ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3223/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Regională Antifraudă Fiscală Nr. 2 Constanța, a solicitat suspendarea executării Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/27.05.2022, până la soluționarea definitivă a cauzei având ca obiect anularea actului a cărei suspendare o solicită, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. 1.

Prin sentința civilă nr. 1116 din data de 27 iulie 2022 a Tribunalului Constanța, a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2022. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 172 din data de 12 septembrie 2022, Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice- Agenția Națională de Administrare Fiscală -Direcția Regională Antifraudă Fiscală nr. 2 Constanța și a dispus suspendarea executării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/27.05.2022, până la pronunțarea instanței de fond în cauza având ca obiect anularea măsurilor asigurătorii nr. x/27.05.2022.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței menționate anterior, a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă Fiscală- Direcția Regională Antifraudă Fiscală 2 Constanța, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinței recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința respingerii cererii de suspendare a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/27.05.2022 formulată de reclamanta A. S.R.L., ca neîntemeiată. În esență, recurenta-pârâtă a susținut că, în cauza de față, nu sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea cererii de suspendare a executării actului administrativ, respectiv condiția cazului bine justificat astfel cum este reglementată de dispozițiile art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ contestat fiind întocmit cu respectarea legislației în vigoare. Susține că instanța de fond a apreciat că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu este motivată, deși în motivarea acestei decizii s-a arătat în mod clar pericolul sustragerii debitoarei de la plata obligațiilor fiscale. În concret, organul de control a motivat necesitatea instituirii măsurilor asigurătorii, emiterea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii fiind determinată de aspectele constatate pe parcursul derulării verificărilor cu privire la comportamentul fiscal al societății, respectiv cu privire la împrejurarea că reclamanta, deși cunoștea prevederile legale, a ales să le eludeze, nu a înregistrat și declarat toate veniturile realizate, nu a înregistrat și declarat toate impozitele datorate, nu a încheiat contracte de muncă, deși a avut un număr de 327 de conducători auto, iar din cele 324 de autoturisme utilizate în activitatea de transport alternativ, un număr de 226 de autoturisme nu au fost datorate cu aparate de marcat electronice fiscale. Societatea reclamantă nu a depus Declarația privind obligațiile de plată către bugetul de stat D100 pentru impozitul pe veniturile microîntreprinderilor, aferentă trimestrului II 2021 (nici măcar pentru procentul înregistrat în evidența contabilă de 7% din veniturile reale). Deși notificată de organul fiscal teritorial, reclamanta a înțeles să nu depună declarația, fapt pentru care organul fiscal competent a emis Decizia de impunere nr. x, fiind stabilit din oficiu impozitul datorat. Potrivit balanței de verificare încheiate în luna august 2021, societatea a depășit în această lună plafonul prevăzut la art. 310 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal pentru aplicarea regimului special de scutire pentru întreprinderi mici și a solicitat înregistrarea în scopuri de TVA începând cu 01.04.2022, deși avea obligativitatea înregistrării în scopuri de TVA începând cu 01.10.2021. Prin adresa nr. x/28.09.2022, Direcția Regională Antifraudă Fiscală 2 Constanța a solicitat reclamantei să precizeze care este situația veniturilor lunare realizate de această A. S.R.L. în perioada ianuarie 2022 la zi, detaliată pe numere de înmatriculare a autoturismelor utilizate, cu indicarea modalității de încasare (cash sau prin platformă), în scopul verificării îndeplinirii de către societate a măsurilor complementare dispuse prin PVCSC seria x nr. x/31.08.2022, respectiv a verificării respectării măsurii suspendării activității a unui număr de 226 de autoturisme utilizate în activitatea de transport alternativ, fără a fi dotate cu aparate de marcat electronice fiscale. Prin adresa emisă în data de 18 octombrie 2022, B. a precizat că societatea a solicitat să primească plățile pe un cont C. și nu pe un cont bancar românesc, însă din motive tehnice și de conformitate, plățile nu au putut fi procesate. Organul fiscal a apreciat că A. S.R.L. a solicitat B. să vireze sumele colectate de către acesta într-un cont bancar C., în scopul sustragerii de la plata impozitelor și TVA stabilite. Faptele prin care s-au încălcat dispozițiile fiscale în materie îmbracă pericolul social al unor acțiuni ilegale, astfel că s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii, necesare garantării executării creanței către bugetul de stat. Din verificarea în aparență a legalității deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/27.05.2022, solicită instanței de control judiciar să rețină că nu există îndoială serioasă asupra legalității acesteia, condiția unei aparențe vădite de nelegalitate nefiind îndeplinită. În ceea ce privește condiția pagubei iminente, apreciază că nu pot fi reținute simplele afirmații ale reclamantei A. S.R.L., întrucât iminența producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată. Pentru a se putea dispune măsura suspendării actului administrativ nu este suficientă simpla afirmație în sensul că ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în lipsa mijloacelor de probă din care să rezulte temeinicia susținerilor cu privire la existența unui caz bine justificat și la prevenirea producerii unei pagube iminente.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. S.R.L. nu a depus întâmpinare, la dosarul cauzei.

Procedura de soluționare a recursului În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 13 februarie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 14 iunie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs Examinând sentința atacată prin prisma criticilor de nelegalitate formulate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și raportat la prevederile legale din materia supusă verificării, Înalta Curte reține că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: Din circumstanțele concrete ale cauzei, rezultă că reclamanta A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, prin care a solicitat suspendarea executării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/27.05.2022, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2022, având ca obiect anularea actului administrativ. Soluționând cauza, prima instanță a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă și a dispus suspendarea executării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, soluție ce a fost criticată de către pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă Fiscală- Direcția Regională Antifraudă Fiscală 2 Constanța, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Învestită cu soluționarea recursului, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate invocate. Instanța de recurs observă că, prin decizia nr. 7067/27.05.2022, Agenția Națională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă Fiscală- Direcția Regională Antifraudă Fiscală 2 Constanța a dispus instituirea măsurii sechestrului asigurător pentru bunurile mobile și a popririi asigurătorii asupra disponibilităților bănești din conturile bancare ale societății reclamante, apreciind că există pericolul ca aceasta să se sustragă de la urmărire, să ascundă sau să risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Instituția juridică a măsurilor asigurătorii este reglementată primar de dispozițiile C. proc. civ., însă în privința măsurilor sechestrului asigurător și a popririi dispuse de către organele fiscale devin incidente dispozițiile art. 213 din Codul de procedură fiscală, aceste norme având caracter special. Înalta Curte mai reține că măsurile asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și a sechestrului asigurător asupra bunurilor și veniturilor debitorului sunt măsuri provizorii ce se dispun în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să-și ascundă ori să-și risipească patrimoniul, organul fiscal urmărind prin măsurile dispuse să-și asigure condițiile necesare pentru a aduce la îndeplinire procedura de colectare a creanțelor fiscale. Procedura de instituire a măsurilor asigurătorii se declanșează prin emiterea de către organul fiscal a unei decizii în acest sens, ce poate fi contestată de către debitor la instanța de competentă potrivit dispozițiilor art. 213 alin. (13) din Codul de procedură fiscală. Din lecturarea acestor din urmă prevederi legale, rezultă că legiuitorul a înțeles să reglementeze o procedură specială de contestare a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, conferindu-i celui interesat posibilitatea de a formula acțiune în anulare, care se judecă de urgență și cu precădere, fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile și cea prevăzută de art. 200 din C. proc. civ. Față de caracterul urgent al procedurii de soluționare a contestațiilor împotriva deciziilor de instituire a măsurilor asigurătorii și având în vedere caracterul provizoriu al acestora, rațiunea pentru care a fost instituită procedura suspendării executării actului administrativ prevăzută de art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 nu își mai găsește justificarea. Cu toate acestea, Înalta Curte reține că reclamanta și-a întemeiat demersul judiciar pe dispozițiile art. 15 coroborate cu dispozițiile art. 14 din Legea contenciosului administrativ, astfel că, în cele ce urmează, va proceda la verificarea sentinței recurate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv va verifica dacă în pronunțarea soluției au fost sau nu încălcate normele de drept material, în materia suspendării executării actului administrativ acestea fiind cele cuprinse în art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.", iar potrivit art. 15 alin. (1) din aceeași lege: "Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14 și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat.(...)". Așadar, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate. În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ. Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu ușurință printr-o cercetare sumară a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului. În litigiul pendinte, instanța de fond, în analiza condiției cazului bine justificat, a apreciat ca fiind suficiente susținerile reclamantei cu privire la o eventuală îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ, în condițiile în care a invocat, în cuprinsul acțiunii în anulare, faptul că nu se verifică existența motivelor considerate de organul de control ca având caracter excepțional și care ar putea să determine luarea măsurilor de protecție instituite, deoarece nu există nicio dovadă din care să rezulte că reclamanta urmărește în vreun fel scoaterea bunurilor din patrimoniul său, în scopul creării unei stări de insolvabilitate sau că aceasta se află în pericol de a-și pierde bunurile. Contrar opiniei primei instanțe, Înalta Curte apreciază că, în raport de cadrul normativ anterior citat, nu au fost relevate elemente care să contureze îndeplinirea condiției cazului bine justificat, în ceea ce privește actul administrativ a cărui suspendare s-a solicitat. Analiza eventualelor motive care au stat la baza instituirii măsurilor asigurătorii și care le conferă acestora caracter excepțional presupune cercetarea în profunzime a fondului cauzei și nu se circumscrie condiției prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ. Or, susținerile reclamantei vizează însăși temeinicia măsurilor asigurătorii și reclamă administrarea de probe suplimentare, nefiind evidentă vreo îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ contestat doar în urma examinării sumare a acestor înscrisuri în cauza de față. Mai mult decât atât, la o analiză sumară, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a căror suspendare se solicită apare ca fiind motivată, organul fiscal descriind situația de fapt, din care rezultă motivele de fapt și de drept care au condus la concluzia că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să își ascundă sau risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, susținerile privind comportamentul fiscal neadecvat putând sta drept justificare pentru luarea măsurilor asigurătorii în discuție. Totodată, Înalta Curte constată că, prin sentința civilă nr. 227/2022 din data de 21 noiembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea în anulare a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/27.05.2022 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională Antifraudă 2 Constanța în cauza formulată de reclamanta A. S.R.L. Ca urmare, față de modul de soluționare în primă instanță a acțiunii în anulare, nu se poate reține că subzistă o eventuală aparența de nelegalitate a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Deși această analiză este suficientă pentru respingerea cererii de suspendare, întrucât îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 trebuie să fie cumulativă, în ceea ce privește paguba iminentă, instanța de control judiciar constată că reclamanta nu a dovedit existența unui prejudiciu material viitor, dar previzibil cu evidență, care să justifice suspendarea actului administrativ contestat. Suspendarea executării este o măsură de excepție, care se justifică numai dacă actul administrativ conține dispoziții a căror îndeplinire i-ar produce reclamantului un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului, condiție care nu este îndeplinită în cauză. În acest context, se impune a se sublinia că eventuala producere a unei pagube trebuie să fie o consecință a executării actului administrativ, iar nu însăși executarea actului în sine, în caz contrar ajungându-se la concluzia că cerința referitoare la iminența producerii unei pagube este presupusă în majoritatea cazurilor executării unui act administrativ, ceea ce ar contraveni caracterului de excepție al instituției suspendării executării actelor administrative. Prin urmare, nu pot fi reținute susținerile reclamantei referitoare la afectarea situației financiare a societății și la consecințele ce decurg din aceasta, ca urmare a punerii în executare a măsurilor asigurătorii dispuse de către organul fiscal. Înalta Curte amintește că, împotriva actelor prin care se aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii, reclamanta poate uza de mecanismul contestației la executare reglementat de dispozițiile art. 260 și art. 261 din Codul de procedură fiscală sau poate solicita suspendarea executării silite prin poprire, conform art. 233 alin. (7) din același act normativ. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că măsurile asigurătorii vizează indisponibilizarea temporară a bunurilor sechestrate și a valorilor proprite, astfel că nu implică o diminuare a patrimoniului. Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte reține că, în absența dovedirii existenței unui caz bine justificat și a unei pagube iminente, condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ, hotărârea primei instanțe este legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004. Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.