ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3337/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018 din 21.05.2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală București ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună suspendarea executării Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/21.03.2018 emisă de pârâtă și a actelor subsecvente.

Prin sentința nr. 3215 din 4 iulie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală București și s-a dispus suspendarea executării Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/21.03.2018 emisă de Direcția Generală Antifraudă Fiscală București, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel București.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Regionale Antifraudă Fiscală București, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea recursului, recurenta a arătat că inspectorii antifraudă au motivat în decizie existența indiciilor sau a pericolului ca debitorul să se sustragă ori să-și risipească patrimoniul.

Instanța de fond trebuia să țină seama de necesitatea aplicării principiului proporționalității și să cântărească, în mod corect, interesele părților, raportat la fiecare rezultat posibil. În prezenta cauză, prima instanță nu a ținut cont de faptul că societatea s-a sustras și de la declararea și fiscalizarea tuturor veniturilor realizate, societatea încălcând prevederile art. 11 alin. (1) și art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele art. 21 alin. (4) și art. 22 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum și ale art. 6 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82/1992.

Recurenta a susținut că, în ceea ce privește pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să-și risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, neluarea unor măsuri de conservare a patrimoniului prezumtivului debitor ar putea avea ca și consecință imposibilitatea sau îngreunarea încasării creanței bugetare.

A mai susținut recurenta că măsura asiguratorie este una temporară, prin care nu se execută, ci doar se indisponibilizează bunurile debitorului, chiar și înainte de emiterea titlului de creanță, iar potrivit art. 6 din Legea nr. 207/2015, organul fiscal este îndreptățit să aprecieze, în limitele atribuțiilor ce îi revin, relevanța stărilor de fapt fiscale și să adopte soluția admisă de lege.

În ceea ce privește cerința prevenirii unei pagube iminente, instanța de fond în mod greșit a apreciat că aceasta este îndeplinită, în condițiile în care nu au fost depuse dovezi care să ateste o perturbare a activității economice a societății care să impună suspendarea actului administrativ.

A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea cererii de suspendare, ca neîntemeiată.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond, ca fiind legală și temeinică, susținând, în esență, că prima instanță făcând o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente situației de fapt reținute.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin decizia a cărei suspendare se solicită s-a dispus instituirea de măsuri asiguratorii față de societatea reclamantă, reținându-se faptul că există pericolul de a se sustrage de la urmărire și de a-și ascunde sau risipi patrimoniul.

În drept, amintește Înalta Curte că dispozițiile art. 278 Codul de procedură fiscală prevăd că "introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrative fiscal", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, aceste prevederi nu aduc atingere dreptului contestatorului de a cere suspendarea în temeiul Legii nr. 554/2004.

Așadar, prin Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, prevăzute de art. 14 și art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât și în faza sesizării instanței cu cererea de anulare a respectivului act administrativ.

Astfel, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond", iar conform art. 15 din același act normativ, aceiași cerere se poate adresa instanței competente și prin cererea de anulare a actului administrativ.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Deci, cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Analizând sentința atacată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de recurs reține că prima instanță s-a pronunțat prin prisma dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, apreciind, în mod greșit, că există atât elemente care să constituie cazul bine justificat, cât și dovezi privind producerea unui prejudiciu iminent în ceea ce privește activitatea societății reclamante.

Astfel, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că probele administrate în cauză nu oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ în discuție și nu fac verosimilă iminența producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.

Cu privire la prima condiție legală - existența unui caz bine justificat, astfel cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 - instanța de control judiciar constată că, în jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Asemenea împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept, care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de instanța supremă ca fiind emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ ori modificarea importantă a acestuia în calea recursului administrativ.

Or, constată Înalta Curte că, în mod greșit, judecătorul fondului a reținut că există o "îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ" în măsura în care, la o analiză sumară, acesta apare ca fiind motivat, organul fiscal descriind situația de fapt, din care rezultă motivele de fapt și de drept care au condus organul fiscal la concluzia că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să își ascundă sau risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, susținerile recurentei-pârâte privind comportamentul fiscal neadecvat putând sta drept justificare pentru luarea măsurilor asiguratorii în discuție.

Dincolo de această aplicare greșită, se mai constată faptul că prin sentința civilă nr. 5145/07.12.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea în anulare a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. AFR 5254/21.03.2018.

Ca urmare, față de modul de soluționare în primă instanță a acțiunii în anulare, nu se poate reține că subzistă aparența de nelegalitate a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii pe aspectul nemotivării deciziei.

În ceea ce privește condiția pagubei iminente, având în vedere că nu există caz bine justificat, se concluzionează și asupra inexistenței prejudiciului iminent în acest context, argumentele instanței de fond fiind eronate.

În concluzie, constatând că recursul formulat de recurenta-pârâtă este fondat, Înalta Curte, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și, rejudecând, va respinge cererea de suspendare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcției Regionale Antifraudă Fiscală București împotriva sentinței nr. 3215 din 04 iulie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare:

Respinge cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 iunie 2019.