ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4561/2020

Ședința publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 5 decembrie 2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală ("ANAF"), a solicitat anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. AFTR 13487/18.11.2016, emisă de Direcția Generală Antifraudă Fiscală din cadrul ANAF.

Prin sentința civilă nr. 1360 din 12 aprilie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală și a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. AFTR 13487/18.11.2016, emisă de pârâtă.

Împotriva sentinței civile nr. 1360 din 12 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, pârâta a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, instanța de fond rezumându-se la analiza susținerilor contestatoarei, iar nu și a apărărilor pârâtei.

A susținut pârâta că pentru luarea măsurilor asigurătorii este suficientă existența unor indicii din care să rezulte pericolul de îngreunare a colectării creanțelor, fără a fi necesar a se produce unul dintre evenimentele arătate de textul de lege. Acest pericol nu trebuie dovedit prin probe certe, ci este suficient să existe indicii temeinice în acest sens, mai ales că măsura asigurătorie este una temporară, prin care nu se execută, ci doar se indisponibilizează bunurile creditorului. Măsura asigurătorie nu soluționează fondul dreptului, ci are o finalitate subsecventă, un scop preventiv.

Contrar susținerilor instanței de fond, referitoare la nemotivarea actului contestat, recurenta-pârâtă a arătat că decizia este întocmită conform modelului prevăzut de OMFP 2546/2016, motivația măsurilor fiind prezentată sintetic, iar argumentele sunt prezentate pe larg în cadrul referatului justificativ și a Procesului-verbal de control nr. x/10.11.2016.

Ca atare, în opinia recurentei, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii sub forma sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor imobile ale societății reclamante este temeinică și legală, fiind îndeplinite toate cerințele prevăzute de lege, fiind prezentate dispozițiile legale incidente, iar creditorul are dreptul de a lua măsuri de conservare a patrimoniului debitorului său. Măsurile asigurătorii nu sunt măsuri de executare silită, iar prin aplicarea sechestrului nu s-a produs niciun prejudiciu reclamantei, care continuă să folosească bunurile, fiind limitat doar dreptul său de dispoziție.

Totodată, recurenta-pârâtă a reluat argumentele referitoare la relația comercială a intimatei-reclamante cu partenerul B. S.R.L., în susținerea conduitei fiscale a debitoarei, care a înregistrat operațiuni fictive în contabilitate, prin care a urmărit sustragerea de la plata obligațiilor fiscale constând în TVA și impozit pe profit, invocând și cuantumul ridicat al sumelor estimate ca urmare a cheltuielilor nedeductibile care au dus la diminuarea bazei impozabile. Având în vedere aceste aspecte, a apreciat recurenta că există suspiciunea că acest comportament al reclamantei s-ar putea extinde și în faza de recuperare a prejudiciului estimat, astfel încât se impune instituirea măsurilor asigurătorii, fiind îndeplinită condiția existenței unui pericol real ca debitoarea să își risipească patrimoniul. Elementele fiscale expuse pot avea valoarea unor factori obiectivi, care dovedesc implicarea reclamantei în derularea unor practici abuzive, de natură a-i procura avantaje fiscale.

A mai solicitat recurenta-pârâtă ca instanța de recurs să aibă în vedere că prin dispozițiile legii nu sunt enumerate în mod limitativ cazurile în care se pot lua măsuri asigurătorii, organul fiscal putând lua în considerare orice alte elemente care indică pericolul sustragerii și înstrăinării bunurilor.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimata-reclamantă A. S.R.L. a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală este nefondat, pentru următoarele considerente:

Problema litigioasă a cauzei o reprezintă îndeplinirea, la data emiterii actului administrativ fiscal contestat, a condițiilor prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 pentru instituirea măsurilor asigurătorii, din perspectiva existenței pericolului ca reclamanta din prezenta cauză să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând colectarea creanțelor fiscale.

Atât în cuprinsul deciziei atacate, cât și în cursul procedurilor judiciare declanșate de reclamantă prin cererea de anulare a acestui act, recurenta-pârâtă a susținut că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii îndeplinește cerințele prevăzute de lege, criteriile avute în vedere la luarea măsurilor fiind comportamentul fiscal neadecvat al reclamantei, amploarea faptelor constatate de organul fiscal, precum și faptul că societatea reclamantă a beneficiat de un circuit tranzacțional simulat cu partenerul B. S.R.L., pentru a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale reprezentate de TVA și impozit pe profit. A arătat organul fiscal că luarea măsurilor asigurătorii este justificată de natura faptelor de care este bănuită societatea și de cuantumul mare al sumelor estimate ca urmare a unor cheltuieli nedeductibile care au dus la diminuarea bazei impozabile și care au creat suspiciunea că acest comportament s-ar putea extinde și în faza de recuperare a prejudiciului estimat, manifestându-se printr-un comportament menit să împiedice eventualele acte de executare silită.

Înalta Curte reține că analiza de legalitate a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii are caracter circumstanțial, implicând verificarea, raportat la datele cauzei, a îndeplinirii cerințelor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Este de necontestat, astfel cum a arătat pârâta, că existența pericolului prevăzut de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu presupune și producerea unor consecințe efective dintre cele enumerate de textul de lege, dar Înalta Curte apreciază că, pentru instituirea măsurilor asigurătorii, trebuie să existe indicii rezonabile, suficient de concrete, că reclamanta ar intenționa să își diminueze elementele de patrimoniu, în scopul neachitării obligațiilor fiscale.

Raportat la circumstanțele cauzei, descrierea, în cuprinsul deciziei contestate, a circuitului pretins fraudulos al operațiunilor la care a participat și reclamanta, nu este suficientă pentru luarea unor măsuri de indisponibilizare a patrimoniului debitoarei.

Instituirea măsurilor asigurătorii nu s-a întemeiat pe o analiză globală a cumulului de elemente, ci doar pe faptele imputate reclamantei, care ar urma să conducă la stabilirea creanței fiscale suplimentare, ceea ce implică o totală suprapunere între motivele care determină emiterea deciziei de impunere a obligațiilor fiscale și motivele emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Or, diferența dintre cele două acte administrativ fiscale este evidentă, unul reprezentând un titlu de creanță, care constată o obligație fiscală în sarcina contribuabilului, pe când cel de-al doilea reprezintă o măsură preventivă, pentru adoptarea căreia este necesar să fie îndeplinite condițiile distinct prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Totodată, dacă legiuitorul ar fi apreciat, ca fiind suficientă pentru instituirea măsurilor asigurătorii, simpla enunțare a intenției de a emite un titlu de creanță sau a indicării comportamentului fiscal neadecvat imputat reclamantei, această soluție legislativă s-ar fi regăsit în cuprinsul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015; or, meționând condiția existenței unui pericol de sustragere/ascundere/risipire a patrimoniului, legiuitorul a urmărit ca măsurile de indisponibilizare să fie dispuse în cazuri execepționale, iar nu în oricare situație în care există un dubiu asupra corectitudinii fiscale a contribuabilului. În aceste condiții, suspiciunile organului fiscal cu privire la comportamentul fiscal al reclamantei reprezintă unul dintre criteriile ce pot fi avute în vedere la luarea măsurii de indisponibilizare a elementelor de patrimoniu, dar este apreciat a nu fi suficient, prin el însuși, la fundamentarea acestei măsuri.

Din analiza înscrisurilor depuse în probațiune la dosarul cauzei, nu s-a dovedit că reclamanta înregistra creanțe fiscale neachitate la data emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii ori că nu deține fonduri suficiente pentru achitarea prezumtivului debit, iar după momentul dispunerii măsurilor, societatea a continuat activitatea comercială și, conform susținerilor din întâmpinare, necontestate de recurenta-pârâtă, a continuat să achite creanțele datorate bugetului de stat și bugetului asigurărilor sociale.

În ceea ce privește bunurile supuse indisponibilizării, se constată că sechestrul asigurător a fost instituit asupra unor terenuri și asupra unei clădiri, astfel cum reiese din cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, fără ca la dosarul cauzei să fi fost fost depuse dovezi privitoare la inițierea de către reclamantă a formalităților de înstrăinare a acestor imobile.

Totodată, Înalta Curte constată, în acord cu instanța de fond, că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu cuprinde o motivare proprie a instituirii măsurilor de indisponibilizare a bunurilor imobile. În recurs, pârâta a susținut că această motivare se regăsește în cuprinsul Procesului-verbal de control nr. x/10.11.2016, act care, însă, nu fundamentează emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, ci eventuala emitere a deciziei de impunere. Recurenta-pârâtă a depus Referatul justificativ al dispunerii măsurilor asigurătorii, care, similar deciziei atacate, nu cuprinde motivele concrete ale dispunerii acestei măsuri, respectiv indiciile pe care organul fiscal le-a avut în vedere la emiterea deciziei contestate (altele decât pretinsul comportament fiscal neadecvat al societății reclamante).

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că la dosarul cauzei nu a fost depusă o decizie de impunere emisă conform art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală, nefiind făcută dovada, la 4 ani de la instituirea sechestrului, a emiterii titlului de creanță pentru debitele estimate pentru care s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii, împrejurare care, coroborată cu lipsa motivării deciziei atacate, întărește concluzia nelegalității instituirii sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile ale reclamantei, pentru o pretinsă creanță, neconcretizată într-un act de impunere.

Referitor la susținerile recurentei-pârâte privind respectarea modelului prevăzut de OMFP 2546/2016 pentru emiterea deciziei contestate, Înalta Curte reține că prevederile acestui act nu derogă de la cerința motivării măsurii dispuse. Dimpotrivă, pct. 25 lit. f) din Anexa nr. 1 prevede că referatul justificativ al dispunerii măsurilor asigurătorii va cuprinde "motivarea necesității dispunerii măsurilor asigurătorii, în sensul înscrierii indiciilor referitoare la pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, ținând cont și de istoria comportamentului fiscal al debitorului, al reprezentanților legali și al asociaților/acționarilor majoritari.". Or, astfel cum s-a arătat anterior, nici decizia și nici referatul justificativ nu cuprind motivele pentru care s-a apreciat că, în privința reclamantei, este necesară instituirea unei măsuri asigurătorii.

Vor fi respinse și criticile succinte ale recurentei-pârâte, prin care s-a susținut că prima instanță nu a avut în vedere decât apărările reclamantei, nu și cele ale pârâtei, aceste critici nefiind motivate în concret, iar considerentele sentinței recurate neconfirmând o astfel de susținere.

În raport de toate aceste argumente, Înalta Curte constată că organul fiscal și-a întemeiat decizia contestată exclusiv pe suspiciunile cu privire la faptele reclamantei, fără a dovedi existența unor elemente care să contureze cerința pericolului prevăzută de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, astfel încât soluția instanței de fond, privind anularea acestei decizii, este legală și urmează a fi menținută.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 1360 din 12 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 septembrie 2020.