Decizia nr. 2251/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 23.01.2017, reclamanta A. - București S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă București, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/19.12.2016emisă de Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția regională antifraudă București, prin care s-a dispus luarea măsurii sechestrului asigurător pentru bunurile mobile și imobile, inclusiv titlurile de valoare și bunurile mobile necorporale.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 3203 din data de 18 septembrie 2017, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de ședință din data de 25.10.2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de anulare a Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/19.12.2016emisă de Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția regională antifraudă București formulată de reclamanta A. - București S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă București, ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză Recurenta-reclamantă A. București S.R.L., în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă București, a solicitat prin prezenta cale de atac admiterea recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 3203/18.09.2017 și a încheierii de îndreptare a erorii materiale din camera de consiliu din data de 25.10.2017, casarea în tot a hotărârilor atacate și, pe cale de consecință, anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/19.12.2016, precum și obligarea intimatei-pârâte la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. A susținut recurenta-reclamantă că sentința atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală - motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. (8) C. proc. civ. A pretins recurenta-reclamantă că în considerentele sentinței atacate se regăsesc preluări ale constatărilor organului fiscal din decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/19.12.2016, reținând, în mod eronat, că în cauză sunt îndeplinite condițiile stipulate de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, pentru instituirea sechestrului asigurător, acesta fiind primul motiv pentru care s-a apreciat decizia ca fiind nelegală. Potrivit art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, în forma de la data emiterii deciziei, se prevedea că "(S)e dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile". Susține recurenta-reclamantă că, dat fiind caracterul de excepție al acestei măsuri, circumstanțele care ar fi justificat luarea acestei măsuri ar fi trebuit să fie dovedite în concret. Or, în cadrul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din data de 19.12.2016, organele fiscale nu au arătat/demonstrat că în privința Societății A. București S.R.L. ar exista cea mai mica suspiciune în legătură cu eventualul pericol de a se sustrage, de a ascunde ori de risipire a patrimoniului, în vederea periclitării sau îngreunării în mod considerabil a colectării eventualelor obligații fiscale ce vor fi stabilite. Fără să realizeze o analiză corespunzătoare a tuturor aspectelor învederate, prima instanță a asimilat constatările organului fiscal, reținând considerente care sunt similare celor consemnate prin decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/19.12.2016. Prevederile art. 213 C. procedură fiscală creează posibilitatea aplicării măsurii asigurătorii numai în condițiile existenței și dovedirii pericolului ca potențialul debitor să-și golească patrimoniul până la momentul executării sale, măsura sechestrului asigurător putând fi dispusă în mod excepțional, doar în situația în care organele de control constată un pericol concret și obiectiv, extrinsec faptelor controlate. Or, în opinia recurentei-reclamante, prima instanță nu a făcut altceva decât să constate presupusul pericol concret și obiectiv prin raportare la constatările expuse de către organul de control în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, deși societatea în cauză, de la înființare și până în prezent, a fost un agent economic cu un comportament fiscal ireproșabil, fiind o societate cu o cifră anuală de afaceri netă în ultimii 2 ani situată în jurul valorii de 13.000.000 RON și un contribuabil corect care colectează și virează importante sume de bani la bugetul statului. Pentru certificarea bunei situații financiare a recurentei, aceasta a depus la dosar o scrisoare de bonitate emisă la data de 05.01.2017 de către B. - Sucursala Lipscani, arătând, totodată, că nu înregistrează taxe și impozite locale neachitate, potrivit certificatului fiscal depus în probațiune. Cu toate acestea, arată recurenta-reclamantă că prima instanță a reținut că nu sunt suficiente comportamentul fiscal al societății, anterior acestui control, precum și bonitatea acesteia, rezultând că judecătorul fondului a avut în vedere, ca unic motiv de menținere a măsurilor asigurătorii, nivelul ridicat al cuantumului pretinsei creanțe constatate în decizie. Critică recurenta-reclamantă faptul că prima instanță a făcut trimitere la prevederile art. 213 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, ce instituie un drept pentru contribuabil, iar nu o obligație. În privința operațiunilor realizate la nivelul anilor 2012-2013, pretinde recurenta-reclamantă că, dacă s-ar fi pus problema sustragerii bunurilor de la executarea silită a organelor fiscale, acest lucru s-ar fi întâmplat până la data emiterii deciziei atacate, iar sintagma "în cazuri excepționale" confirmă faptul că măsura asigurătorie este o măsură de excepție, iar nu una de drept comun. Prin urmare, în situația în care organele fiscale constată îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor fiscale, nu există un temei suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii, luarea acestor măsuri trebuind a fi raportată la o anumită atitudine de rea-credință a debitorului care încearcă să-și sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța fiscală. În privința criticilor referitoare la nemotivarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, regăsite în contestația formulată, susține recurenta-reclamantă că, în conformitate cu dispozițiile art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, trebuie explicat și detaliat pericolul social concret pe care îl prezintă comportamentul contribuabilului, astfel încât să se justifice măsura excepțională aplicată. În speță, arată recurenta că nu s-a probat, in concreto, niciun pericol ca societatea să se sustragă de la plata impozitelor, taxelor și contribuțiilor ori să-și ascundă, să-și înstrăineze sau să-și risipească patrimoniul, iar contrar considerentelor reținute de prima instanță, toate bunurile sale se află în patrimoniul propriu, nu au fost înstrăinate și nu există nicio intenție de a fi înstrăinate. În baza unor simple supoziții, organele de control au estimat prin decizia atacată că societatea recurentă ar fi produs un posibil prejudiciu bugetului statului în cuantum de 2.665.073 RON (1.559.0444 RON TVA de plată și 1.066.029 RON impozit pe profit), prin pretinsa diminuare a TVA de plată aferentă și a impozitului pe profit prin înregistrarea unor facturi de achiziții locale de mărfuri provenite pe așa-numitele circuite fictive. Or, potrivit susținerilor A., aceasta a desfășurat operațiuni de achiziție reale, în care caracterul " fictiv" sau "fantomatic" al tranzacțiilor nu poate să fie pus în discuție, iar acuzația că ar avea legătură cu aceste scheme, fără însă a se aduce vreun argument concret și coerent privind implicarea societății în astfel de scheme, ci doar constatări legate în principal de faptul ca furnizorii săi au comis unele nereguli, nu este una susținută în cauză. Susține recurenta-reclamantă că nu avea obligația de a verifica conduita fiscală a co-contractanților săi, acesta fiind atributul exclusiv al organelor fiscale de control, astfel cum s-a statuat în mod constant în jurisprudență CJUE (C-277/14), iar în perioada derulării relațiilor economice cu societățile menționate în decizie, acestea figurau inclusiv la organele fiscale ca plătitoare de TVA, fiind declarate inactive mult ulterior încheierii relațiilor comerciale cu recurenta. A mai susținut recurenta-reclamantă că pretinsele abateri ale unor parteneri contractuali indirecți ai Societății A. nu sunt de natură a atrage nedeductibilitatea TVA-ului în discuție, cât timp produsele și serviciile au fost achiziționate în scopul desfășurării unor operațiuni taxabile, iar achiziția este efectuată de la un furnizor persoană impozabilă, livrările fiind reale. Toți furnizorii și prestatorii indicați de către organul fiscal erau persoane impozabile din perspectiva TVA la momentul la care recurenta-reclamantă a efectuat achizițiile în relație cu aceștia. Potrivit opiniei recurentei, administrația fiscală nu poate impune în general persoanei impozabile care dorește să exercite dreptul la deducere a TVA-ului, pe de o parte, să verifice că emitentul facturii aferente bunurilor și serviciilor pentru care se solicită exercitarea acestui drept dispune de calitatea de persoană impozabilă, că dispune de bunurile în cauză și era în măsură să le livreze și ca a îndeplinit obligațiile privind declararea și plata TVA-ului pentru a se asigura că nu există nereguli sau fraude la nivelul operatorilor din amonte sau, pe de altă parte, să dispună de documente în această privință. (Hotărârea C-80/11 și C-142/11 Mahageben și David, punctul 61, precum și Hotărârea C-643/11 LVK - 56, C-643/11, punctul 56,61) Astfel, în principiu, este de competența autorităților fiscale să efectueze controalele necesare asupra persoanelor impozabile pentru a detecta nereguli și fraude privind TVA, precum și să aplice sancțiuni persoanei impozabile care a săvârșit că este nereguli sau aceste fraude. (Hotărârea C-80/11 și C-142/11 Mahageben și David, punctele 55-57 și 62-65). Potrivit jurisprudenței Curții, statele membre sunt obligate să verifice declarațiile persoanelor impozabile, conturile acestora și celelalte documente pertinente (a se vedea Hotărârea C-132/06 Comisia/Italia, punctul 37, și Hotărârea C-188/09 Profaktor Kulesza, Jozwiak, Orlowski, punctul 21). În consecință, prin impunerea, din cauza riscului unui refuz al dreptului de deducere, în sarcina persoanelor impozabile a măsurilor enumerate la punctul 61 din prezenta hotărâre, administrația fiscală ar transfera persoanelor impozabile, contrar dispozițiilor menționate, propriile atribuții de control. (Hotărârea C-80/11 si C-142/11 Mahageben și David, punctul 65). Instituirea unui sistem de răspundere obiectivă ar depăși ceea ce este necesar pentru protejarea drepturilor trezoreriei publice (a se vedea în acest sens Hotărârea C-384/04 Federation of Technological Industries și alții, punctul 32, precum și Hotărârea C-271/06 Netto Supermarket, punctul 23). În privința caracterului real al livrărilor, precizează recurenta că produsele au intrat în gestiunea societății, stocurile fiind evidențiate în contabilitate și în sistemul intern pe fiecare produs în parte, astfel cum rezultă din facturile emise de furnizori indicați de organele fiscale, iar acestea au fost achitate prin documente de plată. O parte din produse au fost vândute mai departe (un procent de aproximativ 75% din produsele achiziționate) și poate fi dovedită existența reala a produselor inclusiv în gestiunea clienților societății, iar o parte din produse se regăsește încă în stocurile sale, fiind achiziționate de la furnizorii pe care organul fiscal i-a declarat cu comportament inadecvat. Arată recurenta-reclamantă că, în temeiul articolului 178 litera (a) din Directiva 2006/112, exercitarea dreptului la deducere prevăzut la articolul 168 litera (a) este condiționată de deținerea unei facturi, condiție regăsită și în prevederile art. 146 din Codul fiscal, iar Societatea deține o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155 din Codul fiscal pentru fiecare achiziție locală efectuată, astfel că niciun alt document nu mai poate fi invocat de organele de inspecție fiscale spre a fi prezentat pentru a recunoaște deducerea TVA, dacă elemente de fond ale tranzacției au fost îndeplinite și înțelese. Prin urmare, susține Societatea că a respectat condițiile de formă privind achizițiile locale desfășurate, în sensul că a pus la dispoziția organelor de inspecție fiscală toate facturile și alte documente de gestiune a mărfurilor, fără să fi știut sau să fi putut cunoaște că prin achizițiile locale efectuate se comite o fraudă, astfel că nu-i poate fi afectat dreptul de deducere a TVA, cu atât mai mult cu cât Societatea îndeplinește toate condițiile de formă și de fond: vinde bunurile achiziționate, deține facturi corecte și poate dovedi plata acestora. În opinia recurentei-reclamante, prima instanță ar fi putut observa că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a fost emisă nelegal în condițiile în care, după ce organele de control au instituit măsura sechestrului asigurător, anterior emiterii unui titlu de creanță și dacă această măsură ar fi fost una întemeiată, organele fiscale ar fi trebuit să emită o decizie de impunere prin care să oblige recurenta la plata pretinselor sume considerate de intimată ca fiind prejudiciul cauzat bugetului statului. Or, așa cum s-a arătat, organul fiscal nu a emis nicio astfel de decizie de impunere care să constituie titlu de creanță, astfel cum reglementează Codul de procedură fiscală.

Apărările formulate de intimat/ă Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu menținerea hotărârii judecătorești atacate ca fiind temeinică și legală. În fapt, arată organul fiscal că a efectuat în control care a avut ca obiectiv verificarea realității și legalității relațiilor comerciale desfășurate de societatea A. București S.R.L. cu societățile C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.R.L., I. S.R.L., J. S.R.L., K. S.R.L. și L. S.R.L.. În urma controlului operativ, efectuat prin sondaj asupra documentelor financiare contabile puse la dispoziție de administratorul societății, s-a constatat că în perioada 2012-2013, societatea A. București a înregistrat în evidența contabilă 44 de facturi de achiziție de la societățile menționate mai sus, în sumă totală de 8.261.727 RON din care 1.599.044 RON TVA, asupra acestor tranzacții planând suspiciunea că ar fi achiziții fictive, fiind înregistrate în evidența contabilă cu scopul de a diminua TVA de plată și impozitul pe profit datorate bugetului de stat, la această concluzie fiind avute în vedere următoarele elemente: - lipsa ofertelor și comenzilor de vânzare-cumpărare și faptul că nu există încheiate contracte comerciale; - nu s-a putut face dovada prestărilor de servicii deoarece nu au putut fi prezentate documente justificative (devize, situații de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte de lucru etc); - nu s-a făcut dovada transportului mărfurilor înscrise în facturi în condițiile în care pe facturile de achiziție mărfuri nu au fost înscrise date privind mijlocul de transport iar pentru cele transmise prin poștă nu au putut fi prezentate avize de însoțire a mărfurilor, administratorul statutar al A. afirmând în nota explicativă că transportul a fost asigurat de vânzători, fără a preciza elemente concrete de identificare ale mijloacelor de transport; - întocmirea necorespunzătoare (formală) a notelor de recepție pentru justificarea intrărilor de bunuri în sensul că pe acestea nu sunt trecute elemente de identificare ale mijloacelor de transport; - neîntocmirea bonurilor de consum (fără indicarea mijlocului fix la care au fost montate, este imposibilă identificarea și controlul operațiunii); - administratorul societății A. nu a putut să furnizeze nici un fel de informații cu privire la reprezentanții celor zece societăți furnizoare; - faptul că toate societățile furnizoare mai sus menționate care au avut relații comerciale cu societatea A. au un comportament fiscal inadecvat asemenea societăților de tip "fantomă". În privința furnizorilor societății A., au fost identificate nereguli de către organul fiscal, de natură a conduce la concluzia că tranzacțiile derulate cu Societatea recurentă nu au fost reale, nefiind recunoscute de către cei înscriși ca furnizori în documentele contabile. În opinia intimatei-pârâte, prima instanță a reținut în mod corect că pericolul nu trebuie dovedit prin probe certe, ci este suficient să existe indicii temeinice în acest sens, în sensul unei presupuneri rezonabile că, în contextul factual care rezultă ca urmare a controlului, neluarea unor măsuri de conservare a patrimoniului prezumtivului debitor, ar putea avea ca și consecință imposibilitatea sau îngreunarea încasării creanței bugetare. A mai susținut organul fiscal că judecătorul fondului a expus toate motivele de fapt și de drept pentru care s-a respins cererea societății A., arătând că măsura instituirii sechestrului asigurător a fost motivată, reținându-se necesitatea luării respectivei măsuri nu doar ca urmare a comportamentului societăților cu care a avut relații comerciale, ci și în urma explicațiilor date de administratorul statutar al A., ce a afirmat că nu a încheiat contracte cu aceste societăți, că nu poate prezenta bonuri de consum sau avize de însoțire a mărfii. Raportat la susținerea potrivit căreia Societatea nu înregistra taxe și impozite locale neachitate, arată organul fiscal că achitarea la timp a contribuțiilor către stat reprezintă o obligație a contribuabilului și nu o concesie făcută în favoarea organelor statului, iar în ceea ce privește bonitatea societății, prima instanță a apreciat că societatea deține resurse financiare suficiente, aceasta având posibilitatea de a recurge la procedura prevăzută de art. 213 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscal, care prevede că prin constituirea unei garanții, măsurile asigurătorii vor fi ridicate, reclamanta putându-și degreva patrimoniul odată oferite garanții suficiente de plată. Tot în referire la cerința motivării actului administrativ, consideră intimata ANAF că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii cuprinde o motivare amplă a conduitei societății A., în care s-a ajuns la concluzia că Societatea ar putea să se sustragă de la o eventuală obligație fiscală, conduită care se reflectă în relațiile contractuale desfășurate cu parteneri ce se încadrează în noțiunea de "societăți fantomă". Aceste relații comerciale sunt suficiente pentru a naște suspiciuni cu privire la conduita pe viitor a recurentei-reclamante, iar în această etapă, de dispunere a unor măsuri asigurătorii, aceste suspiciuni nu sunt doar necesare, dar și suficiente pentru a motiva emiterea deciziei contestată. Cât privește susținerea conform căreia livrările către clienții societății A. sunt reale, precizează organul fiscal faptul că, în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, s-a susținut că tranzacțiile nu au avut un scop economic, ele fiind create artificial, nefiind îndeplinite condițiile legale pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA și cheltuielilor aferente acestor achiziții, deoarece nu s-a putut stabili capacitatea societăților furnizoare de a presta/livra mărfuri/servicii, nefiind contestate livrările ulterioare efectuate de societate. A mai precizat organul fiscal că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/19.12.2016instituită cu privire la contribuabilul A. intră sub incidența art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare. În ceea ce privește plata cheltuielilor de judecata, reprezentând onorariul de avocat și/sau alte cheltuieli similare, solicită intimata-pârâtă respingerea acestei cereri, ca neîntemeiată, sub rezerva verificării tuturor aspectelor legale pentru încuviințarea unei astfel de cereri. În subsidiar, solicită intimata ANAF să se facă aplicarea art. 451 din C. proc. civ., în sensul reducerii cheltuielilor de judecată proporțional cu valoarea cauzei, complexitatea acesteia și cu activitatea depusă de avocat, ținând cont de toate circumstanțele cauzei.

Răspunsul la întâmpinare Recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinare, solicitând instanței respingerea apărărilor formulate de intimată ca neîntemeiate. A susținut recurenta că, deși a arătat motivat că nu există pericolul ca Societatea să-și diminueze sau să-și golească patrimoniul până la efectuarea executării silite, instituirea sechestrului asigurător fiind nejustificată, intimata nu combate sub nicio formă acest considerent, raportând temeinicia măsurii dispuse de "relațiile contractuale desfășurate cu parteneri ce se încadrează în noțiunea de societăți fantomă". În cadrul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din data de 19.12.2016, organele fiscale nu au arătat/demonstrat că în privința recurentei-reclamante ar exista cea mai mica suspiciune în legătură cu eventualul pericol de a se sustrage, de a ascunde ori de risipire a patrimoniul, în vederea periclitării sau îngreunării în mod considerabil a colectării eventualelor obligații fiscale ce vor fi stabilite. De altfel, organele fiscale au arătat că decizia atacată se întemeiază în totalitate pe simpla suspiciune că Societatea ar fi desfășurat activități ilicite care ar fi generat un posibil prejudiciu bugetului statului în cuantum de 2.665.073 RON (1.559.0444 RON TVA de plată și 1.066.029 RON impozit pe profit), fără a fi constatat un pericol concret și obiectiv, extrinsec faptelor controlate. Susține recurenta-reclamantă că, în considerarea art. 213 Codul de procedură fiscală, intimata era obligată să emită o decizie de instituire a măsurilor asigurătorii care să fie motivată, sub sancțiunea nulității, însă acest lucru nu s-a întâmplat, intimata nereușind în cadrul întâmpinării să combată cu succes susținerile Societății referitoare la nemotivare. Au fost reluate în conținutul răspunsului la întâmpinare celelalte argumente regăsite în criticile inserate în recursul declarat în cauză de către recurenta-reclamantă, fapt pentru care nu au mai fost redate. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține caracterul fondat al recursului declarat în cauză, pentru considerentele expuse în continuare: 1. Argumente de fapt și de drept relevante Măsura sechestrului asigurător instituită asupra recurentei-reclamante prin decizia nr. x/19.12.2016 a fost justificată de organul fiscal competent care a dispus emiterea acestui act administrativ pe împrejurarea rezultată din identificarea unor acte sau fapte care pot constitui infracțiuni de evaziune fiscală și care urmau a fi aduse la cunoștința organelor de cercetare penală. În cuprinsul întâmpinării depuse de către intimata-pârâtă ANAF în cursul judecății în recurs, s-a arătat că instituirea măsurilor asigurătorii asupra Societății A. București S.R.L. a fost urmată de sesizarea penală formulată asupra societății recurente, fiind, astfel, incidente dispozițiile art. 213 alin. (8) C. procedură fiscală, normă legală care, la data emiterii deciziei contestate în cauză, prevedea următoarele: "(P)rin excepție de la prevederile alin. (7), în situația în care au fost instituite măsuri asigurătorii și au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii încetează de drept la data la care au fost luate măsuri asigurătorii potrivit Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare.". În referire la Societatea A., intimata-pârâtă ANAF susține că a sesizat organele de urmărire penală la data de 26.05.2017, prin completarea sesizării anterioare, cu nr. x/30.09.2015, ce viza alte societăți, pentru fapte prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare și art. 29 din Legea nr. 656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Această adresă de sesizare, depusă la dosarul de recurs, nu poartă nicio mențiune referitoare la înregistrarea respectivului înscris la organul de urmărire penală. De altfel, niciuna dintre părțile litigante nu au arătat care este stadiul dosarului de urmărire penală în cadrul căruia se derulează cercetări asupra faptelor imputate contribuabilului A..Tot cu privire la conduita procesuală a organului fiscal, se reține că acesta a omis a aduce la cunoștința judecătorului fondului împrejurarea că a formulat o sesizare penală asupra reclamantei, în condițiile în care, potrivit susținerilor sale din întâmpinarea depusă în recurs, această sesizare a fost anterioară pronunțării sentinței atacate în cauză. Instituirea sechestrului asigurător reprezintă o măsură cu un caracter excepțional, fiind astfel calificată chiar prin prevederile art. 213 alin. (2) C. procedură fiscală, putând fi dispusă în ipotezele arătate strict de norma legală, respectiv atunci când există pericolul ca bunurile mobile și/sau imobile ale debitorului să fie sustrase, ascunse ori risipite, fiind, astfel, periclitată sau îngreunată în mod considerabil colectarea. Caracterul excepțional al măsurii sechestrului asigurător reclamă verificarea indiciilor arătate în motivarea actului administrativ contestat, din care să reiasă iminența pericolului de risipire a bunurilor debitorului, numai în aceste condiții putând fi legală măsura de indisponibilizare a bunurilor debitorului. În doctrină și practica judiciară s-a decelat cerința ca pericolul ce justifică luarea măsurilor asigurătorii să rezulte atât din elemente de fapt care compun comportamentul fiscal considerat necorespunzător prevederilor legale în materie fiscală, cât și din alte împrejurări ce reliefează o conduită volițională de diminuare a patrimoniului, în scopul îngreunării colectării obligațiilor fiscale datorate bugetului de stat. Chiar în situația în care, de principiu, evidențierea, de către organul fiscal, a unor operațiuni economice nereale ale contribuabilului, poate contura existența unui pericol de sustragere/ascundere/risipire a bunurilor acestuia, îndeplinirea condițiilor cerute de art. 213 alin. (2) C. procedură fiscală reclamă analizarea, în funcție de circumstanțele fiecărei cauze, și a altor împrejurări ce relevă iminența diminuării patrimoniului, fapt de natură a periclita plata datoriilor fiscale. În situația de față, se remarcă o inconsecvență a organului fiscal, manifestată prin aceea că, instituind măsura sechestrului asigurător, grefată pe identificarea unor acte sau fapte care, în accepțiunea administrației de specialitate, puteau constitui infracțiuni de evaziune fiscală, ce urmau a fi aduse la cunoștința organelor de cercetare penală, intimata-pârâtă a întârziat nejustificat exercitarea unei astfel de sesizări penale, fără a se cunoaște, până la acest moment, dacă acest demers a fost înregistrat corespunzător și, în consecință, care este stadiul cercetărilor în dosarul penal, iar o decizie de impunere fiscală nu a fost emisă în cauză. Pericolul invocat, rezultat din înseși faptele descrise ca fiind cauzatoare ale unui prejudiciu produs bugetului de stat, este, astfel, infirmat prin neemiterea titlului de creanță și, în final, prin ridicarea măsurii sechestrului, în raport de împlinirea termenului prevăzut de lege până la care era obligatorie emiterea deciziei de impunere în cauză. Mai mult decât atât, acest pericol iminent, care, în accepțiunea primei instanțe, transpare din comportamentul fiscal al recurentei-reclamante, considerat a fi fraudulos, în referire la tranzacțiile exemplificate în decizia de instituire a măsurii sechestrului asigurător, pare insuficient conturat în raport de aspectele de bună-credință pe care le-a prezentat contribuabilul în reliefarea conduitei sale fiscale, constând în lipsa datoriilor fiscale, volumul mare de operațiuni economice derulate în desfășurarea activităților sale curente și prezentarea, în acest sens, a unei scrisori de bonitate din partea unei instituții bancare, înregistrarea corespunzătoare în gestiunea societății a bunurilor achiziționate de la furnizorii cărora li s-au pretins nereguli în respectarea legislației fiscale. Nu în ultimul rând, este de observat faptul că măsura sechestrului asigurător a fost instituită, în procent covârșitor, asupra mașinilor-unelte, utilajelor, materiilor prime și materialelor, precum și asupra altor bunuri mobile și imobile ce deservesc activitatea care constituie principala sursă de venit. Or, cu privire la aceste bunuri, nu s-a făcut nicio referire, de către organul fiscal, asupra unor presupuse intenții de valorificare a lor, în scopul îngreunării colectării obligațiilor fiscale, fiind relevată continuarea activității societății în toată perioada premergătoare dispunerii măsurii contestate în cauză și ulterior, până în prezent. Cât privește incidența art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, se reține că, supus controlului de constituționalitate, acest text legal a fost declarat neconstituțional, prin Decizia CCR nr. 581/2019, iar la expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial (21.01.2020), norma de drept declarată neconstituțională și-a încetat efectele juridice. Din toate aceste argumente se reține, astfel, că motivarea organului fiscal din decizia de instituire a măsurii sechestrului asigurător nu concordă cu situația faptică ce caracterizează starea de pericol, raportat la împrejurarea că nu s-a dovedit existența unui dosar penal în care să fie cercetate faptele imputate contribuabilului A., că nu mai subzistă temeiul de drept al menținerii măsurii sechestrului asigurător în funcție de incidența unei sesizări penale, precum și faptul că, în afara acestor elemente, împrejurările din care să rezulte inevitabila primejdie ce ar conduce la periclitarea sau îngreunarea colectării obligațiilor fiscale nu au fost confirmate în calea controlului judiciar, astfel că nu se poate vorbi despre o măsură valabil instituită, sancțiunea fiind cea a anulării, pentru neîndeplinirea condițiilor cerute de art. 213 alin. (2) C. procedură fiscală. 2. Temeiul de drept al soluției pronunțate Pentru considerentele anterior arătate, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. -BUCURESTI S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3203 din data de 18 septembrie 2017, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de ședință din data de 25 octombrie 2017, va casa sentința recurată și încheierea de îndreptare a erorii materiale și, rejudecând cauza, va admite cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și va anula decizia de instituire a măsurii sechestrului asigurător nr. x/19.12.2016 emisă de Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă București.