Decizia nr. 1073/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche, la data de 06.09.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., în insolvență, a chemat în judecată pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Constanța și Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Regionale Antifraudă Fiscală Constanța, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea actului administrativ fiscal al pârâtei O.R.A. Constanța având nr. x/23.05.2017, prin care a refuzat să dispună ridicarea măsurilor asigurătorii dispuse prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din 23.05.2016, și, în consecință: (i) în principal, să se constate că în conformitate cu art. 213 alin. (7) și art. 214 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cel mai târziu la data de 23.11.2016, au încetat măsurile asigurătorii dispuse de pârâta D.R.A. Constanța prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii și să se dispună radierea înregistrării acestor măsuri asigurătorii (sechestre mobiliare) din registrul de publicitate mobiliară (A.E.G.R.M.); (ii) în subsidiar, să se constate că în conformitate cu art. 213 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cel mai târziu la data de 23.11.2016, au încetat măsurile asigurătorii dispuse de pârâta D.R.A. Constanța prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii și să obligați pârâta D.R.A. Constanța să emită, în termen de cel mult 10 zile, o decizie de ridicare a masurilor asigurătorii ce au fost dispuse prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, (iii) să se dispună obligarea pârâtei la plata daunelor materiale în cuantum provizoriu de 54.116,70 RON pentru continuarea menținerii măsurii sechestrului asigurător fiscal și după data de 23.11.2016 și până la zi (data introducerii acțiunii) cu privire la mijloacele fixe ale reclamantei A.G.P. în valoare de 1.745.725,30 RON, în condițiile în care nu s-a emis nici un titlu de creanță fiscală împotriva A.G.P., prejudiciu determinat prin aplicarea unui procent de 0,01% pe zi de întârziere (similar valorii penalității de întârziere prevăzută de Codul de procedură fiscală) la valoarea bunurilor sechestrate, respectiv 1.745.725 RON ce a fost înmulțit cu 310 zile de întârziere sau, alternativ, (b) de daune materiale în cuantum provizoriu egal cu valoarea dobânzii penalizatoare acumulate de societate in relația acesteia cu banca creditoare (B. S.A. - la o rata contractuală de 20%/an pentru un credit total, scadent anticipat, in valoare de 2,36 milioane RON) începând de la data de 23.11.2016 și pana la zi, respectiv 390.000 RON, derivate din faptul că neridicarea sechestrului asigurător în termenul legal a condus la imposibilitatea transformării în numerar, pentru plata datoriilor proprii ale societății, prin vânzare, a activelor fixe sechestrate si a condus la blocajul definitiv al acesteia și la imposibilitatea restituirii către bănci a creditelor pe care acestea le-au declarat scadente anticipat (pentru că au aflat de instituirea sechestrelor fiscale). (iv) cu cheltuieli de judecată.

Încheierea din data de 05 iulie 2019 și hotărârea primei instanțe Prin încheierea din data de 05 iulie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., societate în insolvență, aflată în administrarea judiciară a C.I.P.I. C., privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Constanța și Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Regionale Antifraudă Fiscală Constanța, ca inadmisibilă. Totodată, a fost respinsă proba cu expertiza solicitată de reclamantă, apreciindu-se că nu este utilă pentru soluționarea cauzei. Prin sentința nr. 286 din data de 31 iulie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., societate în insolvență, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă, Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Regionale Antifraudă Fiscală Constanța. A constatat încetarea măsurilor asigurătorii începând cu data de 23.11.2016 și a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată 3.1. Împotriva încheierii de ședință din data de 05 iulie 2019 și a sentinței nr. 286 din data de 31 iulie 2020, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, a exercitat recurs reclamanta A. S.R.L., în insolvență, prin administrator judiciar C.I.P.I. C., criticându-le pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. Motivele de casare invocate sunt următoarele: - prin hotărârile date, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 pct. 5 C. proc. civ.); - hotărârile nu cuprind motivele pe care se întemeiază cuprind motive contradictorii și străine de natura cauzei (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.) - hotărârile au fost date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) Pentru a pronunța sentința recurată, prima instanța a reținut, cu privire la capătul de cerere privind anularea refuzului ridicării măsurii asigurătorii: "În considerarea celor statuate în mod obligatoriu de instanța constituțională, Curtea apreciază ca nu se mai impune analiza îndeplinirii cerințelor prevăzute de prevederile legale antereferite, reținând că refuzul pârâtei de a da curs solicitării reclamantei în sensul ridicării masurilor asigurătorii instituite prin Decizia nr. x/23.05.2016, rămâne fără suport legal, din moment ce prevederile art. 218 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, au fost declarate neconstituționale." Prima instanță a ajuns la aceasta concluzie ca urmare a faptului că, în cursul judecății, prin Decizia Curții Constituționale nr. 581/2019, publicata în Monitorul Oficial al Romîniei în data de 21.01.2020 au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în redactarea anterioară modificării prin O.G. nr. 30/2017. Astfel, instanța de fond a făcut doar aplicarea prevederilor art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală în forma acestora în vigoare la data instituirii sechestrului și la cea a împlinirii termenului de 6 luni, prevederi care stabileau ca "în situația în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanță acestea încetează dacă titlul de creanță nu a fost emis si comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. (...) Organul fiscal are obligația să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz (...)" În sentința recurată instanța a concluzionat că nu ar exista fapta ilicită care să facă posibilă atragerea răspunderii delictuale a organului fiscal indicând ca o astfel de concluzie ar fi fost extrasa din dovezile depuse de reclamanta - "reclamanta a depus dovezi privind sesizarea organelor penale în ceea ce privește tranzacțiile comerciale derulate de către societatea reclamanta cu alte societăți, privind sesizarea organelor penale in ceea ce privește tranzacțiile comerciale derulate de către societatea reclamanta cu alte societăți (...), însă, nu reclamanta a depus dovezile de care amintește prima instanță (înscrisuri), ci pârâta (la solicitarea instanței-a se vedea încheierea din 29.06.2018), iar din analiza lor reiese tocmai contrariul celor reținute de către prima instanța și anume că nu s-a făcut nicio sesizare penala a D11COT cu privire la reclamanta si/sau la procesul-verbal de constatare întocmit de organul fiscal prin raportare la prevederile O.U.G. nr. 74/2013 (document care nu reprezintă titlu de creanța si nici act administrativ fiscal), fără sa fi fost inițiata urmărirea penala. Așadar, cu toate ca în privința capătului de cerere cu privire la nelegalitatea refuzului ridicării măsurii sechestrului asiguratoriu și menținerii acestuia, prima instanța a ținut să precizeze ca "nu se mai impune analiza îndeplinirii cerințelor prevăzute de prevederile legale" (fiind vorba de prevederile art. 213 alin. (8) Codul de procedură fiscală), în privința verificării existenței faptei ilicite prevederile art. 213 alin. (8) Codul de procedură fiscală au fost valorificate de către prima instanța, in mod izolat, cu ignorarea hotărârilor judecătorești prin care s-a dispus nelegalitatea sechestrului, considerându-se, contrar chiar probelor administrate, că dacă nu ar fi fost neconstituționale, ele ar fi fost corect aplicate de către organul fiscal. Procedând astfel, apreciază că prima instanță a motivat contradictoriu concluzia sa cu privire la inexistența faptei ilicite și a ignorat să valorifice concluziile din hotărârile judecătorești care au constatat nelegalitatea instituirii sechestrului asiguratoriu. Apreciază că, respingerea încuviințării probei cu expertiza pentru dovedirea unuia din elementele atragerii răspunderii civile delictuale a organului fiscal, prejudiciul, ca inutilă, în condițiile în care proba este una admisibilă, nu poate fi obiectiv justificată, o astfel de abordare fiind de natura să aducă o atingere gravă dreptului reclamantei la un proces echitabil, drept consacrat atât de art. 6 alin. (1) C. proc. civ., cat si art. 6.1. din Convenția Europeana a Drepturilor Omului. Consideră că, în conturarea existenței prejudiciului instanța a ignorat aplicarea la situația de fapt a prevederilor art. 1349 alin (1) sin (2) C. civ. care prevăd ca "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea (...) le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane" și că "cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral." În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004, aart. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. 3.2. Recursul pârâtei Direcția generală Regională Antifraudă Fiscală, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, a vizat sentința nr. 286 din data de 31 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, și a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 C. proc. civ.. În dezvoltarea acestuia, pârâta a susținut că sentința a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material și aplicarea greșită a legii, în sensul că instanța a dat o interpretare greșită acestor norme, faptele fiind reținute greșit în raport de exigențele textului de lege. În fapt, în perioada 24.03.2016 - 24.05.2016, inspectorii antifraudă din cadrul DRA 2 Constanța au efectuat un control curent la societatea A. S.R.L., CUI x, având ca obiectiv verificarea realității și legalității tranzacțiilor comerciale desfășurate în perioada 2011 - aprilie 2015 de societatea A. S.R.L., în calitate de beneficiar cu societatea D. S.R.L. (fosta E. SRL) în calitate de furnizor. în timpul controlului, societatea a fost reprezentată de F. în calitate asociat și administrator care a pus la dispoziția organelor de control documentele financiar-contabile aferente relațiilor comerciale menționate anterior. Urmare verificărilor efectuate la societatea E., inspectorii antifraudă din cadrul DRA 2 Constanța au constatat faptul că această societate a înregistrat în evidența financiar - contabilă facturi reprezentând achiziții de bunuri și servicii de la societăți care nu figurează la sediul social declarat, nu au salariați, nu figurează cu bunuri mobile, având un comportament fiscal inadecvat. Societățile au fost înființate pentru a crea circuite comerciale fictive, folosite ca emitente de facturi de către E., societate având comportament de "tip conductă". Bunurile achiziționate în mod fictiv de către E. au fost o parte refacturate către societatea A. S.R.L., motiv pentru care s-a procedat la extinderea verificărilor la societatea A. S.R.L. în calitate de beneficiar al bunurilor facturate de către societatea E.. Echipa de control a calculat un prejudiciu în sarcina A. S.R.L. în sumă totală de 1.170.914 RON, din care impozit pe profit în sumă de 491.365 RON și TVA în suma de 679.549 RON. Astfel, a fost emisa Decizia de masuri asigurătorii nr. AFCT 12913/23.05.2016. În primul rând cererea reclamantei, contrar celor reținute de instanța de fond, este inadmisibilă pentru următoarele considerente: Răspunsul adresei Direcției Antifraudă 2 Constanța înregistrat sub nr. A … FCT 11648/23.05.2017 conținea refuzul ridicării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, deoarece sunt incidente prevederile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală republicat, aceasta nu este un act administrativ fiscal care să poată fi contestat în instanță. Conform art. 6 alin. (1) din legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală republicat "organul fiscal este îndreptățit să aprecieze, în limitele atribuțiilor și competentelor ce îi revin, relevanța stărilor de fapt fiscale prin utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege și să adopte soluția întemeiată pe prevederile legale, precum și pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză raportat la momentul luării unei decizii. (...) în situația în care organul fiscal constată că există diferențe între starea de fapt fiscală a contribuabilului/plătitorului și informațiile avute în vedere la emiterea unei opinii scrise sau a unui act administrativ fiscal la același contribuabil/plătitor, organul fiscal are dreptul să consemneze constatările în conformitate cu situația fiscală reală și cu legislația fiscală și are obligația să menționeze în scris motivele pentru care nu ia în considerare opinia prealabilă". Astfel, conform prevederilor legale enunțate, inspectorii antifraudă au analizat documentele financiar-contabile puse la dispoziție de s administratorul societății, ținând cont de comportamentul inadecvat al societății E.. Constatările efectuate de inspectorii antifraudă s-au făcut în baza documentelor financiar-contabile furnizate de administratorul societății F.. Critică hotărârea și din prisma datei de la care a constatat încetarea masurilor asigurătorii - 23.11.2016 - ajungând la aceasta concluzie din perspectiva Deciziei CCR nr. 581/2019 prin care a fost admisa excepția de neconstitutionalitate a prevederilor art. 213 alin. (8) din Legea nr. .207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Învederează instanței de control faptul că, urmare a declarării neconstitutionalitatii prevederilor art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală la data de 09.03.2020 a fost emisa si înaintata către organul fiscal competent, adresa A-FCT 3676/09.03.2020, in vederea luării masurilor legale ce se impun, însoțita de Decizia de ridicare a masurilor asigurătorii nr. A-FCT 3675/09.03.2020 cu privire la masurile asigurătorii dispuse prin Decizia de instituire a masurilor asigurătorii nr. x/23.05.2016. Astfel, în baza Deciziei CCR nr. 581/2019, au fost ridicate masurile asigurătorii, masuri care, pana la aceasta decizie de neconstitutionalitate se aflau sub incidența prevederilor art. 213 alin. (8). Acest aspect este reținut si de instanța de fond: "Curtea constata ca la momentul emiterii refuzului de ridicare a masurilor Qjsiguratorii, respectiv in data de 23.05.2017, prevederile art. 213 alin. (8) din Codul de procedură fiscală erau in vigoare, iar in dovedirea indeplinirii cerințelor instituite de aceste prevederi, reclamanta a depus dovezi privind sesizarea organelor penale in ceea ce privește tranzacțiile comerciale derulate de către societatea reclamanta cu alte societăți, tranzacții ce conduceau la concluzia desfășurării unor activități specifice evaziunii fiscale." Așadar, deși se retine faptul ca, pana ia apariția Deciziei CCR nr. 581/2019 masurile asigurătorii erau sub incidența dispozițiilor art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, instanța de fond constata faptul ca acestea sunt încetate din 23.11.2016. Consideră nelegală aceasta soluție. Consideră că, data de la care se putea statua că au încetat masurile asigurătorii trebuie raportată la Decizia CCR nr. 581/2019 și nu la cele 6 luni, cum greșit s-a pronunțat instanța de fond. În drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 486, art. 487, art. 488 pct. 5, 6 si 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată de către recurenta-reclamantă A. S.R.L., în insolvență, în administrarea judiciară a C.I.P.I. C., prin administrator special G., s-a susținut că recurenta pârâtă nu a indicat în concret criticile care se subsumează motivelor de nelegalitate invocate, reluând apărările din fața instanței de fond și situația de fapt, aspecte circumscrise invocării excepției nulității recursului. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat și admiterea propriului recurs. La termenul de dezbateri din 24 februarie 2022 Înalta Curte a respins excepția nulității recursului pârâtei, invocată de recurenta-reclamantă prin întâmpinare, apreciind că din dezvoltarea motivelor recursului formulat de organul fiscal rezultă critici care se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința și încheierea recurate prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele: Cu privire la recursul formulat de recurenta pârâtă Direcția Generală Regională Antifraudă Fiscală, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, împotriva sentinței nr. 286 din 31 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Recurenta pârâtă și-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Înalta Curte constată că, deși la nivel formal, recurenta pârâtă a invocat motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde o dezvoltare concretă a ipotezelor avute în vedere de legiuitor pentru reglementarea acestor motive de casare, pentru ca instanța de control judiciar să poată face o cenzură a acestora. Cu privire la criticile întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Recurenta pârâtă a susținut în esență că, "cererea reclamantei, contrar celor reținute de instanța de fond, este inadmisibilă, întrucât răspunsul adresei Direcției Antifraudă 2 Constanța înregistrat sub nr. A … FCT 11648/23.05.2017 conținea refuzul ridicării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, deoarece sunt incidente prevederile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală republicat, aceasta nu este un act administrativ fiscal care să poată fi contestat în instanță". Recurenta a mai criticat sentința recurată și "din prisma datei de la care a constatat încetarea masurilor asigurătorii - 23.11.2016 - ajungând la aceasta concluzie din perspectiva Deciziei CCR nr. 581/2019 prin care a fost admisa excepția de neconstitutionalitate a prevederilor art. 213 alin. (8) din Legea nr. .207/2015 privind Codul de procedura fiscala" Consideră recurenta că, "data de la care se putea statua că, au încetat măsurile asigurătorii trebuie raportată la Decizia CCR nr. 581/2019 și nu la 6 luni, cum greșit s-a pronunțat instanța de fond" . Înalta Curte constată netemeinicia criticilor invocate de recurentă, urmând a fi respinse, avându-se în vedere următoarele considerente: Prin prezentul litigiu este supus controlului judiciar refuzul de ridicare a sechestrului judiciar solicitat de intimata reclamantă în temeiul art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală în forma acestei prevederi în vigoare la data solicitării ridicării respectivului sechestru, dar și la cea a împlinirii termenului de 6 luni de la instituire fără să fi fost emis intimatei reclamante vreun titlu de creanță. Prevederile art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală stabileau urmatoarele: "în situația în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanță acestea încetează dacă titlul de creanță nu a fost emis si comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. (...) Organul fiscal are obligația să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz (...)" În recursul formulat de recurenta Direcția Generală Regională Antifraudă Fiscală, prin ANAF, aceasta susține că, "răspunsul adresei DRA Constanța înregistrat sub nr. x/23.05.2017 conținea refuzul ridicării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, deoarece sunt incidente prevederile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală republicat, acesta nu este un act administrativ fiscal care să poată fi contestat în instanță". Sunt neîntemeiate susținerile recurentei în sensul că, un refuz nejustificat al structurilor sale, nu poate fi supus vreunui control judiciar, pentru că, nu s-ar încadra în categoria unui act administrativ fiscal, în sensul art. 1 pct. 1 și art. 146 alin. (1) și (2) Codul de procedură fiscală, întrucât în această modalitate, contribunabilului i-ar fi refuzat dreptul de acces la o instanță, aspect ce constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 alin. (1) C. proc. civ., cât și de art. 6 pct. 1 din CEDO. Așa fiind, în mod corect a reținut instanța de fond că, admisibilitatea acțiunii în contencios administrativ este condiționată fie de existența unui act administrativ tipic sau asimilat - refuzul nejustificat de a rezolva o cerere - fie de situația nesoluționării în termenul legal al unei cereri, și prin urmare acțiunea este admisibilă deoarece are ca obiect un act administrativ asimilat. Sunt neîntemeiate susținerile recurentei pârâte, în sensul că, menținerea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile ar fi fost legală până la "apariția Deciziei CCR 581/2019". Înalta Curte reține că, anterior, în cadrul altui litigiu, intimata reclamantă reclamanta A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii emisă la 23.05.2016 de către Direcția Regională Antifraudă CONSTANȚA și suspendarea executării silite demarate de pârât până la soluționarea cauzei, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 Prima instanță, prin sentința nr. 2690 din 28 iunie 2017 a admis cererea dedusă judecății, a anulat decizia de instituire a măsurilor asiguratorii emisă la 23.05.2016 de pârâta DRAF Constanța. Această sentință civilă a rămas definitivă prin decizia nr. 5958 din 27 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, în care ÎCCJ a statuat cu putere de lucru judecat că, "relevante sunt și dispozițiile art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală potrivit cărora: "În situația în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanță acestea încetează dacă titlul de creanță nu a fost emis și comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. În cazuri excepționale, acest termen poate fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie. Organul fiscal are obligația să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze garanția". Or, în cazul de față, recurenta-pârâtă nu a depus niciun act din care să rezulte că titlul de creanță a fost emis și comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii de către Direcția Regională Antifraudă Constanța prin Decizia nr. A FCT 12913 emisă la 23.05.2016, aspect în raport de care, chiar dacă s-ar fi menținut măsura sechestrului asigurător de prima instanță, acesta ar fi încetat în lipsa emiterii titlului de creanță". Așadar, faptul ca decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a fost anulată înseamnă nu doar că, instituirea măsurilor asigurătorii a fost nelegală, ci chiar și menținerea sa pe durata de la punerea în executare a respectivelor măsuri în 24.05.2016 și până la data de 23.11.2016. Prin urmare, aspectele invocate de recurenta pârâtă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate. Cu privire la recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C.I.P.I. C., împotriva sentinței nr. 286 din 31 iulie 2020 și a încheierii din data de 05 iulie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Recurenta reclamantă și-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Cu privire la criticile recurentei referitoare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că sunt întemeiate, urmând a fi admise, avându-se în vedere următoarele aspecte: Prin încheierea din data de din 05.07.2019, instanța de fond a respins proba cu expertiza contabilă ca neutilă soluționării cauzei Prin sentința civilă nr. 286 din data de 31 iulie 2020, instanța a admis în parte acțiunea și a constatat încetate măsurile asigurătorii dispuse prin Decizia nr. A FCT 12913/23.05.2017, începând cu data de 23.11.2016. Instanța a reținut în principal faptul că se impune admiterea în parte a acțiunii, respectiv în ceea ce privește solicitarea de a se constata încetate măsurile asigurătorii începând cu data de 23.11.2016, fiind incidente în cauză dispozițiile Deciziei CCR nr. 581/2019 prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală. În ceea ce privește petitul trei al acțiunii, instanța a considerat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât pe de-o parte recurenta reclamantă nu a demonstrat existenta prejudiciului și pe de alta parte, în ceea ce privește existenta faptei ilicite, aceasta nu a fost dovedită în cauză întrucât la momentul emiterii refuzului de ridicare a măsurilor asigurătorii de către pârâtă, prevederile art. 213 pct. 8 din CPF erau în vigoare, cât si faptul că s-au depus dovezi privind sesizarea organelor de urmărire penală. Așadar, în cauză, chiar instanța de fond a reținut în mod legal că, refuzul pârâtei de ridicare a măsurilor asigurătorii dispuse prin Decizia emisă la data de 23.05.2016 este unul abuziv și lipsit de suport legal, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, pârâta neemițând un titlu de creanță pe care să-l comunice recurentei reclamante în termen de 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. Existența sau nu a faptei culpabile trebuie apreciată la momentul la care pârâta a refuzat să dea curs solicitării de ridicare a măsurilor asigurătorii dispuse prin Deciziei de Instituire a măsurilor asigurătorii din data de 23.05.2016. Înalta Curte reține că, prin încheierea recurată din 05.07.2019, instanța de fond a respins proba cu expertiza financiar-contabilă ca nefiind utilă soluționării cauzei. Prin respingerea ca neutilă a probei, prima instanța a stabilit că, nu este necesară expertiza judiciară, însă prin sentința recurată a apreciat ca prejudiciul pretins de către reclamantă este nedovedit, neindicând în niciun fel care ar fi fost mijloacele de probă prin care, în împrejurările specifice cauzei, s-ar fi putut proba prejudiciul pretins de către recurenta reclamantă, cu atât mai mult cu cât refuzul de ridicare a măsurii este nelegal, iar decizia de instituire a măsurilor asigurătorii din data de 23.05.2016 a fost anulata de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ si fiscal, prin sentința civilă nr. 2690/28.06.2017, dosar nr. x/2016, definitivă prin respingerea recursului ANAF-DRAF, prin decizia ÎCCJ-SCAF nr. 5958/27.11.2019. Așadar, refuzul de ridicare a măsurii sechestrului pentru o perioada atât de mare de timp nu mai era justificată din dublă perspectivă, atât din cea a trecerii timpului - 6 luni de la instituirea sa, în lipsa emiterii unui titlu de creanță-, cât și din cea a nelegalității dispunerii sechestrului fiscal, potrivit celor stabilite cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 2690/28.06.2017, dosar x/2016 al Curții de Apel București, definitivă prin decizia ÎCCJ nr. 5958/27.11.2019. Astfel, în raport de cele reținute anterior, Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a fi lămurite toate aspectele esențiale ale cauzei, fiind astfel încălcate prevederile art. 22 alin. (2) din noul C. proc. civ. potrivit cărora "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale", reprezentând o încălcare a dreptului la un proces echitabil a cărei remediere se poate dispune prin casarea sentinței, corespunzător părții recurate, cu trimiterea acesteia spre rejudecare în scopul administrării tuturor probelor necesare, inclusiv a expertizei financiar contabile solicitată de recurenta reclamantă, pentru dovedirea prejudiciului și a întinderii sale. Prin urmare, aspectele invocate de recurenta pârâtă prin cererea de recurs sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională Antifraudă Fiscală, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca nefondat. Va admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C.I.P.I. C.. Va casa în parte încheierea și sentința recurate și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea cererii de despăgubiri. Vor fi menținute celelalte dispoziții din încheiere și din sentință.