ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2924/2021

Ședința publică din data de 18 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017 din 27.11.2017, reclamantele A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună:

- anularea Rezoluției Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați nr. 417/VIII/1/2017 din data 11.10.2017;

- anularea Rezoluției Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați nr. 423/VIII/1/2017 din data 11.10.2017;

- suspendarea deciziei nr. 96 din 31.07.2017 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați până la soluționarea definitivă a plângerii.

Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 2788 pronunțată în data de 13 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați.

Cererea de recurs

Împotriva sentinței nr. 2788 din data de 13 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamantele A. și B. și, fără a încadra expres criticile lor în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., au solicitat admiterea căii de atac, desființarea sentinței recurate, suspendarea deciziei de reîncadrare nr. 96/31.07.2017 și obligarea intimatului - pârât la emiterea unei decizii de reîncadrare conform art. 22 secțiunea a 6-a, Capitolul VIII, anexa V din Legea nr. 153/2017.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentele au reluat în esență criticile de nelegalitate expuse în cadrul acțiunii de fond, susținând că prin Legea nr. 153/2007 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice specialiștii IT din sistemul judiciar au fost incluși în grila personalului auxiliar, în timp ce pentru toate celelalte categorii de specialiști din Ministerul Public s-au păstrat dispozițiile anterioare, prin trimitere, conform art. 22 din Capitolul VIII, la salariul corespunzător unui procuror eu grad de parchet de judecătorie.

Conform art. 11 din O.U.G. nr. 43/2002. în cadrul Direcției Naționale Anticorupție sunt numiți, prin ordin al procurorului șef al acestei direcții, cu avizul ministerelor de resort, specialiști cu înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală.

Conform art. 8 din O.U.G. nr. 78/2016, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism se încadrează cu specialiști în domeniul prelucrării și valorificării informațiilor, economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice sau de specialitate în activitatea de urmărire penală.

O altă perspectivă a analizei acestei discriminări vizează lipsa unei diferențieri între personalul de specialitate informatică, cu studii superioare de specialitate informatică obligatorii și celălalt personal auxiliar având statut de grefier, grefier statistician. grefier documentarist, grefier-arhivar. grefier-registrator. unele funcții presupunând și studii medii, inclusiv la ocuparea unor funcții de conducere.

Comparația dintre activitatea personalului IT din cadrul sistemului judiciar și alte instituții publice care activează în structuri ale administrației de stat (biblioteci, școli, primării spitale etc.) sau ale familii ocupaționale este neadecvată. Astfel, munca depusă de un specialist IT în justiție este complexă și diversificată, având în vedere complexitatea infrastructurii, a aplicațiilor software administrate și dezvoltate, a numărului de utilizatori, a dimensiunilor parcului tehnic și a cerințelor de disponibilitate ale infrastructurii. La nivel național cei aproximativ 500 de specialiști IT care asigură servicii pentru 17000 de magistrați, grefieri și alte categorii de personal auxiliar, administrează un parc tehnic de peste 45000 stații de lucru, servere, imprimante, UPS-uri și echipamente de comunicații, sisteme de înregistrate în sălile de judecată, sisteme de audiere martori sub acoperire, sisteme de înregistrare a anchetelor din cadrul procesului penal aflat în faza de urmărire penală.

Forma actuală a legii are deja ca efect migrarea personalului de înaltă calificare profesională, atras cu eforturi în ultimii ani, spre domeniul privat, unde salarizarea este în conformitate cu piața muncii în domeniul IT&C, deși această lege încă nu și-a produs efectele. In schimb la instanțele de judecată, parchete și Ministerul Justiției ar putea urma ca posturile devenite neatractive să nu fie ocupate de personal care să corespundă cerințelor.

În aceste condiții, în care tot printr-o lege asumată de Parlamentul României și de toți factorii de decizie de la acel moment, s-au acordat niște drepturi salariale unei categorii de personal, lipsirea intempestiva și nejustificată de factori obiectivi de aceste drepturi și total lipsită de caracter rezonabil, afectează dreptul nostru la stabilitate și creează o lipsă totală de previzibilitate a normelor în domeniul salarizării. Astfel, în expunerea de motive la acest proiect de lege, inițiatorii nici măcar nu au prezentat motivele pentru care se justifică această diminuare salarială doar pentru această categorie profesională, în raport cu alte funcții similare de specialiști IT.

Recurentele consideră că nici măcar legiuitorul nu poate interveni în mod nejustificat și intempestiv în afectarea - în sensul scăderii - a drepturilor noastre de natură salarială pe care le avem în plată (este vorba de cuantumul bănesc al venitului lunar salarial, indiferent de cum este denumirea din lege). O astfel de intervenție asupra nivelului salarial în plată stabilit tot prin lege adoptată de Parlamentul României, considerăm că aduce atingere articolului 53 din Constituția României care stabilește condițiile limitative în care drepturile pot fi restrânse prin lege.

In acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 872 din 2010, a statuat că salariul este o componentă a dreptului la muncă și reprezintă contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza unor raporturi de muncă. Efectele raporturilor de muncă stabilite între angajat și angajator se concretizează în obligații de ambele părți, iar una dintre obligațiile esențiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestată. întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituțional, și anume dreptul la muncă, se constată că diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului Ia muncă. O ațsre măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție.

Mai susțin recurentele că, raportat la condițiile cumulative impuse de Constituție pentru restrângerea unor drepturi și asupra cărora Curtea Constituțională s-a pronunțat, doar o singură condiție este îndeplinită, și anume aceea ca este prevăzută de o lege. Or, CCR statuează faptul că pentru ca o diminuare a salariului să îndeplinească condițiile de constituționalitate este necesară îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute de art. 53 din Constituție. Raportat la acest aspect, arătăm faptul că celelalte 6 condiții nu sunt îndeplinite, legea în forma adoptată nearătând vreo situație care să impună restrângerea dreptului, restrângerea necircumscriindu-se motivelor expres prevăzute de textul constituțional, iar restrângerea dreptului este aplicată discriminatoriu, în condițiile în care celorlalte categorii de personal salarizat din fonduri publice le cresc salariile.

De asemenea, recurentele - reclamante au considerat că stabilirea unor salarii substanțial diminuate în raport cu cele actuale - pe perioadă nedeterminată și fără caracter excepțional aduce atingere și principiului stabilității și securității juridice, precum și previzibilității normelor legale. Au considerat că reducerea cu mai mult de 50% a nivelului salarial actual aduce atingere dreptului la salariu și reprezintă o discriminare vădită între specialiștii care asigură funcționarea tehnică în cele mai bune condiții a întregului sistem judiciar din România și ceilalți specialiști din cadrul acestui sistem.

Totodată, consideră că orice soluție, mai ales aceea care duce la afectarea dreptului constituțional al salariului, indiferent de cuantumul salariului, nu numai că trebuie prezentată în termeni obiectivi în cadrul instrumentului de prezentare și motivare, dar și fundamentată exclusiv pe cauze excepționale și temporare (așa cum cere art. 53 din Constituție).

În sensul celor menționate, și Curtea Constituțională s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 1221/2008 unde a reținut cu titlul de principiu că dreptul la muncă și la protecția socială a muncii, dar și dreptul la un nivel de trai decent reprezintă drepturi fundamentale. "Prin conținutul lor, acestea sunt drepturi complexe care includ și dreptul la salariu și dreptul la condiții rezonabile de viață, care să asigure un trai civilizat și decent cetățenilor." Afectarea drepturilor fundamentale nu se poate face deci nici chiar prin lege, decât în condițiile art. 53 din Constituție.

Privit din perspectiva dreptului de proprietate, dreptul la salariu nu este protejat de prevederile Convenției CEDO, dar din perspectiva dreptului la muncă și la un nivel de trai decent, astfel cum sunt reflectate în jurisprudența Curții Constituționale, afectarea dreptului la salariu stabilit prin lege reprezintă o astfel de încălcare, cu atât mai mult cu cât reducerea este atât de mare încât apare ca o veritabilă afectare a substanței dreptului respectiv.

Prin urmare, recurentele susțin că prevederile legale din cuprinsul Legii nr. 153/2017 prin care se stabilește salarizarea informaticienilor din sistemul justiției, prin reducerea salariilor în plată ale personalului deja încadrat pe aceste funcții sunt neconstituționale, impunându-se garantarea menținerii nivelului în plată, fără a aduce atingere dreptului constituțional al legiuitorului de a stabili sistemul de salarizare.

În continuare, recurentele arată că instanța de fond nu a luat act de cererea de sesizare a Curții Constituționale, invocată prin cererea înaintată la 28.03.2018, solicitând ca instanța să se pronunțe asupra excepției de neconstituționalitate invocată anterior, apreciind că sunt încălcate articolele 1 alin. (3) și (5) din Constituție, din perspectiva lipsei de claritate, accesibilitate și previzibilitate, a fost încălcat deopotrivă principiul nediscriminării care stabilește eliminarea oricăror forme de discriminare și instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție prevăzut de art. 6 lit. b) din Legea 153/2017, principiul egalității prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală, prevăzut de dispozițiile art. 6 lit. c) din Legea 153/2017 și principiul drepturilor câștigate.

Cu privire la cererea de suspendare a Deciziei nr. 96 din 31.07.2017 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați până la soluționarea definitivă a plângerii, recurentele susțin că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de alin. (1) al art. 14 din Legea 544/2004, și anume a cazului bine justificat și cea a pagubei iminente.

În ceea ce privește prima condiție, cea a cazurilor bine justificate, art. 2 alin. (1), lit. t). din Legea 544/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările ulterioare, prevede textual că pot fi considerate astfel de cazuri "împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ".

Referitor la cea de a doua condiție, cea a pagubei iminente, reclamantele au precizat că potrivit art. 2 alin. (1), lit. ș), din) Legea 544/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările ulterioare, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil.

În concluzie, recurentele solicită admiterea recursului, desființarea sentinței recurate, suspendarea Deciziei de reîncadrare nr. 96/31.07.2017 și obligarea intimatului - pârât la emiterea unei decizii de reîncadrare conform art. 22 secțiunea a 6-a, Capitolul VIII, anexa V din Legea nr. 153/2017.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de reclamante a formulat întâmpinare intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, în cadrul căreia solicită respingerea recursului și menținerea sentinței de fond, ca legală și temeinică, fiind pronunțată de instanța de fond cu aplicarea corectă a legislației în materie, în vigoare, cu respectarea garanțiilor procesuale asigurate de normele legale cu caracter special emise de legiuitor în materia drepturilor privind încadrarea și promovarea personalului din sistemul justiției și în concordanță cu măsurile dispuse de legiuitor în domeniul salarizării.

Răspunsul la întâmpinare

Deși le-a fost comunicată întâmpinarea în termenul legal, recurentele A. și B. nu au combătut apărările intimatului în cadrul unui Răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispozițiile art. 471

1

alin. (4) din C. proc. civ., incidente și în cazul recursului, conform art. 490 C. proc. civ.

Procedura de soluționare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 18.05.2021, în ședință publică, cu citarea părților, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ. a declarat închisă cercetarea judecătorească, reținând cauza spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecății.

În cadrul cererii de recurs, recurentele -reclamante au reluat excepția de neconstituționalitate, invocată în fața instanței de fond, atașând la recurs cererea adresată acesteia, prin care au solicitat sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a Anexei 5 Capitolul II din Legea nr. 153/2017 salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor prin raportare la dispozițiile art. 16, art. 41 și 53 din Constituția României.

În conformitate cu dispozițiile art. 148 alin. (12) din Regulamentul Înaltei Curți de Casație și Justiție, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, invocată de recurentele - reclamante prin recursul formulat, a format obiectul dosarului asociat dosarului de bază, dosar asociat ce a fost înregistrat sub nr. x/2017/a1, instanța pronunțându-se asupra admisibilității excepției de neconstituționalitate prin încheierea din data de 18 mai 2021, în sensul că este admisibilă, admițându-se astfel cererea și sesizându-se Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a Anexei V Capitolul II din Legea nr. 153/2017.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, în considerarea următoarelor argumente:

Prin Decizia nr. 96 din 31.07.2017 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați s-a dispus ca începând cu data de 01.07.2017, specialiștii IT din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați și a unităților din circumscripție să fie reîncadrați în funcții, cu vechimea în funcții și gradația corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, potrivit legii și beneficiind de drepturile salariale menționate.

În acest sens, au fost avute în vedere prevederile capitolului I- art. 1 alin. (3), art. 2 alin. (1) lit. a), alin. (3), art. 7 lit. a) și g), capitolul II- art. 10, alin. (4), capitolul IV- art. 36 alin. (1), art. 37 alin. (1) și alin. (2), art. 38, alin. (2) lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Capitolul II, Capitolul VIII-art. 1 lit. c), art. 7 alin. (1) și art. 17 alin. (1)-(4) din Anexa 5 a Legii 153/2017.

Împotriva Deciziei, reclamantele au formulat contestații, respinse prin Rezoluțiile nr. 417/VIII/1/2017 și 423/VIII/1/2017.

Inalta Curte reține că potrivit art. (3) alin. (2) din Legea 567/2004 "Personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentariști, grefieri arhivari, grefieri registratori și specialiști IT".

Potrivit art. 17 alin. (1) - (3) din Legea 153/2017 " (1) Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate și conex din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, astfel cum este definit la art. 3 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, cu modificările și completările ulterioare, se stabilesc pe grade sau trepte profesionale, în raport cu funcția deținută, cu nivelul studiilor, cu vechimea în specialitate, precum și cu nivelul instanței sau al parchetului, după caz. (2) Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate și conex din cadrul judecătoriilor și al parchetelor de pe lângă acestea sunt cele prevăzute în prezenta anexă la cap. II și III. (3) Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate și personalul conex de la tribunale/tribunale specializate, tribunalele militare și de la parchetele de pe lângă acestea, de la judecătoriile din municipiul București și din localitățile reședință de județ, precum și de la parchetele de pe lângă acestea sunt cele prevăzute la alin. (2) majorate cu 5%", iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol "Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate și personalul conex de la curțile de apel și parchetele de pe lângă acestea sunt cele prevăzute la alin. (2) majorate cu 7,5%".

Potrivit art. 22 alin. (1) din cap. VIII al aceleiași anexe "Salariile de bază pentru specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv al Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al celorlalte parchete, sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. B) nr. crt. 4".

Așadar, în mod corect a reținut judecătorul de primă jurisdicție că legiuitorul face o distincție clară între modul de salarizare a personalului auxiliar de specialitate și conex din cadrul instanțelor și al parchetelor de pe lângă acestea și modul de salarizare a specialiștilor din cadrul parchetelor.

Raportat la situația reclamantelor, încadrate ca specialiști IT, specialiști ce fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanțelor și al parchetelor, sunt incidente dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice potrivit cărora "personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentariști, grefieri arhivari, grefieri registratori și specialiști IT", acești specialiștii IT fiind menționați expres în cuprinsul cap. II al Anexa V a Legii nr. 153/2017 la nr. crt. 7.

Însă, contrar celor susținute de recurentele - reclamante, acești specialiști IT, care fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, sunt diferiți de specialiștii din cadrul parchetelor la care se referă art. art. 22 alin. (1) din cap. VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017, aceștia din urmă fiind cei prevăzuți de art. 116 alin. (5) și (6) din Legea nr. 304/2004, conform căruia:

"5) În cadrul parchetelor pot fi numiți, prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, specialiști în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală.

(6) Specialiștii prevăzuți la alin. (5) au calitatea de funcționar public".

Raportat la aceste considerente, în mod judicios a reținut instanța de primă jurisdicție că reclamantelor le-au fost stabilite corect salariile prin raportare la prevederile cap. II, nr. crt. 7 și art. 17 alin. (2) al cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017 întrucât erau încadrate ca specialiști IT ce fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, și nu ca specialiști în domeniul informatic numiți pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală.

Pe cale de consecință, Decizia nr. 96 din 31.07.2017 a pârâtului prin care s-a dispus ca, începând cu data de 01.07.2017, specialiștii IT din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați și al unităților din circumscripție să fie reîncadrați în funcții, cu vechimea în funcții și gradația corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, s-a făcut cu respectarea legii.

Contrar susținerilor recurentelor, instanța de control judiciar constată că reglementarea este clară, fiind opțiunea legiuitorului să asimileze specialiștii IT cu grefierii din punct de vedere salarial.

Din această perspectivă, criticile privind nefundamentarea obiectivă a necesității adoptării normei în raport de complexitatea muncii, care nu este egală cu cea a grefierilor, cele privind faptul că nu au putut anticipa modificarea grilei de salarizare (anterior fiind echivalați cu un judecător cu grad de judecătorie), cele privind restrângerea exercițiului unor drepturi, sau cele privind pretinsa încălcare a transparenței mecanismului de stabilire a drepturilor salariale, nu pot fi primite.

Dispozițiile legale anterior amintite sunt în vigoare și nu au fost declarate neconstituționale; atât intimatul - pârât cât si instanța neputând stabili ca o lege aflată în vigoare să nu se aplice, nefiind permisă imixtiunea în atribuțiile puterii legislative.

Astfel, în acord cu prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Prin urmare, toate criticile recurentelor care privesc neconstituționalitatea textelor în cauză nu pot fi analizate de instanța de judecată, ci exclusiv de Curtea Constituțională, sesizată în cauză cu excepția de neconstituționalitate potrivit celor de mai sus.

În ceea ce privește pretinsa discriminare în raport cu salarizarea altor specialiști IT din cadrul sistemului judiciar, Înalta Curte reține după cum s-a stabilit prin Decizia nr. 818/03.07.2008 a Curții Constituționale a României, că instanțele judecătorești nu au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.

Prin decizia menționată, Curtea Constituționala a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. 3 si art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, statuând ca aceste dispoziții sunt neconstituționale in măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Instanța de control judiciar apreciază că, în cauză, acordarea de despăgubiri în temeiul discriminării nu poate fi susținută nici prin invocarea dispozițiilor constituționale, comunitare sau a Convenției Europene a Drepturilor Omului. Este adevărat că potrivit art. 11 si 20 din Constituția României, dispozițiile pactelor și tratatelor privitoare la drepturilor omului ratificate ce nu concordă cu legile interne sunt aplicabile direct in dreptul intern, iar potrivit art. 23 pct. 2 din Declarația universala a drepturilor omului, toate persoanele sunt egale în fața legii, însă dreptul la sporul pentru vechimea în funcție nu reprezintă un drept fundamental constituțional și nici un drept câștigat, după cum a stabilit Curtea Constituțională. Prin urmare, acordarea unor asemenea drepturi ce nu aparțin sferei drepturilor și libertăților fundamentale reprezintă opțiunea exclusivă a legiuitorului.

Pe de altă parte, în ceea ce privește noțiunea de discriminare privită prin prisma prevederilor C.E.D.O., astfel cum au fost ele interpretate în jurisprudența Curții, care face corp comun cu acestea, formând un bloc de convenționalitate, s-a reținut, într-adevăr, că există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă. În lumina articolului 14 din Convenție, o discriminare constă în a trata în mod diferit, cu excepția justificării obiective și raționale, persoane aflate în situații comparabile (Hotărârea din 21 februarie 2008 pronunțată în Cauza Driha împotriva României).

De asemenea, Curtea reține ca fiind relevante considerentele Deciziei nr. 552 din 24 mai 2012 (referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 din cap. VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiției al anexei nr. VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătii din fonduri publice):

"Față de această critică, Curtea reține că, potrivit celor statuate în mod constant în jurisprudența sa, principiul egalității în drepturi a cetățenilor nu presupune un tratament juridic uniform, astfel că situații obiectiv diferite justifică instituirea unui tratament juridic diferențiat (Decizia nr. 1296 din 14 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 13 ianuarie 2011).

De asemenea, în interpretarea art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că nu orice diferență de tratament juridic dobândește, în mod automat, semnificația unei discriminări. Pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoanele plasate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă (Hotărârea din 22 octombrie 1996, pronunțată în Cauza Stubbings și alții contra Regatului Unit al Marii Britanii - paragraful 72).

Or, din perspectiva celor arătate, Curtea apreciază că prevederile de lege criticate nu sunt contrare principiului constituțional al egalității în drepturi. Astfel, acordând drepturile bănești reglementate de aceste prevederi, legiuitorul a avut în vedere diferențele de atribuții și condiții în care diferitele categorii de persoane implicate în mod direct sau indirect în înfăptuirea justiției le au.

Prin urmare, Curtea concluzionează că nu este vorba despre un tratament juridic diferit aplicat unor persoane aflate în situații similare, ci aflate în situații diferite raportat la complexitatea si diversitatea activitatilor, responsabilitatea și impactul deciziilor, dificultatea activităților exercitate.

Așadar, este corectă reținerea instanței de fond în sensul că atribuțiile celor două categorii, chiar dacă pot fi din același domeniu, și anume domeniul informatic, sunt diferite, specialiștii IT având atribuții legate de funcționarea sistemului informatic al parchetelor, în timp ce ceilalți specialiști ajută procurorii în activitatea investigare a infracțiunilor, specialiștii IT care fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, neaflându-se, deci, în aceeași situație cu ceilalți specialiști ai parchetelor.

În ceea ce privește criticile referitoare la pretinsele diminuări salariale cu impact și asupra dreptului de proprietate, astfel cum acesta este garantat de art. 1 din Protocolul aditional la Convenția E.D.O., Înalta Curte constată că acestea excedează obiectul prezentei cauze în care nu a fost dedusă judecății decât Decizia nr. 96/31.07.2017; or, prin intermediul acestui act, nu au fost operate reduceri salariale, drepturile salariale menținându-se la același nivel cu cel anterior, în aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 153/2017.

Față de aceste motive, soluția instanței de fond, de respingere, ca nefondată, a cererii de anulare a actelor administrative ce fac obiectul judecății, este legală, fiind dată cu interpretarea corectă a cadrului normativ incident litigiului dedus judecății.

Asupra cererii de suspendare a executării Deciziei nr. 96/31.07.2017, instanța de control judiciar reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea 554/2004" Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanța poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acțiunea principală sau printr-o acțiune separată, până la soluționarea acțiunii în fond".

De asemenea, potrivit prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral".

Conform art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, prin cazuri bine justificate se înțelege "împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ", iar prin pagubă iminentă se înțelege "prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public".

Ori, prin raportare la aceste dispoziții legale, Înalta Curta reține că, bucurându-se de prezumția de legalitate, întemeiată pe prezumțiile autenticității și veridicității, actul administrativ este susceptibil de a-i fi suspendată executarea doar ca o situație de excepție, cu caracter vremelnic, cu respectarea cumulativă a condițiilor expres prevăzute de lege respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă, măsura fiind justificată așadar numai dacă actul administrativ conține dispoziții a căror îndeplinire ar produce consecințe greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care acesta ar fi ulterior anulat prin hotărâre judecătorească.

Astfel, în acord cu instanța de fond și Înalta Curte constată că reclamantele nu au făcut dovada existenței unor împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ (art. 2 alin. (1) lit. t), neindicând motive concrete în motivarea cererii care să facă dovada existenței cazului bine justificat.

Nefiind dovedit cazul bine justificat, nu se mai impune analizarea cerinței privind paguba iminentă, întrucât cele două condiții au fost prevăzute de legiuitor în mod cumulativ, astfel că neîndeplinirea uneia atrage respingerea automată a cererii de suspendare a executării.

Fată de aceste considerente și având în vedere că soluția de respingere a cererii de anulare a deciziei a fost menținută, reținându-se legalitatea acesteia, actul administrativ bucurându-se de prezumția de legalitate, autenticitate și veridicitate, Înalta Curtea constată că și soluția de respingere a cererii de suspendare se impune a fi păstrată, ca legală.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentelor sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, nesusceptibilă de reformare pe calea extraordinară a recursului.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantele A. și B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantele A. și B. împotriva sentinței nr. 2788 din 13 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 18 mai 2021.