Decizia nr. 5958/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 2690/2017 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la 9.06.2016, pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, reclamanta A. S.R.L. a solicitat anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii emisă la 23.05.2016 de către Direcția Regională Antifraudă CONSTANȚA, suspendarea executării silite demarate de pârât până la soluționarea cauzei și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 8180/12.10.2016 Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta S.C. B. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Direcția Regională Antifraudă 2 Constanța și Agenția Națională de Administrare Fiscală în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. La data de 6.12.2016 cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 2690 din data de 28.06.2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar C., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Regională Antifraudă 2 Constanța și Agenția Națională de Administrare Fiscală. A anulat decizia de instituire a măsurilor asiguratorii emisă la 23.05.2016, de pârâta D. și a luat act că reclamanta a renunțat la capătul de cerere privind suspendarea executării silite.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 2690 din data de 28.06.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta ANAF invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente: 1) În temeiul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, cu modificările și completările ulterioare, a pct. 16 și a pct. 28 din Ordinul nr. 2546/05.09.2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii, cu modificările și completările ulterioare, întrucât s-a constatat existența pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, se dispune instituirea de măsuri asigurătorii pentru suma de 1.745.725,30 Iei RON, reprezentând 150% din suma estimată și s-a emis, în acest sens, Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/23.05.2016. Totodată, potrivit Capitolul III lit. A) din OMFP nr. 2546/2016 privind aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii (procedură care se aplică măsurilor asigurătorii instituite de la 1 ianuarie 2016) organul de control poate dispune măsuri asigurătorii, în mod excepțional, respectiv atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în următoarele situații: a) în urma constatării unor împrejurări privind săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscaI sau vamal, în cazul cărora creanțele fiscale nu sunt stabilite prin acte administrative fiscale, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 144/2014, cu modificările ulterioare; c) în timpul desfășurării acțiunii de control, ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, până la stabilirea diferențelor de impozite, taxe și contribuții prin acte administrative fiscale. Din analiza textelor de lege sus-mentionate rezultă că. pentru a justifica instituirea acestei măsuri, organul de control trebuie să aprecieze că există pericolul ca debitorul să sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul. Este adevărat că pericolul despre care se face vorbire în art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu este prezumat, ci el trebuie să rezulte din anumite elemente menționate expres de organul de control, elemente care, în cauza de față au fost prezentate detaliat, atât în decizia contestată, cât și în referatul justificativ, respectiv identificarea unor operațiuni care nu au un conținut real și care au făcut posibilă sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor legale. 2. În ceea ce privește reținerea instanței de fond cu privire la faptul că Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/23.05.2016nu a fost motivată cu privire la pericolul ca aceasta să își risipească patrimoniul, precizează următoarele: În scopul înlesnirii executării silite și pentru a elimina eventualele posibilități de sustragere de la executare, legea, prin reglementarea prevăzută în Codul de procedură fiscală art. 213, permite luarea unor astfel de măsuri menite să asigure eficacitatea până la capăt a acțiunii judiciare. Instituțiile juridice prin care se realizează aceste măsuri sunt sechestrul asiguratoriu și poprirea asiguratorie. Potrivit art. 9 din Legea 207/2015 organul fiscal este îndreptățit să aprecieze, în limitele atribuțiilor ce îi revin, relevanța stărilor de fapt fiscale și să adopte soluția admisă de lege întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză. Potrivit actelor normative sus invocate, măsurile asigurătorii reprezintă posibilitatea prin care statul își asigură recuperarea creanțelor, acestea nefiind executorii la momentul încheierii. Cu titlu de exemplu recurenta-pârâtă citează din practica judiciară a instanțelor, după cum urmează: Astfel, Judecătoria Sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 20977/2015, în dosarul nr. x/2015, în motivarea hotărârii a reținut: "Deși în cuprinsul acestora (s.n. decizia de instituire a măsurilor asigurătorii și referatul justificativ) nu este menționat în mod explicit, ca și concluzie a situației de fapt și de drept expusă de organul de control, în ce constă propriu-zis acest pericol, instanța apreciază că existența acestui pericol se deduce în mod clar din motivarea efectuată, prin urmare contrar susținerilor contestatoarei, decizia de instituire a măsurii asigurătorii nu este nemotivată și prin urmare abuzivă. De altfel, instanța reține ca fiind relevant faptul că, din economia dispozițiilor legale incidente, rezultă că acest pericol nu trebuie dovedit prin probe certe ci este suficient să existe indicii temeinice în acest sens, în sensul unei presupuneri rezonabile că, în contextual factual care rezultă ca urmare a controlului, neluarea unor măsuri de conservare a patrimoniului prezumtivului debitor, ar putea avea ca și consecință imposibilitatea sau îngreunarea încasării creanței bugetare. Or, contextul factual expus în cele două acte administrative oferă argumentA pertinente în acest sens." În ceea ce privește reținerea instanței de fond precum că, "este greu de identificat izvorul suspiciunilor organului fiscal și de unde ar putea rezulta pericolul de sustragere de la achitare a datoriilor fiscale", apreciază că, din economia dispozițiilor legale incidente, rezultă că acest pericol nu trebuie dovedit prin probe certe ci este suficient să existe indicii temeinice în acest sens, în sensul unei presupuneri rezonabile că, în contextul factual care rezultă ca urmare a controlului, neluarea unor măsuri de conservare a patrimoniului prezumtivului debitor, ar putea avea ca și consecință imposibilitatea sau îngreunarea încasării creanței bugetare. Prin motivarea sentinței civile nr. 13256/2014, pronunțată la data de 09.12.2014, Judecătoria Constanța a apreciat că "Instanța nu poate reține apărările contestatoarei în ceea ce privește lipsa unor elemente care indică pericolul ca SC (...) să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea în condițiile în care, în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, se precizează faptul că necesitatea dispunerii măsurilor asigurătorii a fost stabilită având în vedere cuantumul mare al sumelor estimate și identificarea unor tranzacții comerciale cu societăți cu comportament fiscal neadecvat, reîncadrate de organele de control în temeiul art. 6 din O.G. nr. 92/2003, tranzacția considerată fictivă sau artificială fiind achiziția de prestare de servicii de publicitate la (...), dat fiind faptul că, din verificările efectuate la această societate, a reieșit că aceasta nu a prestat serviciile de închiriere spațiu publicitar. Or, în cauza de față, în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, cât și în referatul justificativ, s-a arătat în mod expres care sunt aceste elemente. în cadrul prezentei contestații, instanța nu analizează dacă tranzacțiile identificate sunt sau nu fictive, aceste constatări ale organelor de control pot face obiectul unei cereri în contencios administrativ la momentul emiterii deciziei de impunere. De asemenea, instanța are în vedere și împrejurarea că, prin dispozițiile legale incidente în cauză, nu sunt enumerate în mod limitativ cazurile în care se pot lua măsuri asigurătorii, ci art. 5.6 din OPANAF nr. 2605/2010 menționează că, în aprecierea pericolului, se va ține cont și de istoria comportamentului fiscal al contribuabilului, al reprezentanților legali și al asociaților/acționarilor majoritari, aceste situații sunt însă enumerate cu titlu exemplifica tiv, organul fiscal, cât și instanța de judecată, putând avea în considerare orice alte elemente care indică pericolul sustragerii și înstrăinării bunurilor." Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 1208 din 4 decembrie 2014, a reținut că, "în ceea ce privește lipsa motivării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, nu poate primi această apărare a contestatoarei, față de starea de fapt reținută prin actul de control și expusă chiar în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, instanța apreciind ca motivarea intimatei este suficientă pentru emiterea actului atacat." Cu privire la motivarea pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimonial, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, instanțele au reținut: Astfel, prin Decizia nr. 140/A/CAA/2016 Tribunalul Timiș, "referitor la susținerea apelantei, potrivit căreia nu există pericolul de sustragere de la urmărire, tribunalul reține că societatea contestatoare nu poate proba un astfel de fapt negativ, iar pentru protecția eventualului său drept creditorul este îndreptățit să ia măsuri de conservare a patrimoniului debitorului său, în speță prin luarea unor măsuri asigurătorii; (...) se reține că nu trebuie ignorat interesul statului de a-și recupera, prin organele care îl reprezintă, prejudiciile produse prin eventuala săvârșire a unor fapte cu efecte evazioniste, iarpentqj atingerea unui atare scop, acesta își poate exercita dreptul prevăzut de lege de a-și luk/garanții, prin instituirea măsurilor asigurătorii, pentru recuperarea creanțelor sale, scopul măsurilor asigurătorii fiind acela de a conserva patrimoniul debitorului în vederea asigurării încasării creanțelor fiscale de la data scadenței." De asemenea, Tribunalul Harghita prin Decizia nr. 864/03.11.2015 a reținut că "este suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii, numai să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, cu consecința îngreunării procedurii de colectare, nefiind necesară producerea vreunuia dintre evenimentele precizate anterior; nu există nicio dispoziție în textul legal ce reglementează măsurile asigurătorii care să prevadă obligativitatea organului de control de a proba sau de a aduce dovezi în sensul că apelanta se sustrage, își ascunde sau își risipește patrimoniul, fiind suficient să se constate doar pericolul;(...) tribunalul este de părere că, organul de control a apreciat, în mod legal, că există un pericol raportat la natura tranzacțiilor comerciale încheiate de contestatoare, precum și la valoarea considerabilă a prejudiciului estimat". Totodată, a reținut Tribunalul Dâmbovița prin Decizia nr. 331/07.04.2016 "că din actele întocmite de către organele de control, (...) contrar susținerilor apelantei, tribunalul constată că intimatele nu au motivat pur formal actele contestate, ci prin referire concretă la dispozițiile legale încălcate de către apelantă. în mod evident că, pentru a putea dovedi în concret operațiunile efectuate de contestatoare, organele fiscale au operat și cu prezumții, dar în astfel de situații, de natura celei de față, este normal a se apela și la prezumții. Apreciază instanța de apel, ca și instanța de fond, că, în situația de față, măsurile au fost temeinic justificate, actele contestate fiind legal întocmite, pericolul sustragerii și risipirii patrimoniului de către apelantă fiind unul real, ce rezultă din ansamblul actelor și din operațiunilor derulate de aceasta pe perioada supusă controlului fiscal." Față de aceste aspecte, recurenta-pârâtă consideră că nu este corectă reținerea primei intanțe în ce privește lipsa unor elemente care indică pericolul ca debitoarea să se sutragă, să își ascundă, ori să își rispească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în condițiile în care chiar în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii se precizează faptul că necesitatea dispunerii acestor măsuri a fost stabilită având în vedere identificarea unor tranzacții care nu au un conținut real și care pot genera perciolul ca societatea contestatoare să se sutragă, să își ascundă, ori să își rispească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, fiind prezentat detaliat circuitul comercial nereal menit a crea aparența realității și legalității tranzacțiilor. Dispozițiile Codului de Procedură Fiscală nu impun organului fiscal obligația de a constata, în prealabil emiterii deciziei de măsuri asigurătorii, existența unor operațiuni concrete de sustragere sau ascundere a bunurilor de la urmărire, ci numai existența unui pericol în acest sens, întrucât instituirea măsurilor asigurătorii are un scop preventiv. Astfel, în cazul măsurilor asigurătorii, criteriul de bază îl reprezintă necesitatea aplicării măsurilor în scopul prevenirii unei amentințări iminente privind producerea unui prejudiciu, în speță existând posibilitatea ca obligațiile fiscale stabilite în sarcina societății contestatoare să nu mai poată fi recuperate, creând-se astfel un prejudiciu bugetului de stat consolidat. Așadar, actul administrativ emis se bucură de prezumția de legalitate. Totodată, în ceea ce privește condiția pagubei iminente prin Decizia nr. 3534/16.10.2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a constat că: "nu există nicio dovadă din care să rezulte că executarea actelor administrative fiscale ar fi determinat un prejudiciu material viitor și previzibil. Jurisprudența, relevantă în această materie a stabilit că iminența producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, simpla executare a unui act fiscal nu produce prin ea însăși o pagubă." Cum legiuitorul nu a definit caracterul excepțional al măsurilor asigurătorii, deși instanța de fond a reținut în considerente că "acele cazuri considerate excepționale sunt explicite", a rămas la latitudinea fiecărei instanțe să aprecieze și să interpreteze această sintagmă, practica nefiind unitară în acest sens. Pratica judiciară recentă a reținut, într-o cauză similară, că faptele prin care s-au încălcat, de către contestatoare, dispozițiile fiscale în materie, cu referire directă la obligațiile stabilite, îmbracă forma pericolului social al unor acțiuni ilegale, pentru care s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii (necesare garantării executării obligațiilor către bugetul de stat), măsuri ce constituie o obligație pentru organele fiscale și nu o opțiune, în caz contrar, existând pericolul nerecuperării creanțelor la bugetul de stat. Față de reținerile instanței de fond, apreciază că aceasta nu a analizat analizat toate probele existente la dosar și nu și-a exercitat rolul activ. Tribunalul Constanta, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 1208 din 4 decembrie 2014, a reținut că, "în ceea ce privește lipsa motivării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, nu poate primi această apărare a contestatoarei, față de starea de fapt reținută prin actul de control si expusă chiar în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, instanța apreciind că motivarea intimatei este suficientă pentru emiterea actului atacat". Concluzionând, recurenta-pârâtă apreciază că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii contestată a fost emisă în conformitate cu cerințele art. 213 din Codul de procedură fiscală, atât în referatul justificativ, cât și în decizie, arătându-se că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, prin raportare la comportamentul său fiscal, la gravitatea faptelor constatate cu ocazia controlul efectuai precum si la întinderea prejudiului. Totodată, menționează că inspectorii antifraudă au efectuat controlul în baza dispozițiilor prevăzute de art. 136-137 Codul de procedură fiscală care reglementează controlul antifraudă și în baza O.U.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală. În exercitarea atribuțiilor de serviciu, inspectorii antifraudă nu întocmesc acte de inspecție fiscală. Referitor la scopul urmărit de organele de inspecție fiscală și la controlul antifraudă, precizează următoarele aspecte: Potrivit dispozițiilor art. 113 alin. (1) Codul de procedură fiscală, inspecția fiscală reprezintă activitatea ce are ca obiect verificarea legalității și conformității declarațiilor fiscale, corectitudinii și exactității îndeplinirii obligațiilor în legătură cu stabilirea obligațiilor fiscale de către contribuabil/plătitor, respectării prevederilor legislației fiscale și contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impozitare și a situațiilor de fapt aferente, stabilirea diferențelor de obligații fiscale principale. Potrivit O.U.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, Direcția generală antifraudă fiscală, structura fără personalitate juridică, are atribuții de prevenire și combatere a actelor și faptelor de evaziune fiscală și fraudă fiscală și vamală. O.U.G. nr. 74/2013 stabilește în mod clar și fără echivoc atribuțiile ce revin inspectorilor antifraudă din cadrul Direcției Generale Antifraudă Fiscală. Din punct de vedere al actelor normative cu caracter general, prin raportare la art. 136-137 din Noul Codul de procedură fiscală, Direcția generală antifraudă fiscală efectuează control antifraudă, ale cărui caracteristici sunt următoarele: - se realizează operativ și inopinat; - are la bază obiective concrete și determinate, clare și raportate la existența unor date sau indicii temeinice, rezultate inclusiv din analiza de rîsc efectuată la nivel intern; - vizează prevenirea evaziunii fiscale în domenii de activitate pe care Direcția generală antifraudă Fiscală le controlează; - la finalizarea controlului antifraudă se încheie procese-verbale de control, în condițiile legii. Din punct de vedere normativ intern, actele de control se întocmesc de inspectorii antifraudă din cadrul direcțiilor de specialitate din structura centrală sau direcțiile regionale-antifraudă fiscală potrivit Ordinului președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 3838/2015 privind aprobarea modelului și conținutului formularelor și documentelor utilizate în activitatea de control a Direcției generale antifraudă fiscală. Controlul efectuat de inspectorii antifraudă s-a efectuat în baza dispozițiilor prevăzute de art. 136-137 Codul de procedură fiscală care reglementează controlul antifraudă și în baza O.U.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Referitor la faptul că s-au dispus măsurile asigurătorii deoarece s-au identificat tranzacții comerciale cu societăți care au un comportament fiscal neadecvat, precizează că se impune înlăturarea susținerilor contestatoarei în ce privește lipsa unor elemente care indică pericolul ca aceasta să se sutragă, să își ascundă, ori să își rispească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în condițiile în care chiar în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii se precizează faptul că necesitatea dispunerii acestor măsuri a fost stabilită având în vedere identificarea unor tranzacții care nu au un conținut real și care pot genera perciolul ca societatea contestatoare să se sutragă, să își ascundă, ori să își rispească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, fiind prezentat detaliat circuitul comercial nereal menit a crea aparența realității și legalității tranzacțiilor. Astfel, desfășurarea unor relații comerciale cu diverși agenți economici cu caracter fictiv și înregistrarea acestora în contabilitate de către S.C. A. S.R.L. în calitate de beneficiar a fost un argument suficient pentru a naște suspiciuni cu privire cu privire la conduita pe viitor a intimatei contestatoare, iar în această etapă, de dispunere a unor măsuri asigurătorii, aceste suspiciuni nu sunt doar necesare, dar și suficiente pentru a motiva emiterea deciziei contestate. Drept urmare, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este motivată atât în fapt cât și în drept, atât cu privire la cauzele care au determinat luarea măsurii, cât și cu privire la bănuiala că intimata ar putea avea în viitor o conduită de sustragere de la plata obligațiilor fiscale. Măsurile luate de organul fiscal sunt întemeiate pe prezumții legale, astfel că, până la stabilirea unei situații certe cu privire la activități financiare ilicite desfășurate de contestatoare sau terțe persoane cu care s-a angajat în operațiuni economice, intimatele au dispus măsurile prevăzute de art. 213 Codul de procedură fiscală, aceste măsuri fiind temeinice si legale. Față de aceste motive, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, casarea hotărârii și în rejudecare modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul respingerii contestației ca neîntemeiată, cu consecința menținerii ca legale și temeinice a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii atacate.

Apărările intimatei-reclamante Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 31 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 27 noiembrie 2019.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, a apărărilor intimatei-reclamante invocate prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, neputându-se reține incidența motivului de casare prevăzut la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Intimata-reclamantă reclamanta A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii emisă la 23.05.2016 de către Direcția Regională Antifraudă CONSTANȚA și suspendarea executării silite demarate de pârât până la soluționarea cauzei. Prima instanță a admis cererea dedusă judecății, a anulat decizia de instituire a măsurilor asiguratorii emisă la 23.05.2016, de pârâta D. și a luat act că reclamanta a renunțat la capătul de cerere privind suspendarea executării silite. Prin motivele de recurs formulate, recurenta-pârâtă susține că Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/23.05.2016 este motivată cu privire la pericolul ca intimata-reclamantă să își risipească patrimoniul, deoarece inspectorii antifraudă au reținut desfășurarea unor relații comerciale cu diverși agenți economici cu caracter fictiv și înregistrarea acestora în contabilitate de către S.C. A. S.R.L., în calitate de beneficiar, a fost un argument suficient pentru a naște suspiciuni cu privire cu privire la conduita pe viitor a intimatei contestatoare, iar în această etapă, aceste suspiciuni nu sunt doar necesare, dar și suficiente pentru a motiva emiterea deciziei contestate. Drept urmare, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este motivată atât în fapt cât și în drept, atât cu privire la cauzele care au determinat luarea măsurii, cât și cu privire la bănuiala că intimata ar putea avea în viitor o conduită de sustragere de la plata obligațiilor fiscale. Înalta Curte constată că referitor la poprire și sechestrul asigurător dispozițiile art. 213 din Codul de procedură fiscală prevăd următoarele: (1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun și se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organul fiscal competent. (2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile. (3) Aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât și de instanțele judecătorești ori de alte organe competente, dacă nu au fost desființate în condițiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalități. Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii. (4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal precizează debitorului că prin constituirea unei garanții la nivelul creanței stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate. (5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent. Din conținutul acestor dispoziții legale rezultă cu claritate că, măsurile asigurătorii sub forma sechestrului asigurător pot fi dispuse în cazuri excepționale și impune două condiții: - existența unui pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, - decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată. Cu privire la prima condiție, în mod corect a reținut prima instanță starea de insolvență a intimatei-reclamante și imposibilitatea acesteia de a se sustrage, ascunde ori de a-și risipi patrimoniul deoarece, activitatea sa este supusă controlului judecătorului sindic, al creditorilor și al administratorului judiciar. Cu privire la cea de-a doua condiție, Înalta Curte constată că în cuprinsul Deciziei de instituire a sechestrului asigurător intimata-pârâtă nu a prezentat niciun motiv concret din care să rezulte pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, nu a redat faptele săvârșite de intimata-reclamantă și nu a motivat temeinicia acestui act administrativ, iar suspiciunile invocate și redarea unor fragmente din practica judiciară a instanțelor nu pot constitui un caz excepțional care să conducă la luarea măsurii de sechestru asigurător. Totodată, Înalta Curte reține că situațiile analizate de alte instanțe de judecată cu privire la această categorie de spețe (sechestru asigurător) nu pot influența soluția ce urmează a se pronunța în cauza de față și nu pot suplini lipsa existenței unui caz excepțional care să conducă la luarea măsurii de sechestru asigurător, având în vedere că fiecare litigiu are particularitățile sale, iar instanța de judecată învestită este datoare să le analizeze. În mod corect instanța de fond a reținut nelegalitatea deciziei contestate pentru nerespectarea cerinței motivării acesteia, obligația motivării actului administrativ reprezentând o cerință de legalitate a acestuia unanim acceptată atât pe plan intern, cât și la nivel comunitar. Motivarea actului administrativ constituie o garanție împotriva arbitrariului și se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situații juridice individuale și subiective. Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente legate de anumite suspiciuni ale organului fiscal, ci trebuie să conțină și elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarului să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate. Împrejurarea că, reclamanta nu ar fi depus situațiile financiare pentru anul 2015 la ONRC și că au fost identificate tranzacții comerciale cu societăți cu comportament fiscal inadecvat (E. SRL), nu pot constitui motive suficiente pentru instituirea sechestrului asigurător și nici că exista pericolul că reclamanta încearcă să se sustragă de la o eventuală executare a obligațiilor stabilite, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, ori că ar periclita ori îngreuna colectarea creanțelor fiscale ce vor fi stabilite, deoarece suspiciunile inspectorilor fiscali nu pot constitui elemente care să justifice dispunerea de măsuri restrictive asupra patrimoniului unor societăți comerciale, chiar dacă acestea ar fi provizorii. Relevante sunt și dispozițiile art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală potrivit cărora: "În situația în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanță acestea încetează dacă titlul de creanță nu a fost emis și comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. În cazuri excepționale, acest termen poate fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie. Organul fiscal are obligația să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze garanția". Or, în cazul de față, recurenta-pârâtă nu a depus niciun act din care să rezulte că titlul de creanță a fost emis și comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii de către Direcția Regională Antifraudă Constanța prin Decizia nr. A FCT 12913 emisă la 23.05.2016, aspect în raport de care, chiar dacă s-ar fi menținut măsura sechestrului asigurător de prima instanță, acesta ar fi încetat în lipsa emiterii titlului de creanță.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, reținând că sentința de fond este dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și al art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.