ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1198/2022

Ședința publică din data de 2 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 13 aprilie 2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală ("ANAF"), a solicitat anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. AFTR 1293 din 15.02.2018, emisă de Direcția Regională Antifraudă Fiscală 3 Alexandria.

Prin sentința civilă nr. 134 din 16 ianuarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală și a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. AFTR 1293/15.02.2018.

Împotriva sentinței civile nr. 134 din 16 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcției Regionale Antifraudă Fiscală 3 Alexandria, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii.

În motivarea recursului, pârâta susține că instanța de fond a analizat și interpretat în mod eronat prevederile art. 213 alin. (5) din Legea nr. 207/2015, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii fiind suficient motivată. Motivul impunerii acestor măsuri a fost înregistrarea de către reclamantă, în evidența contabilă, a unor operațiuni fictive, având ca obiect diminuarea bazei impozabile. În speță, nu sunt în discuție constatări ale unor simple deficiențe, ce au condus la stabilirea unor sume suplimentare datorate bugetului de stat, ci s-au constatat indicii temeinice privind acțiuni intenționate ale reclamantei. Existând pericolul ca debitoarea să se sustragă de la urmărire, organul fiscal a procedat în conformitate cu dispozițiile art. 213 Codul de procedură fiscală.

Mai susține recurenta-pârâtă că organul de control a efectuat o analiză complexă asupra întregului lanț de tranzacționare, care a dus la concluzia că, deși există facturi înregistrate în contabilitate, operațiunile înscrise în respectivele facturi sunt fictive, furnizorii fiind alții decât cei din acte. În cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii este prezentat întreg mecanismul de tranzacționare și sunt menționate indiciile care au condus la concluzia caracterului fictiv al operațiunilor, decizia nefiind bazată pe simple presupuneri, cum în mod eronat a reținut instanța de fond. Or, un astfel de comportament al operatorului economic verificat se încadrează în noțiunea de caracter excepțional, în sensul art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

În speță, arată recurenta-pârâtă, societatea intimată nu a putut face dovada autenticității facturilor, respectiv asigurarea identității furnizorului. Așadar, emiterea deciziei contestate se întemeiază pe existența pericolului ce decurge din comportamentul fiscal al reclamantei. Pericolul la care se raportează textul de lege nu trebuie dovedit prin probe certe, fiind suficientă constatarea unor indicii temeinice în sensul că neluarea măsurilor de conservare a patrimoniului prezumtivului debitor ar putea avea drept consecință imposibilitatea sau îngreunarea colectării obligațiilor fiscale la buget.

Recurenta-pârâtă consideră că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a respectat cerințele prevăzute de art. 213 Codul de procedură fiscală, în sensul că a fost întocmită conform modelului prevăzut de lege, motivarea este prezentată sintetic, fiind reluate succint argumentele din cadrul referatului justificativ și al procesului-verbal de control, iar fundamentarea măsurilor se bazează atât pe constatările obiective ale inspectorilor antifraudă, cât și pe informațiile oficiale din bazele de date ale ANAF.

Mai susține recurenta-pârâtă că, din cuprinsul sentinței recurate, rezultă că argumentele evidențiate în întâmpinare nu au fost analizate în mod efectiv de instanța de fond, motivarea hotărârii nefiind clară și precisă și nici în concordanță cu probele administrate în cauză.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. nu a depus întâmpinare față de recursul declarat de pârâtă.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin sentința recurată, instanța de fond a dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. AFTR 1293/15.02.2018, apreciind că este întemeiat unul dintre motivele de nelegalitate invocate de A. S.R.L., respectiv cel privind nemotivarea actului administrativ atacat.

Contestând această concluzie, în recurs organul fiscal pârât a susținut, în esență, că decizia este suficient și adecvat motivată în acord cu dispozițiile art. 213 alin. (5) Codul de procedură fiscală. Similar susținerilor din fond, și în recurs pârâta ANAF a considerat că cerința motivării necesității instituirii măsurilor asigurătorii este îndeplinită prin expunerea succintă, în cuprinsul deciziei atacate, a pretinsului comportament fiscal inadecvat/fraudulos al societății reclamantei (astfel cum a fost reținut în procesul-verbal de control și în referatul justificativ al instituirii măsurilor asigurătorii), care ar fi înscris în evidența contabilă facturi aferente unor operațiuni fictive. Înalta Curte apreciază că aceste argumente sunt nefondate.

Potrivit art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015:

"(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea", iar în conformitate cu dispozițiile art. 213 alin. (5) din același cod:

"Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent". Raportat la aceste dispoziții normative, Înalta Curte reține că analiza de legalitate a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii are caracter circumstanțial, implicând verificarea, raportat la datele cauzei, a îndeplinirii cerințelor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015. Este de necontestat că existența pericolului prevăzut de acest text de lege nu presupune și producerea unor consecințe efective dintre cele enumerate de textul de lege, dar Înalta Curte apreciază că, pentru instituirea măsurilor asigurătorii, trebuie să existe indicii rezonabile, suficient de concrete, că reclamanta ar intenționa să își diminueze elementele de patrimoniu, în scopul neachitării obligațiilor fiscale.

Raportat la circumstanțele cauzei, descrierea, în cuprinsul deciziei contestate, a operațiunilor pretins frauduloase ale reclamantei, nu reprezintă o motivare suficientă pentru luarea unor măsuri de indisponibilizare a patrimoniului debitoarei.

Recurenta-pârâtă a susținut, succint, că măsurile asigurătorii sunt determinate de "...istoricul comportamentului fiscal, perioada lungă de timp în care a desfășurat operațiuni ce nu au avut ca rezultat obținerea de venituri semnificative înregistrate în evidența fiscală, cuantumul operațiunilor raportat la cifra de afaceri, precum și cuantumul prejudiciului raportat la valoarea activelor patrimoniale. Având în vedere comportamentul fiscal al societății A. S.R.L., în speță sustragerea de la plata obligațiilor fiscale prin înregistrarea în evidența contabilă a unor operațiuni fictive de o valoare semnificativă, considerăm că există pericolul ca societatea să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea". Așadar, instituirea măsurilor asigurătorii s-a întemeiat chiar pe faptele imputate reclamantei, care ar urma să conducă la stabilirea creanței fiscale suplimentare, ceea ce implică o totală suprapunere între motivele care determină emiterea deciziei de impunere a obligațiilor fiscale și motivele emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Trimiterea la "istoricul comportamentului fiscal" este generică, nefiind prezentate elemente ale acestui comportament anterior și modul în care conduc la concluzia intenției reclamantei de a îngreuna colectarea.

Este de observat că diferența dintre cele două acte administrativ fiscale - decizia de impunere și decizia de instituire a măsurilor asigurătorii - este evidentă, unul reprezentând un titlu de creanță, care constată o obligație fiscală în sarcina contribuabilului, pe când cel de-al doilea reprezintă o măsură preventivă, pentru adoptarea căreia este necesar să fie îndeplinite condițiile distinct prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015. Dacă legiuitorul ar fi apreciat, ca fiind suficientă pentru instituirea măsurilor asigurătorii, simpla enunțare a intenției de a emite un titlu de creanță, această soluție legislativă s-ar fi regăsit în cuprinsul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015; or, menționând condiția existenței unui pericol de sustragere/ascundere/risipire a patrimoniului, legiuitorul a urmărit ca măsurile de indisponibilizare să fie dispuse în cazuri excepționale, iar nu în oricare situație în care există un dubiu asupra corectitudinii fiscale a contribuabilului. În aceste condiții, evidențierea comportamentului fiscal incorect al contribuabilului în cadrul operațiunilor contabile poate reprezenta un criteriu care să fie avut în vedere la luarea măsurii de indisponibilizare a elementelor de patrimoniu, dar este apreciat a nu fi suficient, prin el însuși, la fundamentarea acestei măsuri.

Nici argumentul respectării de către organul fiscal a modelului deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nu poate fi primit (deși recurenta-pârâtă nu indică actul prin care a fost stabilit acest model), întrucât obligația expunerii unei motivări a deciziei emise este expres prevăzută de art. 213 alin. (5) Codul de procedură fiscală și trebuie respectată indiferent de modelul orientativ elaborat de organul fiscal.

Nefondate sunt și criticile referitoare la neluarea în considerare, de către instanța de fond, a apărărilor formulate de pârâtă în cadrul întâmpinării. Recurenta-pârâtă nu a specificat care argumente au fost omise de prima instanță, critica fiind, așadar, una generică.

Pe de altă parte, din lecturarea conținutului sentinței rezultă că instanța de fond a avut în vedere toate argumentele părților, atât ale reclamantei, cât și ale pârâtei, realizând o examinare efectivă a acestora, astfel cum este dovedită și de respingerea motivului de nelegalitate invocat de reclamantă cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 9 din Codul de procedură fiscală. Instanța de control judiciar reține că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză, obligație îndeplinită în prezenta speță

Prin urmare, întrucât organul fiscal și-a întemeiat decizia contestată exclusiv pe suspiciuni cu privire la faptele reclamantei, fără a dovedi existența unor elemente care să contureze cerința pericolului prevăzută de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, soluția instanței de fond, privind anularea acestei decizii pentru nerespectarea condiției motivării, prevăzute de alin. (5) al aceluiași articol, este legală.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcției Regionale Antifraudă Fiscală 3 Alexandria, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcției Regionale Antifraudă Fiscală 3 Alexandria împotriva sentinței civile nr. 134 din 16 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 martie 2022.