ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4518/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 22.03.2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Regională Antifraudă Fiscală București, suspendarea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/12.03.2018.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 2820 din 15 iunie 2018, Curtea de Apel București a admis cererea reclamantei și a dispus suspendarea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din 12.03.2018 până la soluționarea definitivă a cererii de anulare a aceleiași decizii.

Împotriva acestei hotărâri, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcției Regionale Antifraudă Fiscală București a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, pe fond, respingerea cererii de suspendare, ca neîntemeiată.

2.1. În prealabil, recurenta-pârâtă a invocat nulitatea procedurii de comunicare a sentinței civile, pe motiv că sentința civilă a fost comunicată la adresa din București, Piața Presei Libere, a unei structuri fără personalitate juridică, și nu la sediul ANAF, din str. x.

2.2. Pe fond, a susținut recurenta-pârâtă că instanța de fond în mod eronat a apreciat a fi fost îndeplinite condițiile impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării actului.

Astfel, cu privire la cazul bine justificat, în mod greșit a reținut instanța că ar fi dovedită condiția pentru că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu ar cuprinde motivarea constatării stării de pericol. În realitate, motivele reținute de instanță sunt apărări de fond, ce tind la anularea pe fond a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, și excedează soluționării unei cereri de suspendare.

În ceea ce privește paguba iminentă, instanța de fond a reținut că ar fi îndeplinită prin raportare la o eventuală măsură de executare silită, punct de vedere care este de neacceptat, asimilându-se măsura asigurătorie unei măsuri de executare silită. Numai instituirea unei măsuri executorii, în măsura în care nu se va obține suspendarea executării silite, este de natură a prefigura un prejudiciu material viitor și previzibil, măsura asigurătorie fiind instituită doar în scopul conservării patrimoniului debitoarei.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, actul administrativ atacat nefiind motivat.

4.1. Preliminar, Înalta Curte apreciază că, deși hotărârea de fond a fost comunicată la sediul din Piața Presei Libere și nu la sediul Agenției Naționale de Administrare Fiscală din str. x (după cum a indicat pârâta în cuprinsul întâmpinării la acțiune), nu se poate reține nulitatea actului de procedură de vreme ce partea nu a fost prejudiciată, fiind în măsură să formuleze prezentul recurs. De altfel, în tot cursul soluționării cauzei în fața instanței de fond, procedura de citare cu pârâta a fost efectuată la sediul din Piața Presei Libere.

4.2. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat suspendarea, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, a executării Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/12.03.2018 emise de ANAF-Direcția Generală Antifraudă Fiscală București.

Prin această decizie, a fost instituită măsura popririi asigurătorii asupra sumelor datorate de societate către terți și asupra disponibilităților bănești din conturile bancare deținute și utilizate de societate, precum și asupra tuturor conturilor deschise pe numele societății la unitățile bancare.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Conform art. 15 alin. (1) coroborat cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, odată sau după sesizarea instanței de contencios administrativ, persoana vătămată poate să ceară suspendarea executării actului administrativ până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Deci, cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului.

Nu pot fi reținute susținerile recurentei-pârâte, în sensul că aspectul nemotivării actului ar reprezenta apărări de fond, care tind la anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

4.3. În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că, pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare) etc. .

În lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiție a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură și absența acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce absența motivării lipsește de orice eficiență controlul judecătoresc al actelor administrative.

Prin urmare motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ, reprezintă o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale, iar obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului.

În cauză, conform alin. (2) al art. 213 din Codul de procedură fiscală, măsurile asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, se dispun în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. De asemenea, alin. (5) al articolului menționat, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată.

Sintagma în cazuri excepționale confirmă faptul că măsura asigurătorie este o măsură de excepție, care trebuie să rezulte din atitudinea societății care ar încerca să-și sustragă, ascundă sau să-și distrugă activele patrimoniale, cu scopul zădărnicirii eforturilor organului fiscal de a executa creanța fiscală.

Pericolul la care face referire art. 213 trebuie să fie unul concret și obiectiv, în sensul existenței unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale care îi vor incumba, neputându-se reține starea de pericol în raport cu cele reținute prin controlul fiscal.

Or, decizia contestată de reclamantă nu a fost motivată de organul fiscal, nefiind explicată necesitatea instituirii măsurilor asigurătorii.

Autoritatea fiscală emitentă a actului atacat a preluat textul de lege, art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, și constatările din procesul-verbal nr. x/08.03.2018, omițând, însă, a arăta, în concret, care sunt elementele pentru care consideră că ar exista pericolul ca societatea supusă controlului să se sustragă de la urmărire sau să ascundă ori să risipească patrimoniul.

Prin urmare, instanța de control judiciar apreciază că, în cauză, este îndeplinită condiția cazului bine justificat pentru suspendarea deciziei atacate.

În ceea ce privește condiția prevenirii unei pagube iminente, Înalta Curte apreciază că blocarea sumelor datorate de societate către terți și a disponibilităților bănești din conturile bancare deținute și utilizate de societate poate conduce la afectarea capacității intimatei-reclamante de a-și onora obligațiile contractuale existente cu furnizorii și beneficiarii săi.

4.4. Soluția instanței de recurs

Pentru cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Agenția Națională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcției Regionale Antifraudă Fiscală București împotriva sentinței nr. 2820 din 15 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 decembrie 2018.

GGC - MP