Bihor, cu privire la valoarea V.R.S. 484,18 RON în raportare la sentința civilă nr. 681/23.09.2020 a Tribunalului Arad și cu privire la V.R.S. 605,225 RON în considerarea unor hotărâri judecătorești prin care dreptul respectiv le-a fost recunoscut unor colegi de la alte instanțe.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte, constată următoarele:

5.1. În fapt, prin contestația administrativă formulată împotriva deciziilor nr. 62/2018 și 72/2018 reclamanții și intervenienții (personal auxiliar de specialitate în cadrul instanțelor din raza Tribunalului Satu Mare) au solicitat modificarea cuantumului valorii de referință sectorială înscrisă la art. 1 din 463,5 RON în 484,18 RON. Aceeași solicitare este reluată și în cadrul plângerilor formulate împotriva deciziilor nr. 85/BRU din 18.09.2018 și nr. 91/BRU din 2.10.2018 (contestate prin cererea înregistrată sub nr. x/2018), actele administrative având ca obiect doar sporurile personalului auxiliar de specialitate ale cărui salarii de bază sunt plafonate la nivelul stabilit pentru anul 2022.

Totodată, Înalta Curte constată că pe calea actiunii formulate în fata tribunalului, reclamanții au solicitat instanței să dispună obligarea pârâților să stabilească drepturile salariale ale acestora cu respectarea dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 13/2008, prin luarea în considerarea a unei valori de referință sectorială de 440,16 RON, începând cu data de 01.10.2008 și până la 01.12.2015, respectiv 484,18 RON, începând cu data de 01.12.2015 (după intrarea în vigoare a Legii nr. 293/2010); să oblige pârâții Curtea de Apel Oradea și Tribunalul Satu Mare să stabilească drepturile salariale ale acestora cu luarea în considerare a sporurilor în procentele maxime prevăzute de lege (spor de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 25% din salariul de bază lunar, spor de confidențialitate în procent de 5% din salariul de bază lunar și spor condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 15% din salariul de bază lunar); să oblige pârâții Curtea de Apel Oradea și Tribunalul Satu Mare la plata diferențelor dintre drepturile salariale rezultate după stabilirea cuantumului acestora în condițiile petitelor 1 si 2 din cerere și sumele încasate, actualizate cu coeficientul indicelui de inflație, plus dobânda legală, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

5.2. Analizând cererile de recurs, în ceea ce privește motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., invocate de recurenții reclamanți, Înalta Cute constată caracterul pur formal al invocării acestora, în fapt, aspectele invocate privind modul de soluționare al excepției prescripției dreptului material la acțiune vizând modalitatea în care prima instanță a aplicat dispozițiile legale incidente, respectiv, ale art. 2517 din C. civ. și art. 268 alin. (1) din Codul Muncii, raportat la dispozițiile O.G. nr. 137/2000, iar nu încălcarea unor norme de procedură sancționată cu nulitatea. Or, nesocotirea unei norme de drept material, sau interpretarea ei eronată, se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în cadrul căruia vor fi analizate criticile de nelegalitate.

Cu privire la cerința motivării, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că sentința de fond recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Faptul că recurenții - reclamanți nu împărtășesc raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, prin care aceasta a înlăturat criticile întemeiate pe dispozițiile O.G. nr. 137/2000, nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată.

5.3. Raportat la criticile recurenților-reclamanți privind încheierea civilă nr. 179 din 6 martie 2019 pronunțate de Tribunalul Maramureș, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, se impune stabilirea cadrului procesual al acțiunii.

Constată Înalta Curte, în acord cu soluția curții de apel, că prezenta cauză reprezintă o acțiune în contencios administrativ având obiectul clar determinat de dispozițiile art. 7 din Cap. VIII, Anexa V la Legea nr. 153/2017 și, respectiv, de art. 7 din Cap. VIII, Anexa VI la Legea nr. 284/2010, și anume, anularea actelor administrative emise de organele de conducere ca răspuns la contestațiile salariaților cu privire la modul de stabilire a drepturilor salariale.

Legiuitorul a instituit o procedură și o competență specială de soluționare a contestațiilor formulate împotriva modului în care sunt stabilite drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate, pe care reclamanții au urmat-o astfel că în mod corect, așa cum rezultă și din expunerea de la pct. 5.1 a prezentei hotărâri, tribunalul a constatat identitatea de părți, obiect și cauză, făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 138 din C. proc. civ., astfel că motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., sunt nefondate.

Contrar susținerilor recurenților reclamanți, prezenta acțiune nu reprezintă o acțiune pentru constatarea discriminării întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 137/2000, ci vizează aplicarea prevederilor art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014 și salarizarea reclamanților la nivelul salariul maxim în plată la nivel de familie ocupațională "Justiție", din perspectiva prevederilor art. 3 indice 1 din O.U.G. nr. 57/2015, așa cum acestea au fost dezlegate sub aspect de constituționalitate prin statuările Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale.

Totodată, nici chemarea în judecată a pârâtului Consiliului National pentru Combaterea Discriminării nu schimbă natura litigiului, discriminarea invocată în raport de modalitatea de încadrare a altor grefieri reprezentând doar un argument în construcția apărării, egalizarea indemnizațiilor personalului la nivel maxim fiind principiul care a stat la baza adoptării art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, invocat în cauză.

Mai reține Înalta Curte și incidența deciziilor Curții Constituționale nr. 818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care s-a statuat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

De asemenea, se impune a se observa că stabilirea drepturilor salariale prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605 RON nu face obiectul prezentei cauze, o asemenea pretenție neregăsindu-se în cererile de chemare în judecată conexate, și nu poate fi avută în vedere nici calea de atac a recursului.

5.4. Legat de cadrul procesual, Înalta Curte constată că recursul pârâtului Tribunalul Satu - Mare în ceea ce privește soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive este nefondat.

Astfel, nu poate fi reținută critica recurentului-pârât în sensul că judecătorul fondului, în mod greșit, l-a obligat la plata către reclamanți a drepturilor salariale solicitate, în condițiile în care, în calitatea sa de ordonator terțiar de credite, nu are un buget aprobat cu includerea acestor drepturi salariale, obligația sa, care este subsecventă emiterii ordinelor de salarizare și a deschiderii de credite bugetare, devenind imposibil de executat, fiind necesar a fi îndeplinite mai întâi obligațiile Ministerului Justiției, în calitatea de ordonator principal de credite și de emitent al ordinelor de salarizare.

Înalta Curte reține că, prin sentința recurată, în mod corect, s-a dispus obligarea pârâtului Tribunalul Satu Mare la plata către reclamanți a drepturilor salariale la care sunt îndreptățiți, având în vedere calitatea de grefieri în cadrul acestei instanțe, ca obligație subsecventă și condiționată de îndeplinirea de către pârâta Curtea de Apel Oradea a obligației de a emite un noi decizii de salarizare cu luarea în considerare a unor valori de referință sectoriale de 440,16 RON și de 484,18 RON.

Totodată, Înalta Curte constată că este întemeiată cererea de obligare a pârâtului la repararea prejudiciului, respectiv de plată a drepturilor salariale de către Tribunalul Satu Mare, în limitele competențelor sale legale.

Dispozițiile art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, invocate, prevăd că bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite.

Cu toate acestea, raportul obligațional, care are ca obiect plata salariului, se desfășoară între recurenții-reclamanți și Tribunalul Satu Mare (în circumscripția teritorială a căruia se activează reclamanții), în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanțelor judecătorești, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către tribunal, ordonator terțiar de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

5.5. În ceea ce privește dezlegarea fondului pretențiilor deduse judecății, cu privire la acordarea valorii de referință sectorială solicitată de reclamanți, criticată prin motive similare de pârâții Curtea de Apel Oradea și Tribunalul Satu Mare, Înalta Curte constată că sentința recurată este dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente.

Astfel, din interpretarea dispozițiilor 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015 rezultă că personalul din instituții și autorități publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu alte persoane având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfințește principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remunerație egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Așadar, egalizarea remunerațiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, adică de la data de 9 aprilie 2015. Concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare".

Totodată, soluția instanței de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Decizia Curții Constituționale consacră soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susțină aplicarea legii menționate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanța de contencios constituțional nu a făcut decât să elimine disparitățile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizațiilor.

Așa fiind, decizia CCR nr. 794/15.12.2016 a confirmat principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariați și angajatori care au calitatea de instituții publice, plecând de la premisele egalității, nediscriminării și transparenței în acordarea remunerației celor care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât critica pârâților în sensul că nu poate fi reținută nelegalitatea actelor administrative contestate apare ca nefondată.

Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferențele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienții de multiplicare specifici fiecărei funcții și grad.

Cum, în raport de hotărârile depuse la dosar, curtea de apel a reținut sentința civilă nr. 1961/10.10.2017 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița prin care reclamanților din acel dosar le-a fost aplicată majorarea VRS stabilită de O.G. nr. 13/2008, interpretarea recurenților-pârâți privind greșitul raționament al judecătorului fondului care a concluzionat în sensul încălcării dispozițiilor legale anterior menționate în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale în raport de valoarea de referință sectorială de 440,16 RON începând cu data de 09 aprilie 2015, majorată cu 10% începând cu 01 decembrie 2015, nu poate fi primită.

Totodată, Înalta Curte reține că hotărârile invocate prin notele scrise depuse în fața instanței de recurs nu susțin excepțiile autorității de lucru judecat invocate, întrucât nu privesc raportul de muncă al reclamanților din prezenta cauză, astfel că pot fi avute în vedere doar cu titlu de practică judiciară.

5.4. Referitor la cererea accesorie, privind plata diferențelor de drepturi ce se cuvin reclamanților și intervenienților, actualizate cu indicele de inflație la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor diferențe calculate de la data scadenței fiecărei indemnizații până la data plății efective, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe în ceea ce privește admiterea în parte a excepției prescripției pentru perioada 01.10.2008 - 09.04.2015 se impune a fi casată, pentru următoarele considerente:

Se constată că sentința a fost pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor privind prescripția dreptului material la acțiune pentru drepturile care nu se încadrează în termenul de prescripție general de 3 ani de la data introducerii acțiunii.

Înalta Curte reține că actele administrative unilaterale ce fac obiectul prezentei cauze privesc salarizarea intimaților reclamanți începând cu 09.04.2015, reclamanții solicitând totodată obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună din perioada solicitată a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit.

Reclamanții au introdus cererile de chemare în judecată la datele de 27.11.2018, 28.11.2018 și 24.12.2018.

Potrivit dispozițiilor art. 2500, coroborat cu art. 2517 din Noul C. civ., dreptul material la acțiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani.

Totodată, potrivit art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul Muncii, care constituie dreptul comun în materie având în vedere natura juridică a conflictului dintre părți, în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.

Prin urmare, coroborând aceste dispoziții cu prevederile art. 171 alin. (1) din Codul Muncii, potrivit cărora " Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate" și luând în considerare data introducerii acțiunii, se constată, contrar celor greșit reținute de instanța de primă jurisdicție, că pretențiile aferente perioadei 9.04.2015 - 27.11.2015 sunt prescrise, motiv pentru care se impune a fi respinse.

Împrejurarea că prin acte ulterioare drepturile salariale ale reclamanților au fost modificate prin creșterea valorii sectoriale chiar peste cea solicitată nu poate reprezenta un caz de întrerupere a cursului prescripției, raportat la obiectul prezentei acțiuni, care vizează anularea Hotărârii Colegiului de Conducere al Curții de Apel Oradea nr. 29/08.10.2018, prin care au fost soluționate contestațiile împotriva Deciziilor Președintelui Curții de Apel Oradea nr. 62/2018 și 72/2018.

Totodată, așa cum s-a arătat anterior, obiectul acțiunii este clar determinat de dispozițiile art. 7 din Cap. VIII, Anexa V la Legea nr. 153/2017 și, respectiv, de art. 7 din Cap. VIII, Anexa VI la Legea nr. 284/2010 și anume anularea actelor administrative emise de organele de conducere ca răspuns la contestațiile salariaților cu privire la modul de stabilire a drepturilor salariale, astfel că nu sunt incidente dispozițiile invocate ale art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, care prevăd că termenul de 3 ani curge de la data luării la cunoștință despre săvârșirea faptei de discriminare, motiv pentru care recursul recurenților - reclamanți urmează a fi respins.

Ca atare, hotărârea recurată urmează a fi reformată sub acest aspect, admițându-se excepția prescripției dreptului material la acțiune și pentru pretențiile aferente perioadei 9.04.2015 - 27.11.2015.

5.5. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul recurenților reclamanți în ceea ce privește respingerea cererii de acordare a unor sporuri în cuantumul maxim prevăzut de lege de 45%, constatând că problema de drept dedusă judecății a fost rezolvată într-un mod obligatoriu prin Decizia 15/2021 din 28 iunie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 27 septembrie 202, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, raportate la art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V la aceeași lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depășească limita prevăzută de art. 25 din aceeași lege, raportată la ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariale."

Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit în mod definitiv și dincolo de orice dubiu că prin sintagma "fără a depăși limita prevăzută la art. 25", care se regăsește în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicția stabilirii și acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

S-a mai statuat de asemenea că indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite și acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Un alt aspect relevant dezlegat de decizia amintită se referă la identificarea ordonatorului de credite care deține fondul de salarii la care se raportează limita de 30% a sporurilor acordate personalului auxiliar, respectiv dacă este ordonatorul principal de credite din cadrul familiei ocupaționale "Justiție" (în jurisprudența atașată, Ministerul Justiției) sau ordonatorul secundar de credite (curțile de apel), statuându-se următoarele:

"84. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 25 alin. (1) și (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă că legiuitorul nu s-a referit doar la ordonatorul principal de credite atunci când a instituit obligația de a limita sporurile acordate angajaților în funcție de anumite elemente de calcul indicate expres în cuprinsul art. 25 alin. (1). Astfel, trimiterea pe care art. 25 alin. (1) din lege o face la ordonatorul de credite nu distinge între categoriile de ordonatori principali, secundari sau terțiari, așa cum sunt stabilite prin art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nici interpretul legii nu trebuie să distingă întrucât, în raport cu nivelul instanței sau al parchetului de pe lângă aceasta, în cadrul cărora personalul auxiliar de specialitate își desfășoară activitatea, ordonatorul de credite poate fi principal, secundar sau terțiar. Atunci când a dorit să distingă, legiuitorul a indicat în mod expres nivelul ordonatorului, astfel cum a făcut în alin. (2) al art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, când s-a referit explicit la ordonatorul principal de credite din sănătate. Ceea ce prezintă relevanță este aspectul că plafonul maxim constituit din procentul aplicat sumei salariilor de bază și celorlalte tipuri de venituri enumerate în cuprinsul art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este valabil pentru fiecare dintre acești ordonatori pentru drepturile salariale pe care le achită. Eventualele diferențe între sporurile ce se cuvin salariaților din aceeași categorie profesională, stabilite și acordate de ordonatori de credite diferiți, pot proveni din aplicarea legii la situații de fapt care nu sunt identice, respectiv fondul salariilor de bază la care se raportează procentul de 30% să nu fie același. De aceea, este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaților care fac parte din aceeași categorie de personal, dar care sunt angajați în cadrul altui ordonator de credite.

Nu poate fi reținută nici încălcarea principiului nediscriminării sau al plății egale pentru munca egală, invocate de recurenți, raportat la considerentele deciziei nr. 15/2021 a ICCJ:

"89. Conform jurisprudenței Curții Constituționale, existența unor diferențe de venit lunar între angajații care prestează aceeași activitate și au aceeași vechime în muncă și în funcție, dar care își desfășoară activitatea în instituții publice diferite, nu este contrară principiului egalității în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabilește diferențe în ceea ce privește salariile de bază/indemnizațiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuțiile, competențele, sarcinile specifice, responsabilitățile și importanța activității desfășurate pot fi diferite chiar și pentru personalul care este încadrat pe funcții identice sau asemănătoare, dar la autorități sau instituții publice diferite.

Prin urmare, în mod corect a apreciat prima instanță în raport de interpretarea coroborată a prevederilor art. 25 și art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 și ale art. 5 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017 că actele contestate sunt legale și temeinice, fiind emise în aplicarea Legii nr. 153/2017, drepturile salariale ce se cuvin reclamanților fiind stabilite conform reglementărilor legale în vigoare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 di