ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 55/2022

Ședința publică din data de 12 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 23.08.2018 sub nr. dosar x/2018, împotriva Hotărârii nr. 7/din 30 iulie 2018 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel Oradea și a deciziilor nr. 53, 54, 55, 56, 57 din data de 31.05.20 (în sensul adăugării VRS) emise de procurorul general al Parchetului de pe Curtea de Apel Oradea, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public- Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea,Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare cu citarea Consiliului Național Pentru Combaterea Discriminării, prin intermediul căreia, în urma administrării probatoriului, reclamanții au solicitat să se pronunțe o hotărâre judecătorească, prin care să se dispună:

- recunoașterea, stării de discriminare în care se află, din punct de vedere salarial, în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul altor circumscripții ale instanțelor și parchetelor din țară, unde indemnizațiile de încadrare depășesc limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și care beneficiază de sporuri în procent de 45%, mod de calcul recunoscut ca fiind corect de către Ministerul Muncii și Justiției Sociale, prin adresa nr. x/28.02.2018 și agreat de reprezentanții Curții de Conturi a României, în ceea ce privește indemnizația de încadrare și cuantumul sporurilor aplicate, dar care nu au fost aplicate și la nivelul parchetelor din aria de competență a Parchetului Tribunalului Satu Mare;

- desființarea în parte a Deciziilor nr. 53, 54, 55, 56, 57 din data ele 31.05.2018, (în sensul adăugării VRS) emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea și emiterea unor noi decizii de încadrare și salarizare a personalului auxiliar de specialitate și personalul conex din cadrul parchetelor din aria teritorială a Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și principiului nediscriminării prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituția Români precum și a dispozițiilor prevăzute în Decizia nr. 23/2016 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, și dispozițiilor minutei deciziei nr. 36/04 iunie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018 a I. C. civ..J. prin includerea în indemnizația de salarizare un VRS de 484,18 RON;

- reîncadrarea și recalcularea salariului brut lunar, respectiv a indemnizației brute lunare ce se cuvine personalului auxiliar de specialitate și conex, prin includerea procentului de 4%, respectiv 8% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum și a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON+4%+4,5%+10%, respectiv VRS 484,18 RON;

- repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze reclamanții, respectiv, dispunând plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective a sumelor cuvenite, diferențiat până la 1 decembrie 2015 și după 1 decembrie 2015, dar și pentru viitor, după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, prin care se abrogă Legea-cadru nr. 284/2010, respectiv:

- începând cu 1 aprilie 2008 - 30 septembrie 2008, creșterea valorii sectoriale cu 4% rezultând VRS 421,2 RON, cel în plată fiind de 405, stabilit prin hotărâre judecătorească, respectiv, 305 și 286,2 RON, pentru persoanele angajate în 2008 fără hotărâre judecătorească și

- începând cu 1 octombrie 2008 - 30 noiembrie 2015, creșterea valorii de referință sectoriale cu 4,5% față de valoarea 421,2 rezultând un VRS de 440,16 RON

- de asemenea, după 01 decembrie 2015 la valoarea de referință sectorială în cuantum de 440,16 RON, instituită de O.G. nr. 13/2008, trebuia adăugat procentul de 10%, potrivit prevederilor Legii nr. 293/2015, rezultând astfel V.R.S. de 484,18 RON, inclusiv pentru viitor.

1.2. Hotărârile primei instanțe

Prin sentința civilă nr 689 din 22 februarie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, arespins excepția necompetenței materiale și teritoriale a Curții de Apel București ca neîntemeiată.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

A respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A calificat excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare ca fiind apărare pe fondul cauzei.

A admis capetele de cerere privind anularea hotărârilor nr. 53, 54 și 55 din 31.05.2018.

A anulat deciziile nr. 53, 54 și 55 din 31.05.2018 emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Obliga pârâtul să emită noi decizii prin care să stabilească VRS începând cu data de 09.04.2015 luând în considerare majorările stabilite de O.G. nr. 13/2008.

A obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare la plata către reclamanți a diferențelor salariale care vor rezulta ca urmare a modificării cuantumului valorii de referință sectorială, sume care vor fi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală calculate de la data scadenței fiecărei sume până la data plății efective.

A admis excepția lipsei de interes a reclamanților A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. în ceea ce privește cererea de anulare a Hotărârii nr. 7 a Colegiului de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea și a deciziilor de stabilire a drepturilor salariale începând cu data de 01.01.2018.

A respins cererea reclamanților A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. de anulare a Hotărârii nr. 7 a Colegiului de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea și a deciziilor 56 și 57 din 31.05.2018 ca lipsită de interes.

De asemenea, a admis cererea celorlalți reclamanți de anulare în parte a Hotărârii nr. 7 a Colegiului de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea și a deciziilor nr. 56 și 57 din 31.05.2018.

A obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea să emită noi decizii prin care drepturile salariale ale acestor reclamanți să fie stabilite prin raportare la un salariu pentru luna decembrie 2017 calculat avându-se în vedere un cuantum al VRS de 481,18 RON, cu respectarea limitelor stabilite de art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017.

Prin cererea înregistrată la data de 11.04.2019, reclamanții au solicitat completarea hotărârii civile nr. 689/22.02.2018 pronunțată în dosarul civil nr. x/2018 având ca obiect reîncadrarea și recalcularea salariului brut lunar, prin includerea procentului de 4% respectiv 8% prevăzut de O.G. nr. 13/2008 precum și a procentului de 10% prevăzut de Legea 293/2015 respectiv VRS de 484,18 RON.

Astfel, prin sentința nr. 2115 din 28 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de completare formulată de formulată de reclamanți: A., M., B., C., D., E., F., N., G., O., P., H., I., Q., R., S., J., T., K., U., L., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC. În Cauza De contencios administrativ privind pe reclamanții A., M., B., C., D., E., F., N., G., O., P., H., I., Q., R., S., J., T., K., U., L., V., W., X., Y., Z., AA., BB., Fati Princz, în contradictoriu cu pârâții: Ministerul Public - Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și, în consecință, a completat sentința civilă nr. 689 din 22.02.2019 în sensul respingerii ca neîntemeiate a pretențiilor reclamanților care privesc perioada anterioară datei de 09.04.2015.

Prin încheierea din 5 iunie 2020, aceeași instanță a admis cererea de îndreptare a sentinței nr. 689 din 2019 și a dispus in sensul că valoarea de referință sectorială VRS este de 484,18 RON și nu 481,18 RON cum greșit s-a trecut.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate

Împotriva senținței pronunțate de Curtea de Apel București, nr. 2115 din 28 iunie 2019, privind cererea de completare, au provat recurs reclamanții A., M., B., C., D., E., F., N., G., O., P., H., I., Q., R., S., J., T., K., U., L., V., W., X., Y., Z., AA., BB. și CC. în condițiile art. 483 C. proc. civ.

De asemenea și pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare au prommovat recurs împotriva sentinței civile nr. 689 din 22 februarie 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Motivele de recurs înfățișate de reclamanții au vizat doar soluția pronunțată de judecătorul fondului cu privire la capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat completarea dispozitivului întrucât instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere, respectiv la punctul 4 din acțiunea civilă formulată, au solicitat acordarea VRS-ului diferențiat începând cu perioada: 1 aprilie 2018-30 septembrie 2008 un VRS de 421,2 întrucât cel în plată a fost efectiv de 405 și începând cu 1 octombrie 2008-30 noiembrie 2015 un VRS de 440,16, cel în plată fiind de 421,2, având în vedere incidența O.G. nr. 13/2008.

Față de acestea, reclamanții au solicitat, potrivit art. 442 C. proc. civ. îndreptarea hotărârii 686/22.02.2018 pronunțată în dosarul civil x/2018 în ceea ce privește dispozitivul, respectiv înlăturarea erorii strecurate în cuantumul VRS-lui de 481,18 RON în 484,18 RON.

Motivele de recurs înfățisate de pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare

Invocând prevederile art. 488 și urm din C. proc. civ. și reluând apărările de la fond, pârâții au susținut următoarele critici:

- prezenta acțiune, îmbracă forma unei veritabile acțiuni în pretenții, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 270 și următoarele din Codul muncii, precum și pe cele ale art. 208 din Legea nr. 62 din 2011, texte de lege invocate de reclamanți, ca temei de drept al acțiunii, astfel că in mod greșit instanța fonduului s-a declarat competentă în soluționarea prezenței cereri, atâta timp cât, competența de soluționare a acestei acțiuni este dată tribunalului, potrivit art. 208 din Legea nr. 62 din 2011, cu aplicarea dispozițiilor art. 127 din C. proc. civ.

- cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii invocată, recurenții au apreciat că in mod grețit a fost admisă avându-se în vedere, prevederilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea invocată de reclamanți prin raportare la veniturile altor colegi nu este întemeiată, întrucât situațiile diferă de la o persoană la alta funcție de criteriile stabilite de lege;

- cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Public-Parchetnl de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, recurenții au apreciat că emitentul deciziilor contestate este Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, astfel că, cel puțin din perspectiva acestor aspecte, Ministerul Public-Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție are calitate procesuală pasivă;

- pe fondul cauzei recurenții-pârâți au arătat că susținut că Față de algoritmul de calcul care ar genera un VRS de 440,16 respectiv de 484,18 RON, rezultat, așa cum se susține în acțiune din aplicarea procentului de majorare prevăzut de legislație pentru personalul auxiliar de specialitate la VRS - ul prevăzut de legislație pentru funcțiile de demnitate publică (acordat acestora), au arătat că, acest algoritm, nu are temei, câtă vreme odată cu acordarea pentru această categorie de personal a unui VRS aplicabil funcției de demnitate publică și procentul de majorare a acestuia trebuie să fie cel prevăzut de legislație pentru funcția de demnitate publică. Acesta a fost principiul avut în vedere la întocmirea grilelor de salarizare ale personalului din cadrul Ministerului public, care au fost emise de ordonatorul principal, pentru a fi luate în considerare la stabilirea drepturilor salariale în mod individual. în concluzie revocarea poate interveni atunci când există certitudinea vicierii actului juridic. Ori, deciziile contestate au ca temei Legea - cadru 153/2017, fiind emise cu respectarea prevederilor legale aplicabile;

- cu privire la petitele privind actualizarea sumelor cu indicele de inflație si la dobânda legală solicitată au apreciat că instituțiile pârâte nu pot fi obligate la plata acestora neputându-se retine în sarcina acestora o atitudine subiectivă în emiterea actelor administrative.

1.4. Apărări formulate în cauză

Recurenții - pârâți Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare nu au formulat întâmpinare.

Recurenții-reclamanți au depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, au solicitat respingerea recursului promovat de pârâți.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 12 ianuarie 2022 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentințele recurate, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin recursul declarat de reclamanți împotriva împotriva sentinței civile nr. 2115 din 28 iunie 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a susținut greșita soluție pronunțată de judecătorul fondului cu privire la punctul 4 din acțiunea civilă formulată, respectiv acordarea VRS-ului diferențiat începând cu perioada: 1 aprilie 2018-30 septembrie 2008 un VRS de 421,2 întrucât cel în plată a fost efectiv de 405 și începând cu 1 octombrie 2008-30 noiembrie 2015 un VRS de 440,16, cel în plată fiind de 421,2, având în vedere incidența O.G. nr. 13/2008.

Aceste critici nu pot fi reținute în contextul în care așa cum corect a reținut instanța de fond din analiza comparativă a conținutului cererii de chemare în judecată și dispozitivul hotărârii a cărei completare este solicitată, instanța a reținut că nu a fost analizată perioada anterioară datei de 09.04.2015 astfel că asupra pct. 4 al cererii instanța nu s-a pronunțat în integralitate.

În raport de acest aspect, instanța de fond a constata corect că pretențiile reclamanților aferente anterior datei de 09.04.2015 nu a existat temeiul legal pentru egalizarea salariilor la nivelul maxim aflat în plată.

Or, acest temei a apărut odată cu intrarea în vigoare, la data de 09.04.2015, a Legii nr. 71 din 3 aprilie 2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.

În consecință, in mod corect au instanța a respinge pretențiile reclamanților pentru perioada anterioară datei de 09.04.2015, ca neîntemeiate.

Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma criticilor formulate de pârâți constată că recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare sunt nefondate, în considerarea celor în continuare expuse.

Înalta Curte constată că pârâții au înțeles să formuleze critici din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au reiterat excepția necompetenței materiale a primei instanțe, excepția inadmisibilității și au solicitat, în esență, respingerea în tot a acțiunii ca neîntemeiată, apreciind că algoritmul de calcul reținut de instanța de fond, care ar genera un VRS de 440,16, respectiv 484,18 RON, nu are temei în legislația incidentă în cauză, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

În primul rând, Înalta Curte constată că obiectul cauzei îl reprezintă anularea actelor administrative de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanților, respectiv Deciziile nr. 53, 54, 55, 56 și 57 din 31 mai 2018, emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, astfel că, contrar susținerilor recurenților-pârâți, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1 și 7 din Cap. VIII al Legii nr. 153/2017 care stabilesc:

art. 1 - "Dispozițiile prezentului capitol reglementează salarizarea și celelalte drepturi salariale ale:

(…)

c) personalului auxiliar de specialitate și personalului conex din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea;

art. 7 - "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București".

Din interpretarea logico-juridică dispozițiilor legale anterior menționate rezultă că în privința cererilor de anulare a actelor administrative de stabilire a drepturilor salariale este stabilită competența exclusivă a Curții de Apel București.

Prin urmare, în mod judicios a reținut instanța de fond că este competentă să soluționeze cauza, respingând în consecință ca neîntemeiată excepția necompetenței materiale.

Totodată, instanța de recurs constată că apărările recurenților-pârâți referitoare la discriminare, formulate în susținerea solicitării de respingerii a acțiunii ca inadmisibilă, reprezintă veritabile critici pe fond și vor fi analizate în acest context.

Pe fondul recursului, instanța de control judiciar constată cu titlu preliminar că prin actele administrative a căror anulare parțială este solicitată prin cererea de chemare în judecată erau stabilite drepturile salariale începând cu data de 09 aprilie 2015, iar prin Decizia nr. 123/23.12.2019, emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, s-a stabilit ca începând cu data de 01 decembrie 2016 drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate și cel conex se calculează prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON.

În consecință, în mod corect a constatat prima instanță că diferendul născut din emiterea actelor administrative de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanților îl constituie momentul de la care se impunea a fi stabilit salariul reclamanților în raport de valorile solicitate prin acțiune, respectiv dacă acest moment este data de 01 decembrie 2016, astfel cum arată recurenții-pârâți sau data de 09 aprilie 2015, astfel cum susțin reclamanții prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, chestiunea de drept ce trebuie dezlegată în cauză privește, în esență, incidența dispozițiilor 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Amintește Înalta Curte că potrivit actului normativ anterior menționat "Art. I. Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări și completări:

"(5ind. 1) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiași act normativ se prevede că: « 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) și (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică și pentru calculul indemnizației de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcții publice și de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției".

Din interpretarea sistematică și teleologică a normelor de drept menționate rezultă că personalul din instituții și autorități publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu alte persoane având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfințește principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remunerație egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Așadar, egalizarea remunerațiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, adică de la data de 9 aprilie 2015. Concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare".

Totodată, soluția instanței de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Decizia Curții Constituționale consacră soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susțină aplicarea legii menționate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanța de contencios constituțional nu a făcut decât să elimine disparitățile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizațiilor.

Așa fiind, decizia CCR nr. 794/15.12.2016 a confirmat principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariați și angajatori care au calitatea de instituții publice, plecând de la premisele egalității, nediscriminării și transparenței în acordarea remunerației celor care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât critica pârâților în sensul că nu poate fi reținută nelegalitatea actelor administrative contestate apare ca nefondată.

Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferențele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienții de multiplicare specifici fiecărei funcții și grad.

Curtea Constituțională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale.

În cuprinsul deciziei s-a menționat că:

"Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reține că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraților), s-au eliminat și diferențele provenite din faptul că o parte dintre magistrații și personalul asimilat, încadrați în aceeași funcție, grad/treaptă,gradație, vechime în funcție sau în specialitate au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alții nu obținuseră asemenea hotărâri judecătorești. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim."

Instanța de contencios constituțional a statuat că efectul neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizația de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. În consecință, personalul care lucrează în aceleași condiții, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației aflate în plată, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36/4 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Această concluzie în interpretare se impune cu atât mai mult cu cât, prin considerentele hotărârilor judecătorești în cauză, "stabilirea" indemnizației s-a făcut în baza unui act normativ cu aplicabilitate generală, erga omnes, iar nu în baza unor situații punctuale și personale, astfel cum încearcă să inducă recurentul-pârât prin cererea de recurs.

Totodată, hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referință sectorială care prin definiție vizează aplicabilitatea aceluiași criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, cu aplicabilitate generală, astfel cum a reținut Î.C.C.J. în decizia antereferită, precum și în Decizia nr. 7/2019, adoptată în recurs în interesul legii (pct. 71).

În aceste condiții, devin pe deplin valabile concluziile Î.C.C.J., potrivit cărora, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestei reglementări (pct. 73 din Decizia nr. 7/2019).

Așadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupațională "Justiție" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 și la ordonatorii principali de credite indicați în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situația de fapt existentă la data pronunțării hotărârii recurate.

Prin urmare, față de toate aspectele anterior reținute, interpretarea recurenților-pârâți privind greșitul raționament al judecătorului fondului care a concluzionat în sensul încălcării dispozițiilor legale anterior menționate în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale în raport de valoarea de referință sectorială de 440,16 RON începând cu data de 09 aprilie 2015, majorată cu 10% începând cu 01 decembrie 2015, nu pot fi primite.

Concluzionând, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

III. Temeiul procesual al soluției date recursurilor

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 2115 din 28 iunie 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Totodată, va respinge recursul formulat de pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva sentinței civile nr. 689 din 22 februarie 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanții A., M., B., C., D., E., F., N., G., O., P., H., I., Q., R., S., J., T., K., U., L., V., W., X., Y., Z., AA., BB. și CC. împotriva sentinței civile nr. 2115 din 28 iunie 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul formulat de pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva sentinței civile nr. 689 din 22 februarie 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 ianuarie 2022.