ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 19/2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal la data de 30.10.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională Antifraudă 3 Alexandria, a solicitat instanței de contencios administrativ anularea Deciziei nr. AFTR 8988/21.09.2017 și a Procesului-verbal de control nr. x/15.09.2017, prin care a fost stabilit un prejudiciu estimativ în sumă de 13.284.104 RON.

Prin sentința nr. 1616 din 3 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Regionale Antifraudă 3 Alexandria, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță, examinând considerentele deciziei contestate a reținut că, în opinia organelor fiscale, reclamanta a înregistrat în contabilitate mai multe operațiuni fictive de natură să prejudicieze bugetul de stat. În raport cu aceste elemente de fapt și cu împrejurarea că reclamanta face obiectul unei cercetări penale, organele fiscale au apreciat că există riscul ca reclamanta să-și risipească patrimoniul.

Având în vedere cele reținute, Curtea a apreciat că nu se confirmă alegația reclamantei conform căreia decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu este motivată, în condițiile în care reclamanta nu a adus argumente concrete care să infirme punctual concluzia organelor fiscale.

Ca urmare a celor expuse mai sus, Curtea a constatat că susținerile reclamantei sunt fie nerelevante, fie nefondate, motiv pentru care a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, următoarele:

- prima instanță s-a limitat doar la a reproduce textul legal referitor la cazurile de luare a măsurilor asigurătorii (prevederile art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală), însă cu omisiunea voită a precizării din textul legal, a sintagmei în cazuri excepționale, pentru că doar în astfel de cazuri pot fi luate măsurile asigurătorii, potrivit art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscalăl.

- deși art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală prevede foarte clar că măsurile asigurătorii pot fi luate de organul fiscal doar ca excepție, în decizia contestată nu se menționează că ar exista vreun caz excepțional, cum impune Codul de procedură fiscală și evident nu se arată nici care ar fi acel caz excepțional în concret.

- o altă critică adusă hotărârii primei instanțe constă în lipsa motivării hotărârii, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.. Considerentele trebuie să cuprindă o analiză riguroasă și coroborată a probelor prezentate de părți (art. 264 alin. (1) din C. proc. civ.), de unde se extrag situația de fapt și raporturile juridice dintre părți, care vor sta la baza dezlegării aspectelor litigioase.

- prin nemotivarea deciziei contestate, de către organul fiscal, au fost încălcate și prevederile art. 46 alin. (2) lit. e) Codul de procedură fiscală care impun că actul administrativ fiscal să conțină și motivele de fapt (acestea lipsind complet în speță). Totodată, lipsa motivelor de fapt din decizia contestată atrage sancțiunea nulității relative, în condițiile art. 49 alin. (3) Codul de procedură fiscală

- prin procesul-verbal nr. x/15.09.2017, inspectorii antifraudă au stabilit că societatea A. S.R.L. a înregistrat în contabilitate facturi fiscale cuprinzând operațiuni de aprovizionare cu taxare inversă conținând operațiuni fictive, aducând un prejudiciu estimativ bugetului de stat în sumă totală de 12.654.848 RON, reprezentând impozit pe profit datorat pentru anii 2014, 2015, 2016 și TVA în sumă de 629.256 RON.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului formulat de către S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1616/03.04.2013 pronunțate de către Curtea de Apel București.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 213 alin. (13) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu o acțiune prin care a solicitat să se anularea Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/21.09.2017și Procesul-verbal de control nr. x/15.09.2017, prin care a fost stabilit un prejudiciu estimativ în sumă de 13.284.104 RON.

Prima instanță, pentru considerentele arătate pe scurt la punctul 2, a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Regionale Antifraudă 3 Alexandria, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că deși soluția adoptată nu a fost amplu motivată, totuși nu există o contradicție între considerente sau între considerente și dispozitiv, prima instanță motivând în sensul respingerii acțiunii, considerentele reținute în fundamentarea soluției pronunțate nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reținut.

Cel de al doilea motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Subsumată acestui motiv de casare, prima critică a recurentei are în vedere procesul-verbal nr. x/15.09.2017 prin care inspectorii antifraudă au stabilit că societatea A. S.R.L. a înregistrat în contabilitate facturi fiscale cuprinzând operațiuni de aprovizionare cu taxare inversă conținând operațiuni fictive, aducând un prejudiciu estimativ bugetului de stat în sumă totală de 12.654.848 RON, reprezentând impozit pe profit datorat pentru anii 2014, 2015, 2016 și TVA în sumă de 629.256 RON.

Problema de drept care se impune a fi dezlegată în cauză este dacă procesul-verbal nr. x/15.09.2017 al Direcției Regionale Antifraudă 3 Alexandria are caracterul unui act administrativ fiscal sau reprezintă un act premergător, un document prin care se constată o situație fiscală fără consecințe juridice directe.

Or, potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 1 din Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la momentul emiterii procesului-verbal: "În înțelesul prezentului cod, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: 1. actul administrativ fiscal - actul emis de organul fiscal în exercitarea atribuțiilor de administrare a impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale, pentru stabilirea unei situații individuale și în scopul de a produce efecte juridice față de cel căruia îi este adresat;", iar conform art. 93 - Sfera și actele de stabilire a creanțelor fiscale din același cod:

"(1) Stabilirea creanțelor fiscale reprezintă activitatea de determinare a materiei impozabile, de calculare a bazei de impozitare și a creanțelor fiscale.

(2) Creanțele fiscale se stabilesc astfel:

a) prin declarație de impunere, în condițiile art. 95 alin. (4) și art. 102 alin. (2);

b) prin decizie de impunere emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri.

(3) Dispozițiile alin. (2) sunt aplicabile și în cazurile în care creanțele fiscale sunt scutite la plată conform reglementărilor legale, precum și în cazul unei rambursări de taxă pe valoarea adăugată."

La rândul său, OPANAF nr. 3721/2013 privind aprobarea modelului și conținutului formularelor și documentelor utilizate în activitatea de control a Direcției Generale Antifraudă Fiscală, stabilește că "procesul-verbal reprezintă actul de control bilateral care se întocmește de către inspectorii antifraudă cu ocazia controlului curent, operativ și inopinat sau a controlului tematic, pentru constatarea unor situații faptice și documentare existente la un moment dat, pentru stabilirea stării de fapt fiscale, precum și pentru constatarea unor împrejurări privind săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal și vamal și pentru stabilirea implicațiilor fiscale ale acestora".

În aceste coordonate, de lege lata, procesul-verbal emis de către inspectorii antifraudă nu are trăsăturile definitorii ale actului administrativ fiscal ori ale actului administrativ comun, definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, pentru că nu are prin el însuși aptitudinea de a "da naștere, modifica sau stinge raporturi juridice".

Verificând în concret dacă în cazul procesului-verbal contestat, prin exces de putere, s-ar fi emis totuși un act care are o existență de sine stătătoare și care stabilește obligații fiscale în sarcina recurentei, Înalta Curte constată că procesul-verbal antifraudă, independent de concluziile pe care le conține în privința datoriilor celui controlat, nu generează prin el însuși o obligație de plată.

Din contră, în cuprinsul procesului-verbal se menționează că "procesul-verbal cuprinde doar constatări ale unor situații faptice și documentare, fără a se reține în sarcina persoanei controlate obligația de plată a unor sume la bugetul de stat și nu dă naștere, nu modifică sau nu stinge raporturi juridice".

Pe de altă parte, la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție practica s-a consolidat în sensul prezentei soluții (Deciziile 406/2016, 1546/2016, 2355/2016 ș.a).

În consecință, procesul-verbal nr. x/15.09.2017 al Direcției Regionale Antifraudă 3 Alexandria nu are caracterul unui act administrativ fiscal și nu poate fi cenzurat de instanța de contencios administrativ, acțiunea fiind inadmisibilă.

O altă critică a recurentei se referă la nemotivarea deciziei contestate, de către organul fiscal, cu încălcarea prevederilor art. 46 alin. (2) lit. e) Codul de procedură fiscală, aspect necenzurat de prima instanșă, precum și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală care prevede foarte clar că măsurile asigurătorii pot fi luate de organul fiscal doar ca excepție.

În urma controlului efectuat de către Direcția Regională Antifraudă Fiscală 3 Alexandria la societatea recurentă, a fost încheiat Procesul-verbal de control nr. x/15.09.2017 și Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/21.09.2017prin care s-a instituit poprirea asigurătorie asupra sumelor datorate debitorului de către terți, precum și asupra disponibilităților bănești din conturile bancare, până la concurența sumei de 13.284.104 RON.

Potrivit dispozițiilor art. 213 - Poprirea și sechestrul asigurător alin. (1-8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii actului administrativ menționat mai sus, cuprinzând și modificările aduse prin Ordonanța Guvernului nr. 30/2017:

"(1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun și se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organul fiscal competent.

(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile. Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite.

(2

1

) Prin excepție de la prevederile alin. (2), nu se dispun măsuri asigurătorii pentru debitorul aflat sub incidența legislației privind insolvența sau când acesta nu deține active patrimoniale urmăribile.

(3) Aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât și de instanțele judecătorești ori de alte organe competente, dacă nu au fost desființate în condițiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalități. Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.

(4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal precizează debitorului că prin constituirea unei garanții la nivelul creanței stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.

(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent.

(6) Măsurile asigurătorii dispuse potrivit alin. (2), precum și cele dispuse de instanțele judecătorești sau de alte organe competente se duc la îndeplinire în conformitate cu dispozițiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător.

(7) În situația în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanță acestea încetează dacă titlul de creanță nu a fost emis și comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. În cazuri excepționale, acest termen poate fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie. Organul fiscal are obligația să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze garanția.

(8) Prin excepție de la prevederile alin. (7), în situația în care au fost instituite măsuri asigurătorii și au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii subzistă până la data soluționării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanța de judecată. După comunicarea soluției date de către organele de urmărire penală sau hotărârii judecătorești, în cazul în care măsurile asigurătorii instituite de către organul fiscal competent nu se transformă în măsuri executorii potrivit legii, acestea se ridică de către organul care le-a dispus.

(8

1

) În situația în care au fost constituite garanții în vederea ridicării măsurilor asigurătorii, acestea trebuie menținute pentru toată perioada de valabilitate în care ar fi fost menținute măsurile asigurătorii potrivit alin. (7) sau (8), după caz. Organul fiscal execută garanțiile constituite potrivit art. 211 lit. b) în ultima zi de valabilitate a acestora în cazul în care debitorul nu prelungește valabilitatea garanției. În acest caz, suma de bani va fi virată în contul de garanții menționat de organul de executare silită și reprezintă o garanție potrivit art. 211 lit. a)." De asemenea, potrivit punctului 2.1 lit. a) și c) din Ordinul nr. 2605/21 octombrie 2010, pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii actului administrativ atacat:

"Organul de control prevăzut la pct. 1.1 lit. a) poate dispune măsuri asigurătorii ori de câte ori sunt indicii că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în următoarele situații: a) în urma constatării unor acte și fapte care pot constitui infracțiuni de evaziune fiscală sau fraudă fiscală și vamală, în cazul cărora prejudiciul nu a fost stabilit prin acte administrative fiscale de impunere, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare;(...) c) în situația în care urmează să fie stabilite obligații fiscale cu ocazia acțiunii de con În interpretarea textului art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, apreciem că legiuitorul a definit în ce constă starea de pericol (sustragerea/ascunderea/risipirea patrimoniului) și care sunt consecințele acesteia (se periclitează colectarea), iar pentru a stabili în ce măsură se justifică instituirea măsurilor asiguratorii, pot fi avute în vedere și alte elemente decât cele indicate anterior.

În interpretarea textului art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, Înalta Curte constată că legiuitorul a definit în ce constă starea de pericol (sustragerea/ascunderea/risipirea patrimoniului) și care sunt consecințele acesteia (se periclitează colectarea), iar pentru a stabili în ce măsură se justifică instituirea măsurilor asiguratorii, pot fi avute în vedere și alte elemente decât cele indicate anterior. În acest context, trebuie analizat în ce măsură, dispunerea măsurilor asiguratorii în decizia contestată, poate fi considerată motivată, prin raportare la detalierea unui anumit comportament fiscal al contribuabilului. Trebuie subliniat faptul că motivele care fundamentează concluzia unor debite fiscale suplimentare nu pot justifica prin ele însele instituirea unei măsuri asiguratorii.

Prin decizie, deși se reia situația de fapt constatată prin procesul-verbal de control, nu se motivează în concret, cu argumente suficient de precise și concordante, nici existența unei situații excepționale, nici a pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. 581/2019, Curtea Constituțională a României a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în redactarea anterioară modificării prin Ordonanța Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituționale.

De asemenea, prin aceeași decizie, s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de aceeași parte în dosarul aceleiași instanțe și s-a constatat că prevederile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum au fost modificate prin Ordonanța Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituționale.

În considerentele acestei decizii, Curtea a statuat, între altele, că:

"40. În ceea ce privește prevederile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum au fost modificate prin Ordonanța Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, deși instituie o limită temporală până la care subzistă măsurile asigurătorii, și anume până la data soluționării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanța de judecată, Curtea constată că acest interval de timp nu poate fi calificat drept un termen rezonabil în interiorul căruia organele judiciare ar fi obligate să acționeze (a se vedea paragraful 29 al prezentei decizii). Curtea reține că, în realitate, măsurile asigurătorii luate în faza administrativ-fiscală în noua reglementare sunt mai intruzive, întrucât se mențin de jure până la soluționarea cauzei. Or, astfel cum s-a arătat în privința art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în redactarea anterioară modificării aduse prin Ordonanța Guvernului nr. 30/2017, menținerea măsurii asigurătorii administrativ-fiscale în cursul procesului penal pentru o lungă perioadă de timp, și nu ca măsură tranzitorie pentru a asigura trecerea în bune condiții de la procedura administrativ-fiscală la cea penală, reprezintă, de principiu, o încălcare a dispozițiilor art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) și art. 44 din Constituție. Astfel, textul analizat consacră o intruziune a organului fiscal în desfășurarea procesului penal, creându-se o tensiune normativă între prevederile Codului de procedură fiscală și cele ale C. proc. pen. și neagă competența organelor judiciare de a dispune ele însele măsuri asigurătorii, fiind, astfel, ținute de măsura asigurătorie dispusă de organul fiscal, ceea ce înseamnă că sunt înlăturate garanțiile procesuale ce caracterizează luarea măsurii asigurătorii de către organul judiciar. Prin urmare se încalcă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii și securitatea juridică a persoanei, respectiv dreptul la un proces echitabil prevăzute de art. 1 alin. (5) și art. 21 alin. (3) din Constituție. Totodată, este afectat iremediabil dreptul de proprietate privată al contribuabilului asupra bunului supus măsurii antereferite, contrar art. 44 din Constituție."

Or, în cauza de față, se poate observa că măsurile asigurătorii au fost instituite în anul 2017, că de atunci până în prezent au trecut mai mult de trei ani, timp în care organele fiscale nu au emis o decizie de impunere pentru aceste obligații fiscale suplimentare. Luând în calcul perioada îndelungată de incertitudine a obligațiilor fiscale ale societății, precum și faptul că instituirea măsurilor asigurătorii constituie o procedură excepțională luată în cazuri temeinic justificate, Înalta Curte constată că intimatele pârâte nu mai justifică instituirea acestei măsuri, critica formulată fiind fondată.

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1616 din 3 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, va casa sentința recurată și, rejudecând: va admite în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Regionale Antifraudă Fiscală Alexandria, va anula Decizia nr. AFTR 8988/21.09.2017 emisă de pârâtă și va respinge capătul de cerere privind anularea Procesului - Verbal de control nr. 2915/15.09.2017, ca inadmisibil.

În temeiul art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata - pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Regionale Antifraudă Fiscală Alexandria, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 RON, reprezentând onorariu avocațial în recurs, și 250 RON, taxă judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1616 din 3 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Regionale Antifraudă Fiscală Alexandria.

Anulează Decizia nr. AFTR 8988/21.09.2017 emisă de pârâtă.

Respinge capătul de cerere privind anularea Procesului - Verbal de control nr. 2915/15.09.2017, ca inadmisibil.

Obligă intimata - pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Regionale Antifraudă Fiscală Alexandria, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 RON, reprezentând onorariu avocațial în recurs, și 250 RON, taxă judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 ianuarie 2021.