ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2881/2020

Ședința publică din data de 26 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 22.12.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., CUI x a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, pentru Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală București solicitând:

- anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/5.12.2016emisă de Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală București.

Prin cererea înregistrată la data de 19.06.2017, reclamanta a solicitat:

- încetarea efectelor deciziei .

1.2. Sentința instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 2770 din 30 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/05.12.2016emisă de pârâta Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală București, în cauza privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta ANAF -Direcția Generală Antifraudă Fiscală-Direcția Regională Antifraudă Fiscală București.

Respinge cererea de încetare a măsurilor asigurătorii, ca devenită fără obiect.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 2770 din 30 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâta ANAF - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Criticile subsumate motivului de recurs invocat sunt, în esență, următoarele:

- În mod greșit, instanța de fond a constatat că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nu este motivată, în sensul că nu s-au redat circumstanțele factuale concrete care au stat la baza dispunerii acestei măsuri. În realitate, afirmă recurenta-pârâtă că decizia contestată este motivată în concret referitor la existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând, în mod considerabil, colectarea, având în vedere comportamentul fiscal al societății de la înființare și până la momentul finalizării verificărilor, corelat cu valoarea ridicată a obligațiilor fiscale suplimentare pentru care s-a estimat că societatea s-a sustras de la plată;

- În mod greșit, instanța de fond a reținut că aparența situației este favorabilă reclamantei, afirmație contrazisă de multitudinea de probe, constând în documente financiar-contabile, de evidență primară, care indicau efectuarea unor tranzacții nereale și un comportament fiscal neadecvat.

- În mod greșit instanța de fond a reținut că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a avut în vedere comportamentul fiscal al partenerilor contractuali ai reclamantei, nefiind făcută o analiză a incidenței OPANAF nr. 2605/2010.

Susține recurenta-pârâtă că inspectorii antifraudă au apreciat, în mod obiectiv, pericolul de sustragere, prin prisma cuantumului ridicat al obligațiilor fiscale și a evidențierii în contabilitatea societății a unui număr de peste 3000 documente care nu au la bază operațiuni reale.

- În mod eronat instanța de fond a reținut incidența în speță a dispozițiilor art. 213 alin. (7) din Legea nr. 207/2015, în realitate fiind vorba despre art. 213 alin. (8) din același act normativ.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, a ansamblului probatoriu administrat în cauză, precum și prin raportare la dispozițiile legale incidente speței, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

Argumente de fapt și de drept relevante

În fapt, prin Decizia A_AFR nr. 28422/05.12.2016 s-au instituit măsuri asigurătorii cu privire la patrimoniul reclamantei cu scopul de a se asigura garantarea realizării unei creanțe de 6.173.775, identificată provizoriu prin procesul-verbal nr. x/2016.

Potrivit art. 46 alin. (2) din Legea 207/2015, actul administrativ - fiscal trebuie să cuprindă, între altele, și motivele de fapt care l-au generat, aceste motive de fapt fiind prevăzute de art. 49 alin. (3) din același act normativ, sub sancțiunea nulității relative. Nulitatea relativă intervine ori de câte ori sunt încălcate alte prevederi legale decât cele aflate sub sancțiunea nulității absolute și dacă se cauzează o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului administrativ-fiscal.

Pentru actul administrativ-fiscal care este decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, legea particularizează motivele de fapt ce trebuie cuprinse în decizie, pentru justificarea ei, în sensul că ele trebuie să se refere cu necesitate la "pericolul ce trebuie să existe pentru ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul", cu consecința imediată a "periclitării sau îngreunării în mod considerabil a colectării creanțelor fiscale".

În privința pericolului, acesta nu trebuie să fie o simpla bănuială, generală, ca oricine înregistrează datorii fiscale este prezumat că intenționează să-și sustragă, ascundă sau risipească patrimoniul.

Înalta Curte reține că legea nu are în vedere o asemenea ipoteză pentru că altminteri, nu ar fi indicat ca măsurile asigurătorii se iau în cazuri excepționale. Cazurile excepționale trebuie să fie cele ieșite din comun, respectiv cele care conturează intenția, pusă în practică, a debitorului de a avea un comportament viitor care să ducă la periclitarea colectării creanțelor fiscale. Această intenție nu trebuie presupusă, ci evidențiată de comportamentul debitorului care poate conduce la bănuiala sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului său.

În cazul deciziei atacate, astfel cum, în mod corect, a reținut și instanța de fond, aceasta nu cuprinde niciun fel de referire la un asemenea comportament al debitorului. Nimic din conținutul deciziei nu reflectă intenția viitoare a debitorului de a-și sustrage, ascunde sau risipi patrimoniul. Nu este suficientă descrierea modului cum debitorul a acumulat datorii fiscale ci trebuie să rezulte din decizia atacată elementele obiective ale pericolului de a fi risipit patrimoniul debitorului. Or, aceste elemente nu există.

Nici chiar existența acestui pericol nu este suficientă pentru luarea măsurilor asigurătorii. Pericolul trebuie să fie atât de pregnant, încât să ducă la periclitarea sau îngreunarea solicitării creanțelor fiscale.

În cuprinsul deciziei nu exista nici o referire la date sau elemente care pot induce ideea periclitării sau îngreunării colectării creanțelor fiscale, aceasta nefiind practic motivată și acest viciu a determinat instanța de fond să admită acțiunea.

Deși în decizia atacată se afirmă că "Pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul a fost apreciat având în vedere că faptele constate de inspectorii antifraudă sun susceptibile a întruni elementele constitutive ale unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal, precum și luând în considerare cuantumul ridicat al obligațiilor fiscale, faptul că reprezentantul legal al societății nu a furnizat date și informații exacte și complete, modalitțile variateb de sustragere de la plata obligațiilor fiscale și perioada îndelungată pe care s-a întins comportamentul fiscal inadecvat al societății ", această motivare nu se referă la niciuna dintre situațiile excepționale amintite de art. 213 alin. (2) din Legea 207/2015. Nu există referire la pericolul iminent și viitor al diminuării patrimoniului, nu există date concrete cu privire la "ieșirile de disponibilitate", nu se face vorbire de mărimea patrimoniului debitoarei și de dimensiunea ieșirilor de disponibilități, nu se aduce în discuție ideea periclitării sau îngreunării în mod considerabil a colectării.

Nefiind indicate motivele de fapt concrete care au determinat luarea Deciziei privind instituirea măsurilor asigurătorii, în condițiile cerute de art. 213 din Codul de procedură fiscală, Înalta Curte constată că au fost încălcate prevederile art. 46 alin. (2) lit. e) și f) din Codul de procedură fiscală, autoritatea fiscală nemenționând, în concret, în ce constă comportamentul fiscal deviant al agentului economic care determină pericolul ca reclamanta să se sustragă, să-și ascundă ori să-și risipească patrimoniul, în măsură să pericliteze ori să îngreuneze considerabil colectarea.

Într-adevăr, existența unor obligații fiscale constituie o premisă obligatorie, însă nu și suficientă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor esențiale impuse de art. 213 din Codul de procedură fiscală.

În privința respectării principiului motivării actului administrativ se reține că, un act administrativ este motivat atunci când el enunță motivele de fapt și de drept pentru care autorul său îl consideră justificat.

Motivarea reprezintă o condiție generală, aplicabilă oricărui act administrativ.

Cu alte cuvinte, motivarea este o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale.

Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului. Așadar, motivarea este o formalitate substanțială a cărei absență sau insuficiență antrenează invaliditatea actului.

Așa cum s-a arătat în doctrină și jurisprudență, motivarea urmărește o dublă finalitate: îndeplinește o funcție de transparență a procedurilor administrative în profitul cetățenilor, care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat, și permite autorității judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia. Din această cauză, motivarea trebuie să expună într-un mod clar și neechivoc raționamentele instituției publice care a emis actul administrativ. De asemenea, motivarea trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat.

O motivare insuficientă sau greșită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actului administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui.

Cerința motivării corespunzătoare a actelor administrative se regăsește și în Recomandarea (2007)7 a Comitetului de Miniștri (art. 17 pct. 2), respectiv în Rezoluția (77)31 a Comitetului de Miniștri (principiul IV), fiind preluată și menționată expres în Codul european al bunei conduite administrative.

În ceea ce privește sesizarea adresată organelor de urmărire penală, Înalta Curte reține că, prin decizia Curții Constituționale nr. 581/2019, dispozițiile art. 213 alin. (8) din Codul de procedură fiscală au fost declarate neconstituționale, atât în forma în vigoare anterioară modificărilor operate prin O.G. nr. 30/2017, cât și în forma legislativă modificată, astfel încât acest caz excepțional de menținere a măsurilor asigurătorii peste termenul de 6 luni, respectiv de un an, prevăzut de art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală, nu mai poate fi invocat.

Prin urmare, argumentul recurentei-pârâte referitor la incidența dispozițiilor art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 nu poate fi primit de instanța de control judiciar.

De asemenea, temeinicia soluției pronunțate de instanța de fond rezultă și din faptul că nici în momentul judecății prezentei căi de atac, organul fiscal nu a emis o decizie de impunere privind fondul obligațiilor fiscale presupus a fi datorate de societate, nefiind administrată nicio dovadă contrară în acest sens.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Temeiul legal al soluției pronunțate în recurs

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. raportate la cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă ANAF - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală București împotriva sentinței civile nr. 2770 din 30 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 iunie 2020.