ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 116/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată sub nr. x/2018 din 30.03.2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâții PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL ORADEA, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SATU MARE și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, solicitând: -anularea deciziei de încadrare nr. 9/29.01.2018 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea; -emiterea unei noi decizii de salarizare, de încadrare în funcție și de stabilire a drepturilor corespunzătoare funcției de specialist din cadrul parchetelor începând cu 1.01.2018, conform cap. VIII art. 22 și anexa la cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017, avându-se în vedere nivelul maxim de salarizare aferent gradului profesional deținut și similar cu al celorlalți specialiști din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, DNA și DIICOT, prin raportare la nivelul maxim de salarizare pentru funcția similară de specialist acordat unei persoane cu același grad profesional și cu aceeași tranșă de vechime în muncă. În subsidiar, reclamanta a solicitat: -emiterea unei noi decizii de încadrare cu luarea în considerare a nivelului avut în plată la 31.12.2017 și aplicarea majorării de 25% similar celuilalt personal din familia justiție; -emiterea unei noi decizii de încadrare și stabilire a drepturilor salariale începând cu 1.01.2018 astfel încât salariul net să rămână la nivelul drepturilor plătite în decembrie 2017 cu luarea în considerare a sporurilor câștigate prin hotărâri judecătorești, respectiv risc și suprasolicitare de 50% și confidențialitate de 15%, precum și valoarea de referință sectorială de 445,5 RON; -constatarea neconstituționalității prevederilor art. 38 alin. (6), respectiv a grilei de la anexa V, cap. II din Legea nr. 153/2017 sub aspectul discriminării, cu încălcarea art. 16 alin. (1), precum și în ceea ce privește încălcarea prevederilor art. 53 din Constituție.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 5499 din 20 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: - a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale și a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a următoarelor prevederi din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice: Anexa V Capitolul II și art. 38 alin. (6), prin raportare la art. 16, 44, 53, 61 și 75 din Constituția României. - a respins cererea de suspendare a judecății până la soluționarea excepției de neconstituționalitate. - a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare și a respins acțiunea față de acești pârâți, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. - a respins în rest acțiunea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL ORADEA, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SATU MARE și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 anterior, a declarat recurs reclamanta A., prin care, invocând cazul de casare reglementat de art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței recurate și admiterea, în tot, a acțiunii introductive. În susținerea căii de atac promovate, recurenta a învederat că deține funcția de specialist IT în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, a fost eliberată decizia de încadrare nr. 9/2018 prin care a fost salarizată pe aceeași poziție cu grefierii, salariul scăzând cu aproximativ 55%-60%. De asemenea, recurenta susține că în mod eronat, prima instanță a apreciat faptul ca nu s-a făcut nici o discriminare si diferențiere intre specialiștii IT din cadrul instanțelor si parchetelor si specialiștii IT din cadrul DNA, DIICOT si PICCJ. În mod eronat instanța de fond a atribuit specialiștilor din cadrul DNA si DIICOT atribuții de specialitate care se ivesc in activitatea de urmărire penala. Ca urmare a acestei interpretări eronate a dispozițiilor in ceea ce privește activitatea DNA si DIICOT. instanța nu a ținut cont de faptul ca specialiștii informatici din cadrul instituțiilor mai sus amintite au aceleași atribuții ca si specialiștii IT din cadrul parchetelor si instanțelor fisele de post fiind similare având aceleași condiții pentru a se putea încadra pe aceste funcții ca si cei din instanțe si parchete. Recurenta arată că reprezintă singura categorie de personal din familia ocupaționala "Justiție " care in loc sa beneficieze de creșterile salariale prevăzute de prezenta lege pentru celelalte categorii de personal din aceleași familie ocupaționala: Justiție ", beneficiază in sens negativ si discriminatoriu de o scădere drastic a salariului cu aproximativ 50-60%, aceste prevederi fiind flagrant neconstituționale. De asemenea tot Legea 153/2017 vine si precizează la art. 38 alin. (4) faptul ca in perioada 2019 - 2022 se va acorda anual o creștere salarială reprezentând 1/2 din diferența dintre salariul de baza prevăzut pentru anul 2022 si cel din luna decembrie 2018, însă recurentei i-a fost limitat orice creștere salariala prevăzuta de prezenta lege, aplicându-i-se direct salariul din anul 2022 fapt care a dus la scăderea salariului cu aproximativ 55-60%. Reducerea salariilor nu a avut loc ca urmare a reducerii atribuțiilor din fișa postului/timpului de muncă proporțional cu diminuarea drepturilor salariale si nici ca si o eventuala sancțiune disciplinara sau de alta natura pentru neîndeplinirea obligațiilor de serviciu, dimpotrivă calificativele de evaluare de-a lungul anilor au fost cele de " Foarte Bine", ori sunt de notorietate condițiile in care salariul unui angajat poate fi diminuat in mod atât de drastic. Este nejustificată decizia diminuării salariilor având în vedere Strategia de dezvoltare a sistemului judiciar 2015 - 2020, prin Planul de acțiune pentru implementarea acestei strategii, aprobat prin H.G. nr. 282/2016, s-a prevăzut în cadrul Obiectivului B.3."Consolidarea capacității administrative a Ministerului Justiției și instituțiilor din subordinea și din coordonarea sa", care cuprinde ca măsură (B 3.35): Identificarea de soluții pentru crearea unui sistem de salarizare unitar și atractiv pentru specialiștii IT din cadrul Ministerului Justiției, al instituțiilor în coordonarea și subordonarea acestuia, al instanțelor și parchetelor, ICCJ și PICCJ", măsură prevăzută și ca urmare a faptului că specialiștii IT din parchete nu pot desfășura alte activități și raportat la salarizarea informaticienilor din domeniul privat. Drepturile salariale nete au fost diminuate atât prin stabilirea unui salariu brut mult mai mic față de luna decembrie 2017, cât și ca urmare aplicării Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (modificări aduse prin O.U.G. nr. 79/2017) prin mutarea contribuțiilor de la angajator la angajat (începând cu data de 01.01.2018 contribuțiile plătite de angajat sunt de 35%). Intervenția asupra nivelului sala rial în plată stabilit tot prin lege adoptată de Parlamentul României aduce atingere articolului 53 din Constituția României care stabilește condițiile limitative în care drepturile pot fi restrânse prin lege. Reducerea drepturilor salariale s-a mai realizat o singură dată, urmare aplicării Legii nr. 118/2010 în situație de criză economică și a fost aplicată în mod nediscriminatoriu tuturor salariaților din domeniul public și a avut caracter temporar. Reducerea salariilor este o măsură nejustificată în situația celei mai mari creșteri economice înregistrate de România la nivel european. Prin Legea nr. 97/2008 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 100/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției, art. 11 alin. (2) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, se modifică după cum urmează: "Salariul de bază pentru specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru specialiștii în domeniul informatic din aparatul propriu al Ministerului Justiției, al Consiliului Superior al Magistraturii, al înaltei Curți de Casație și Justiție și al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, precum și de la instanțe și parchete se stabilește potrivit nr. crt. 28 de la lit. A) din anexă, cu excepția situației în care, la data intrării în vigoare a legii de aprobare a prezentei ordonanțe de urgență, beneficiază de un salariu mai mare". Se observă că în anul 2008, legiuitorul nu făcea nici un fel de discriminare între specialiștii angajați în cadrul DNA, DIICOT și specialiștii în domeniul informatic din cadrul MJ, CSM, ICCJ, PICCJ și al celorlalte instanțe și parchete. Aceleași prevederi au fost păstrate și în Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice la secțiunea a 6-a referitoare la salarizarea specialiștilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și a specialiștilor în domeniul informatic din aparatul propriu al Ministerului Justiției, al Consiliului Superior al Magistraturii, al înaltei Curți de Casație și Justiție și al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, precum și al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea. Prevederile sus-menționate au fost păstrate și în Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care în anexa VI. Familia ocupațională "Justiție", capitolul VIII. Reglementări specifice personalului din sistemul justiției, secțiunea a 6-a s-a referit la salarizarea specialiștilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și a specialiștilor în domeniul informatic din aparatul propriu al Ministerului Justiției, al Consiliului Superior al Magistraturii, al înaltei Curți de Casație și Justiție și al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, precum și al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, prin art. 23 alin. (2) lit. b), c), capitolul VIII. Prin Legea 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice salariile specialiștilor IT din sistemul judiciar au fost incluse în grila personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor, în timp ce pentru specialiștii din cadrul PICCJ, DNA, DIICOT si celelalte parchete s-au păstrat dispozițiile anterioare. Legiuitorul a prevăzut în secțiunea a 6-a a Capitolului VIII din Legea 153/2017 intitulată "Salarizarea specialiștilor din cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv a Direcției Naționale Anticorupție, al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și a celorlalte parchete", la articolul 22 alin. (1) că salariile de bază pentru acești specialiști sunt prevăzute în anexă la capitolul I lit. B) nr. crt. 4, iar la alin. (2) faptul că aceștia beneficiază și de celelalte drepturi salariale prevăzute de lege pentru categoria profesională din care fac parte. Textul a fost preluat integral din cuprinsul art. 22 din Legea 284/2010, care nu conținea nici un fel de diferențiere în ceea ce privește raportarea la o aceeași bază pentru diferitele categorii de specialiști din cadrul instanțelor și parchetelor. Conform art. 1 alin. e) din Legea 153/2017 anexa V capitolul VIII, secțiune 1 specialiștii IT din cadrul parchetelor sunt grupați alături de ceilalți specialiști din cadrul DNA, DIICOT, PICCJ, aspect care nu s-a avut în vedere și la stabilirea drepturilor salariale. Salariile ar fi trebuit stabilite prin raportare la celelalte funcții din domeniul informatic din cadrul sistemului și nu prin raportare la funcții ale căror specializare și activitate este total diferită. Din aceste considerente exista o vădita discriminare intre noi specialiștii IT din cadrul parchetelor si ceilalți specialiști din cadrul acelorași parchete ale căror salarii nu numai ca nu s-au diminuat dar au si beneficiat de creșteri salariale, cu atât mai mult cu cat suntem singura categorie din Familia Justiție la care li s-a diminuat drastic salariul cu aproximativ 55-60%. De asemenea, recurenta consideră că sunt îndeplinite condițiile necesare constatării discriminării în domeniul salarizării. Aplicarea normelor și jurisprudenței comunitare în locul dispozițiilor naționale. C. civ..J.E. a stabilit în jurisprudența sa un set de elemente ce trebuie verificate când se ridică o problemă ce ține de principiul egalității: (1) un tratament diferențiat aplicat (2) unor situații egale (3) fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă sau dacă (4) nu există proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop. Astfel, art. 6 prevede, printre altele, următoarele principii: b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare și instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție; - acest principiu este încălcat, prin faptul că, pe de o parte, specialiștii IT din instanțe și parchete sunt singura categorie din sistemul bugetar care este retrogradată în funcție și i se reduce drastic nivelul salariului. De asemenea, față de diverse categorii de personal din alte unități bugetare, nu se poate face comparație, atâta timp cât sunt încadrați pe funcții eterogene (de exemplu, la primării sau Casa de pensii IT-iștii sunt funcționari publici, salarizați similar funcționarilor publici de alte profesii; la școli aceștia sunt profesori, salarizați similar profesorilor de alte specialități, etc). In plus, conform nomenclatorului profesiilor, COR, noțiunea de "specialist IT" se regăsește în titlul Grupei majore 25, "specialiști în domeniu informatic" și cuprinde numeroase profesii, specialistul IT din instanțe exercitând, mai mult sau mai puțin, mai multe din profesiile enumerate în acel nomenclator. Cu atât mai mult, nu se poate compara specialistul IT din instanțe cu alte categorii de informaticieni din alte unități. c) principiul egalității, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală; - acest principiu este, de asemenea, încălcat. Deși prestăm aceeași muncă pe care o prestam înainte de apariție Legii nr. 153/2017, salariul s-a modificat nejustificat. d) principiul importanței sociale a muncii, în sensul că .salarizarea personalului din sectorul bugetar se realizează în raport cu responsabilitatea, complexitatea, riscurile activității și nivelul studiilor; - deși pentru ocuparea unei funcții de specialist IT sunt necesare exclusiv studii superioare, noua salarizare devine similară unor funcții pentru care sunt suficiente studii medii. e) principiul stimulării personalului din sectorul bugetar, în contextul recunoașterii și recompensării performanțelor profesionale obținute, pe baza criteriilor stabilite potrivit legii și regulamentelor proprii; - după 24 ani de activitate în instanță, timp în care prin activitatea pe care am desfășurat-o, prin informatizarea totală a activității, s-au schimbat în totalitate procedurile de lucru și fluxul tuturor activităților din instanță. In acest context reîncadrarea pe un nivel inferior apare ca o penalizare, total nejustificată. f) principiul ierarhizării, pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate; - deși profesia pe care o exercit este strict specializată, neavând nimic în comun cu ierarhia funcțiilor din domeniul juridic, acest act mă plasează pe o poziție inferioară, fără nici o legătură cu complexitatea și importanța socială a muncii pe care o prestează. g) principiul transparenței mecanismului de stabilire a drepturilor salariale, în sensul asigurării predictibilității salariate pentru personalul din sectorul bugetar; - prin această reîncadrare, cel mai mult este afectat principiul predictibilității. Ca urmare a aplicării noii grile de salarizare rezultă o diminuare drastică a salariului, care încalcă dreptul la o viață decentă și conduce la imposibilitatea de a achita utilitățile, precum și creditele achiziționate tocmai pe baza predictibilității drepturilor salariale. În plus, această reîncadrare este neconstituțională. Prin Legea nr. 97/2008, dar și prin legile unitare de salarizare ulterioare, ca și prin legile anuale de salarizare, s-a creat o așteptare legitimă indusă chiar de legiuitor că vor beneficia, în condiții economice si sociale de normalitate, cel puțin de aceste drepturi salariale. Modificarea salariului de bază,în sensul diminuării, ca efect al aplicării Legii 153/2017 constituie o ingerință în exercitarea de către reclamanta a drepturilor lor de creanță, și deci, în dreptul de a li se respecta bunurile, în sensul art. art. 1 Protocolul 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omul eram titulara unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1, instanța trebuia sa analizeze condițiile privării de proprietate, respectiv să se constate dacă există o ingerință a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ingerință care să fi avut ca efect privarea mea de bunul meu, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. l. Partea a doua a articolului 1 din Protocolul nr. 1, înscrie trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate al titularului asupra acelui bun, după cum urmează: a)privarea să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie; b) să fie impusă de o cauză de utilitate publică; c) să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional. Jurisprudența organelor Convenției a mai adăugat o condiție specifică situației de privare de proprietate, și anume necesitatea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului. Tot ca o creație jurisprudențiala s-a impus o condiție comună atât în privința privării de proprietate, cât și în materia limitărilor acestui drept, prevăzute de parag. 2 al art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv, orice limitare trebuie să fie proporțională cu scopul avut în vedere la instituirea ei. După cum a decis cu valoare de principiu fosta Comisie, o privare de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de dreptului intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite, în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigențele de interes generalși imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă și proporțională a valorii bunului, acordată titularului acestuia (Comisia EDH, 15 ianuarie 1998, nr. 19734/92,X c/Italia). B.l. Existența unei ingerințe: Reducerea salariului cu aproape de 60% pentru viitor și lipsirea de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă, indiscutabil, o ingerință ce a avut ca efect privarea mea de bunul meu, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. l B.2. Privarea de proprietate să fie prevăzută de lege. B.3 Ingerința să fie impusă de o cauză de utilitate publică . B.

Proporționalitatea ingerinței cu scopul legitim urmărit. Ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit dacă s-a menținut un Just echilibru" între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Cu privire la posibilitatea controlului de proporționalitate, instanța de contencios european al drepturilor omului, a statuat faptul că o reglementare a folosinței bunurilor care urmărește un interes general poate constitui o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1 datorită disproporționalității, consacrând principiul unui real control de proporționalitate pentru măsurile restrictive de proprietate, începând cu hotărârea din 29 aprilie 1999 : (CEDO - Marea Cameră, Chassagnou și alții împotriva Franței, paragraf 85) și confirmată ulterior printr-o jurisprudență constantă (28 iulie 1999 Immobiliare Saffi împotriva Italiei, paragraf 59, Luordo împotriva Italiei, paragraf 78) . În jurisprudență sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a reținut că " o interferență cu respectarea bunurilor trebuie să respecte un "echilibru just" între cerințele interesului general al comunității și cerințele de protecție individuală a drepturilor fundamentale. În aceste condiții trebuie determinat dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, dacă această măsură nu obligă să suporte o sarcină disproporționată, situație în care, trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională. În această privință, Curtea a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă și că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepționale (cauza Ex-regele Greciei și alții împotriva Greciei, Cererea nr. 25.701/94, paragraful 89; cauza Broniowski împotriva Poloniei, Cererea nr. 31.443/96, paragraful 176).Obligația de indemnizare a proprietarului este o cerință, chiar dacă este de creație jurisprudențială, impusă de convenție pentru ca o privare de proprietate să nu înfrângă dispozițiile de protecție instituite de art. 1 din Protocolul nr. 1 . Potrivit statuărilor instanței de contencios european al drepturilor omului, dacă o reformă radicală a sistemului politic și economic al unei țări sau situația sa financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanțe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenție, cum ar, de exemplu, principiul legalității și cel al autorității și efectivității puterii judecătorești (cauza Broniowski, împotriva Poloniei, paragrafele 175, 183 și 184). Cu atât mai mult, absența totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepțional, în prezența unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenție (Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza Străin și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr. 99 din 2 februarie 2006. Consideră că nici măcar legiuitorul nu poate interveni în mod nejustificat și intempestiv în afectarea - în sensul scăderii - a drepturilor noastre de natură salarială pe care le avem în plată (este vorba de cuantumul bănesc al venitului lunar salarial, indiferent de cum este denumirea din lege). O astfel de intervenție asupra nivelului salarial în plată stabilit tot prin lege adoptată de Parlamentul României, consider că aduce atingere articolului 53 din Constituția României care stabilește condițiile limitative în care drepturile pot fi restrânse prin lege. In acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 872 din 2010, a statuat că salariul este o componentă a dreptului la muncă și reprezintă contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza unor raporturi de muncă. Efectele raporturilor de muncă stabilite între angajat și angajator se concretizează în obligații de ambele părți, iar una dintre obligațiile esențiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestată. întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituțional, și anume dreptul la muncă, se constată că diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă. O atare măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție. Pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificata, Curtea Constituțională a statuat că trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art. 53 din Constituție, și anume: 1.să fie prevăzută prin lege; 2.să se impună restrângerea sa; 3.restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; 4. să fie necesară într-o societate democratică; 5. să fie proporțională cu situația care a determinat-o 5. să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; 6. să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății. Recurenta solicită să se constate faptul că, raportat la condițiile cumulative impuse de Constituție pentru restrângerea unor drepturi și asupra cărora Curtea Constituțională s-a pronunțat, decizia mai sus menționată, doar o singură condiție este îndeplinită, și anume aceea că este prevăzută de o lege. Or, CCR statuează faptul că pentru ca o diminuare a salariului să îndeplinească condițiile de constituționalitate este necesară îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute de art. 53 din Constituție. Raportat la acest aspect arat faptul că celelalte 6 condiții nu sunt îndeplinite, legea în forma adoptată nearătând vreo situație care să impună restrângerea dreptului, restrângerea necircumscriindu-se motivelor expres prevăzute de textul constituțional, iar restrângerea dreptului este aplicată discriminatoriu, în condițiile în care celorlalte categorii de personal salarizat din fonduri publice le cresc salariile. În motivarea deciziei CCR nr. 872/2010 se mai precizează că:Se impune subliniat însă faptul că de esența legitimității constituționale a restrângerii exercițiului unui drept sau al unei libertăți este caracterul excepțional și temporar al acesteia. Intr-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ca excepție, dacă nu există o altă soluție pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol. Este sarcina .statului să găsească soluții pentru contracararea efectelor crizei economice, printr-o politică economică și socială adecvată. Diminuarea veniturilor personalului din autoritățile și instituțiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o măsură proporțională cu situația invocată de inițiatorul proiectului de lege. Dimpotrivă, eventuala intervenție legislativă în sensul prelungirii acestei măsuri poate determina efecte contrarii celor vizate, în sensul tulburării bunei funcționări a instituțiilor și autorităților publice. De asemenea, consideră că stabilirea unor salarii substanțial diminuate în raport cu cele actuale aduce atingere și principiului stabilității și securității juridice, precum și previzibilității normelor legale. Reducerea nivelului salarial actual aduce atingere însuși dreptului la salariu, fiind o afectare substanțială a drepturilor noastre legitime și a așteptărilor pe care tot legiuitorul li le-a creat prin acordarea unui salariu mai mare. Această "răzgândire" nejustificată de motive strict obiective a legiuitorului care privește drepturi esențiale afectează dreptul nostru la un nivel de trai decent, nivel de trai ce este raportat la veniturile obținute până în prezent și care, fără o motivare prealabilă și justificare obiectivă și rezonabilă, le-au fost eliminate. Justificarea de reducere salarială prezentată în cadrul puținelor discuții din cadrul Comisiilor parlamentare s-au redus la afirmații de genul: "aveți salarii nesimțite, trebuie să le scădem" sau "alții trăiesc cu salariul minim pe economie". În sensul celor menționate, și Curtea Constituționala s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 1221/2008 unde a reținut cu titlul de principiu că dreptul la muncă și la protecția socială a muncii, dar și dreptul la un nivel de trai decent reprezintă drepturi fundamentale. Prin conținutul lor, acestea sunt drepturi complexe care includ și dreptul la salariu și dreptul la condiții rezonabile de viață, care să asigure un trai civilizat și decent cetățenilor. In ceea ce privește salarizarea aceasta s-a calculat fără a se lua in considerare hotărârile judecătorești definitive si irevocabile prin care i s-au stabilit si pentru viitor sporul de risc si suprasolicitare de 50%, sporul de confidențialitate de 15% si valoarea de referința sectoriala de 405 RON fiind încălcat principiul inechității, nediscriminării si siguranței sociale. Prin hotărâri judecătorești intimații au fost obligați sa le plătească sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică in cuantum de 50%, sporul de confidențialitate in cuantum de 15% și sporul pentru condiții deosebite de muncă, pe care le încasează în prezent, dar pe care le-a dobândit anterior datei de 31.12.2010, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței fiecăreia și până la data plății efective. Astfel deși cuantumul sporului de risc este de 50% din indemnizația de încadrare bruta lunara sau după caz din salariul de baza iar cel confidențialitate este de 15 %, începând cu anul 2011 aceste sporuri au fost diminuate respectiv sporul de risc s-a dat in procent de doar 25 % iar cel de confidențialitate în procent de 5 %. Aceste sporuri au fost împărțite, jumătate in procente si jumătate in cuantum, cuantumul calculat fiind mult mai mic decât valoarea procentului raportat la salariul de baza brut lunar, fapt ce rezulta si dintr-un simplu calcul matematic. Având în vedere faptul ca aceste sporuri au fost câștigate prin hotărâri judecătorești, nici o lege nu poate diminua cuantumul sporurilor acordate, chiar daca Legea 284/2010 si ulterior Legea 153/2017 limita acordarea sporurilor doar in procente de 30 %. Prin ordin, i s-a stabilit salariu de încadrare brut lunar și sporuri pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, condiții deosebite de muncă și vechime în funcție în procente si cuantumuri mai mici ceea ce nu reflecta sporurile câștigate prin hotărâri judecătorești irevocabile În opinia recurentei, nu este posibil ca îndeplinirea condițiilor de vechime în muncă și în specialitate într-un alt an să conducă pentru unele categorii de persoane, aflate în situații identice, la aplicarea unui tratament diferențiat, fără a exista o justificare rațională și obiectivă în acest sens, nici justificarea economică și nici cea financiară nereprezentând argumente suficiente pentru acceptarea unor diferențe de tratament. Respectarea principiului nediscriminării, din care rezultă și cel al remunerării egale pentru persoanele care desfășoară muncă în aceleași condiții, presupune ca, odată cu îndeplinirea condițiilor pentru trecerea într-o nouă tranșă de vechime în muncă și în funcție, pentru acest personal salarizarea să fie identică cu cea a personalului care au îndeplinit aceleași condiții. In același fel s-a pronunțat si Curtea Constituționala prin Decizia nr. 794/2016 unde în considerente a statuat: 26. Curtea reține că hotărârea judecătorească, chiar dacă are efecte inter partes, interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală. în procesul de aplicare a legii, scopul interpretării unei norme juridice constă în a stabili care este sfera situațiilor de fapt concrete, la care norma juridică respectivă se referă, și în a se asigura astfel corecta aplicare a acelei norme, interpretarea fiind necesară pentru a clarifica și a limpezi sensul exact al normei, și pentru a defini, cu toată precizia, voința legiuitorului". În fine, având in vedere poziția constanta a Curții Constituționale in ceea ce privește salarizarea personalului din Familia Justiție, recurenta consideră ca așa cum nici legile de salarizare anterioare, nici legea 153/2017 nu poate sa înlăture efectele hotărârilor judecătorești definitive si irevocabile prin care i-au fost acordate drepturile menționate anterior. 4. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimatul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 15 iunie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 4 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul cererii și normele legale incidente, dar și de apărările expuse în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente: Pentru a răspunde criticilor formulate prin recurs, Înalta Curte are în vedere, rezumativ, contextul factual și cadrul legislativ care a condus la prezentul litigiu. Astfel, se reține că reclamanta a avut calitatea de specialist IT în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare, iar prin Decizia nr. 3/29.01.2018 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, s-au stabilit drepturile salariale ale reclamantei începând cu data de 1.01.2018. Contestația formulată de reclamantă împotriva acestei decizii a fost respinsă prin Hotărârea nr. 1/02.03.2018 emisă de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea. La emiterea acestei hotărâri, s-a avut în vedere că specialiștii IT se regăsesc în cuprinsul Capitolului II al Anexei nr. V din Legea nr. 153/2017, astfel că stabilirea drepturilor salariale începând cu data de 1.01.2018 s-a făcut ținând seama de acest aspect, legiuitorul asimilându-i cu grefierii cu studii superioare juridice. Înalta Curte constată că prezentul litigiu are în vedere salarizarea specialiștilor IT anterior intrării în vigoare a Legii nr. 207/20 iulie 2018, care prin punctul 53 de modificare a Legii nr. 304/2004, a introdus la articolul 120, după alin. (5) două noi alineate, alin. (6) și (7), cu următorul cuprins: "(6) Specialiștii IT din cadrul instanțelor și parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii și al instituțiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiției și al Inspecției Judiciare beneficiază de aceleași drepturi salariale ca specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție stabilite potrivit legislației privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. (7) Personalul prevăzut la alin. (2) beneficiază de drepturile salariale prevăzute pentru specialiștii de la art. 116 alin. (5) din prezenta lege." Astfel, litigiul de față nu se încadrează din punct de vedere al aplicării legii în timp sub imperiul acestei modificări, ci sub imperiul formei anterioare a legii, care nu cuprindea astfel de asimilare, salarizarea în cazul reclamanților fiind reglementată prin dispozițiile Capitolului II "Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor", capitol plasat în anexa V - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională. Referitor la stabilirea salariului de bază, din cuprinsul deciziei reiese că încadrarea reclamantei s-a realizat în conformitate cu prevederile grilei stabilite pentru personalul auxiliar de specialitate. Raportat la distincția de mai sus din punct de vedere al aplicării legii în timp, la momentul emiterii actului contestat, legiuitorul făcea o distincție clară între modul de salarizare a personalului auxiliar de specialitate și conex din cadrul instanțelor și al parchetelor de pe lângă acestea și modul de salarizare a specialiștilor din cadrul parchetelor. Înalta Curte constată că principalele argumente aduse de recurentă și dezvoltate exhaustiv prin memoriul de recurs, vizează în esență reglementarea ca atare și implicit constituționalitatea prevederilor legale puse în aplicare prin actele administrative contestate, astfel că nu pot fi verificate pe calea recursului de față. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea pronunțată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, textul normativ în discuție vizând esențialmente o potențială neconcordanță a hotărârii primei instanțe cu prevederile legale aplicabile cauzei. Or, sub aspectul criticilor aduse de recurentă manierei în care, prin hotărârea atacată, prima instanță a dezlegat chestiunea cuantumului drepturilor salariale ale specialiștilor IT, Înalta Curte reține că, prin calea de atac exercitată, unicul argument invocat de recurentă vizează neconstituționalitatea prevederilor Anexei nr. V - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională la Legea nr. 153/2017 și anume: Capitolul II - Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor, recurenta invocând, din această perspectivă, aspecte de neconstituționalitate a unor atare prevederi. Potrivit aspectelor statuate de Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008, Înalta Curte reține că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Totodată, controlul de constituționalitate al unui act normativ reprezintă atributul exclusiv al instanței de contencios constituțional, motiv pentru care invocarea, în cadrul recursului, drept unic argument în susținerea solicitării de casare a hotărârii primei instanțe, exclusiv a argumentelor ce vizează excepția de neconstituționalitate a actului normativ ce reprezintă, în fapt, norma de drept material aplicată de judecătorul fondului, nu poate genera reformarea hotărârii atacate, întrucât nu reprezintă un indicativ al unei eronate aplicări a normei în discuție. Astfel, diminuarea, începând cu luna ianuarie 2018, a drepturilor salariale ale specialiștilor IT, a căror funcții sunt menționate în Capitolul II din Anexa V, destinată stabilirii salariilor de bază pentru personalul auxiliar de specialitate al instanțelor de judecată, reprezintă o consecință a modificării mecanismului de calcul al drepturilor salariale, modificare ce reprezintă o manifestare de voință a legiuitorului, ce nu poate fi îndreptată de instanță, prin atribuțiile sale de interpret al actului normativ, ci doar de legiuitor, alta fiind calea pe care reclamanții trebuie să o urmeze pentru satisfacerea intereselor lor legitime. Pe cale de consecință, din perspectiva modului de stabilire a salariilor de bază, nu se poate reține o eronată aplicare sau interpretare pe care instanța de fond ar fi dat-o prevederilor Legii nr. 157/2017, nefiind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. De asemenea, Înalta Curte apreciază drept nefondate și criticile aduse de recurentă manierei în care, prin sentința atacată, Curtea de Apel București a dezlegat chestiunea modului de calcul al sporurilor reglementate de anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017. Din această perspectivă, instanța de control judiciar reține că, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017: "Suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz". Așadar, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, este prevăzut, în mod expres, faptul că suma sporurilor care se cuvin personalului căruia i se adresează actul normativ nu poate depăși plafonul de 30% raportat la valoarea totală a fondului salariilor de bază la nivelul ordonatorului de credite. De asemenea, chiar dacă prin legea de salarizare s-a stabilit acordarea mai multor categorii de sporuri, precum cel de 15% pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, de 25% pentru sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică și de 5% pentru păstrarea confidențialității, sensul textului legal menționat nu este acela de a conferi salariatului un drept la acordarea unui cuantum cumulat al sporurilor de 45%, ci doar o obligație a ordonatorului de credite de a nu depăși respectivul nivel instituit legal. Procentele sus indicate reprezintă limite maxime stabilite de legiuitor, iar recurenților - reclamanți nu le este recunoscut necondiționat dreptul la acordarea cumulată a sporurilor într-un astfel de cuantum (maxim). Astfel, legiuitorul stabilește în patrimoniul recurenților doar dreptul la acordarea sporurilor, valoarea acestora urmând a fi determinată prin aplicarea dublei condiționări invocate și de judecătorul fondului, respectiv: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute în Anexa V și, totodată, interdicția depășirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizațiilor de încadrare/salariilor de bază aferentă ordonatorului de credite. Aceste aspecte au fost, de altfel, dezlegate și prin Decizia nr. 15/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care, în punctele 79-82 s-a statuat astfel: 79. Prin sintagma "fără a depăși limita prevăzută la art. 25", care se regăsește în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea - cadru nr. 153/2017, se instituie interdicția stabilirii și acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30% din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții. 80. Prin art. 24 din Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că "limita maximă a sporurilor, compensațiilor, indemnizațiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor și altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în lege și în anexele nr. I-VIII". Așadar, nivelul sporurilor este determinat în raport cu regulile pe care legea le stabilește: încadrarea fiecărui spor în limitele prevăzute în lege și în anexele sale și interdicția depășirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017. 81. Așa cum s-a reliefat mai sus, soluția legislativă a limitării sporurilor salariale este consacrată prin prevederile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază. Totodată, prin art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, pentru categoria de personal din sistemul justiției, categorie din care face parte și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și al parchetelor de pe lângă acestea, sunt stabilite următoarele sporuri: a) Pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, această categorie de personal "beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizația de încadrare, corespunzător timpului lucrat" [art. 4 alin. (1)]. b) "Judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale, tribunalele specializate și judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraților, magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, asistenții judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică și personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice și al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofițerii și agenții de poliție judiciară, precum și specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, personalul de probațiune beneficiază și de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare." (art. 5). 82. Prin raportare la conținutul normativ al prevederilor art. 4 și 5 redate anterior, rezultă că, în accepțiunea legii, sporurile nu sunt stabilite într-un procent fix, prestabilit din salariul de bază, deoarece sintagma "până la" semnifică limitarea lor, prin determinarea unui nivel maxim în care fiecare dintre aceste sporuri trebuie să se încadreze. Indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite și acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru. În ceea ce privește susținerea legată de încălcarea principiului nediscriminării sau al plății egale pentru munca egală, invocate de recurentă, Înalta Curte, raportat la considerentele Deciziei nr. 15/2021 a ICCJ, reține: "89. Conform jurisprudenței Curții Constituționale, existența unor diferențe de venit lunar între angajații care prestează aceeași activitate și au aceeași vechime în muncă și în funcție, dar care își desfășoară activitatea în instituții publice diferite, nu este contrară principiului egalității în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabilește diferențe în ceea ce privește salariile de bază/indemnizațiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuțiile, competențele, sarcinile specifice, responsabilitățile și importanța activității desfășurate pot fi diferite chiar și pentru personalul care este încadrat pe funcții identice sau asemănătoare, dar la autorități sau instituții publice diferite. 90. Prin urmare, instanța de contencios constituțional nu reține o încălcare a principiului egalității în cazul unor diferențe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greșită prima orientare jurisprudențială, minoritară, fundamentată pe constatarea unei situații de discriminare pe cale judiciară și repararea, în consecință, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% și în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate și personalul conex din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea), care desfășoară activitate în condiții similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătorești, fie în baza unei decizii administrative. 91. De principiu, pot exista situații concrete în care disponibilul bănesc la nivelul unui ordonator secundar de credite permite acordarea pentru fiecare salariat aflat în aceeași situație a unor sporuri care pot să atingă limita maximă cumulată a sporurilor, cu respectarea încadrării în plafonul impus de lege pentru acel ordonator, pe când în cazul altui ordonator secundar, disponibilul să nu îi permită stabilirea sporurilor acordate până la nivelul maxim de 45% pentru fiecare salariat. 92. Ceea ce prezintă relevanță este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primește fiecare salariat aparținând aceleiași categorii profesionale. 93. Într-o astfel de situație, legea îngăduie apariția unor astfel de diferențe, rezultate dintr-un cuantum procentual diferit al sporurilor acordate, caz în care este evident că se aplică dispozițiile deciziilor Curții Constituționale nr. 818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, și o atare discriminare nu poate fi constatată pe cale judiciară. 94. Mai mult, în această privință, în jurisprudența recentă a Curții Constituționale s-a statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare. "Stabilirea cuantumului concret al sporurilor și al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu. O asemenea soluție legislativă ține de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 și 16 din Constituție și nici art. 1