ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1050/2021

Ședința publică din data de 23 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost modificată la data de 12.09.2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 3 Alexandria, a solicitat anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. AFTR 4081/21.04.2017.

Prin sentința civilă nr. 2956 din data de 21.06.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 3 Alexandria, ca neîntemeiată; a respins contestația formulată în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, invocând motive de recurs ce pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurenta - reclamantă a susținut că, prin sentința recurată, instanța de fond a apreciat greșit faptul că prin intermediul contestației se pot aduce doar critici cu privire la modul de instituire a măsurilor asigurătorii, fără a putea critica aspecte care țin de fondul creanțelor fiscale.

Măsurile asigurătorii sunt instituite pentru a garanta o datorie fiscală, iar în situația în care această datorie este determinată eronat, măsurile impuse devin abuzive. Organul fiscal nu are posibilitatea instituirii unor măsuri asigurătorii stabilite în mod aleatoriu, fără fundament legal.

Chiar și în situația în care s-ar aprecia că se pot aduce critici doar cu privire la modul de instituire a masurilor asigurătorii, oricum suntem în prezența unui abuz săvârșit de reprezentanții instituției intimate cât timp nu există niciun element care să sprijine ipoteza conform căreia societatea ar fi intenționat să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale.

În conformitate cu prevederile art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală măsurile asigurătorii se pot dispune doar "în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta (n.n.: debitorul) să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea".

Or, la dosarul cauzei nu există nicio dovadă că societatea s-ar putea sustrage de la plata contribuțiilor stabilite în mod legal.

Recurenta este o companie cu un capital social subscris și integral vărsat de 500.000 RON, cu 124 angajați, fiind situată în primii 5 agenți economici la nivel național în domeniul fabricării plasei din fibră de sticlă.

Mai mult, instituția intimată a realizat un abuz inclusiv atunci când a hotărât instituirea măsurilor asigurătorii sub toate formele prevăzute de lege aspect ce are ca unic rezultat blocarea activității reclamantei.

Prin decizia criticată, instituția intimată a dispus atât instituirea popririi asiguratorie asupra tuturor conturilor bancare deținute de reclamantă, cât și instituirea popririi asigurătorii asupra sumelor datorate societății de partenerii comerciali.

Or, dat fiind faptul că societății reclamante i s-au blocat toate posibilitățile de a realiza venituri, este evident că nu mai are resursele necesare pentru achiziționarea materiei prime pentru realizarea obiectului de activitate.

În opinia recurentei, această practică este abuzivă cu atât mai mult cu cât toate bunurile societății noastre fuseseră deja puse sub sechestru.

Recurenta a criticat sentința instanței de fond și în ceea ce privește respingerea susținerilor referitoare la realizarea controlului în lipsa reprezentanților legali ai societății sau, atunci când aceștia au fost prezenți, fără a li se da posibilitatea să fie asistați de traducători autorizați.

Reprezentanții legali ai recurentei sunt cetățeni chinezi, nevorbitori de limbă română, iar reprezentanții instituției pârâte au solicitat ca Procesul-Verbal nr. x/22.03.2017 să fie "însușit" și de administratorul și directorul general ai societății (cetățeni chinezi), cărora li s-a impus să semneze procesul-verbal fără să cunoască conținutul acestuia.

Prin această atitudine a organului fiscal s-a creat un prejudiciu reclamantei prin aceea că nu li s-a dat posibilitatea să-și exprime un punct de vedere pertinent prin intermediul căruia să încerce să lămurească cele criticate în cadrul prezentului dosar.

Recurenta a susținut, de asemenea, că inclusiv reprezentanții instituției intimate recunosc că anumite sume indicate în cuprinsul Procesul-Verbal nr. x/22.03.2017 și, implicit, în cuprinsul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/21.04.2017sunt eronate.

În fine, a mai susținut că prima instanță a respins în mod eronat probatoriul solicitat care avea rolul de a stabili dacă măsurile asigurătorii sunt sau nu excesive.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte îl constată nefondat pentru următoarele argumente:

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 213 alin. (13) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu o acțiune îndreptată împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/21.04.2017emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 3 Alexandria.

Prin decizia a cărei anulare se solicită de către reclamantă s-a constatat de către organele de control existența pericolului de a se sustrage de la urmărire sau de a ascunde sau risipi patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Decizia organelor de control a instituirii acestei măsuri asigurătorii este justificată și prin faptul că suma de 3.526.973,66 RON estimată ca prejudiciu adus bugetului de stat excede cu mult posibilităților de plată ale societății A. S.R.L., întrucât înregistrează și datorii semnificative către furnizori, aceasta nedeținând bucuri imobile înregistrate (conform balanței de verificare aferentă lunii decembrie 2016).

S-a avut în vedere, de asemenea, istoricul comportamentului fiscal, perioada lungă de timp în care a desfășurat operațiuni ce nu au avut ca rezultat obținerea de venituri înregistrate în evidența fiscală, cuantumul operațiunilor raportat la cifra de afaceri, precum și cuantumul prejudiciului raportat la valoarea activelor patrimoniale.

Măsura a fost dispusă prin raportare la dispozițiile art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură Fiscală, modalitatea de aducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii fiind sechestrul asigurător pentru bunuri mobile, inclusiv titlurile de valoare și bunuri mobile necorporale, poprirea asiguratorie asupra sumelor datorate debitorului de către terț și poprirea asiguratorie asupra disponibilităților bănești din conturile bancare.

Potrivit dispozițiilor art. 213 - Poprirea și sechestrul asigurător alin. (1-5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii actului administrativ atacat:

"(1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun și se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organul fiscal competent.

(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile.

(3) Aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât și de instanțele judecătorești ori de alte organe competente, dacă nu au fost desființate în condițiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalități. Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.

(4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal precizează debitorului că prin constituirea unei garanții la nivelul creanței stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.

(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent."

De asemenea, potrivit punctului 2.1 lit. a) și c) din Ordinul nr. 2605/21 octombrie 2010, pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii actului administrativ atacat:

"Organul de control prevăzut la pct. 1.1 lit. a) poate dispune măsuri asigurătorii ori de câte ori sunt indicii că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în următoarele situații:

a) în urma constatării unor acte și fapte care pot constitui infracțiuni de evaziune fiscală sau fraudă fiscală și vamală, în cazul cărora prejudiciul nu a fost stabilit prin acte administrative fiscale de impunere, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare;(...)

c) în situația în care urmează să fie stabilite obligații fiscale cu ocazia acțiunii de control prin acte administrative fiscale de impunere;"

Astfel, nu se poate ignora faptul că textul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 face referire expresă la o stare de pericol, aspect ce implică posibilitatea aplicării unei prezumții simple (în sensul că debitorul intenționează să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul) întemeiată pe un fapt vecin și conex. Practic, condiționând aplicarea măsurii asiguratorii de existența unor acțiuni certe de risipire/diminuare/sustragere a patrimoniului, rămâne fără conținut textul de lege care permite instituirea de măsuri asiguratorii prin raportare la o stare de pericol și nu la un anumit rezultat. Altfel spus, sintagma utilizată de legiuitor, respectiv "există pericolul", configurează o situație viitoare și nu faptul consumat al diminuării patrimoniului.

În interpretarea textului art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, Înalta Curte constată că legiuitorul a definit în ce constă starea de pericol (sustragerea/ascunderea/risipirea patrimoniului) și care sunt consecințele acesteia (se periclitează colectarea), iar pentru a stabili în ce măsură se justifică instituirea măsurilor asiguratorii, pot fi avute în vedere și alte elemente decât cele indicate anterior.

În acest context, trebuie analizat în ce măsură, dispunerea măsurilor asiguratorii în decizia contestată, poate fi considerată motivată, prin raportare la detalierea unui anumit comportament fiscal al contribuabilului. Trebuie subliniat faptul că motivele care fundamentează concluzia unor debite fiscale suplimentare nu pot justifica prin ele însele instituirea unei măsuri asiguratorii.

În cazul dedus judecății, prin raportare la conținutul concret al actului atacat, se impune a fi avute în vedere o serie de elemente, de natură să justifice concluzia existenței unei stări de pericol. Organul fiscal a precizat că societatea a înregistrat nejustificat cheltuieli cu materii prime care nu au corespondent în producția obținută și veniturile raportate, existând astfel suspiciunea rezonabilă că în realitate această cantitate a fost comercializată fără a fi întocmite documente justificative și fără a fi înregistrate veniturile obținute. Astfel, având în vedere istoricul comportamentului fiscal, perioada lungă de timp în care a desfășurat operațiuni ce nu au avut ca rezultat obținerea de venituri înregistrate în evidența fiscală, cuantumul operațiunilor raportat la cifra de afaceri, precum și cuantumul prejudiciului raportat la valoarea activelor patrimoniale, a apreciat că se impune instituirea măsurilor asiguratorii, fiind îndeplinită condiția existenței unui pericol real ca debitoarea să își risipească patrimoniul.

Recurenta-reclamantă neagă situațiile factuale anterior enunțate, aducând justificări nepertinente și nedovedite, potrivit cărora concluziile organelor de control sunt eronate, fiind determinate de existența unor erori de înregistrare în evidențele contabile a cantităților reale achiziționate de societate, însă aceste afirmații nu pot fi primite, fiind aspecte ce țin de fondul creanțelor fiscale.

Pentru verificarea caracterului eronat al obligațiilor fiscale reclamanta va avea deschisă calea contestației administrative și judiciare la momentul emiterii deciziei de impunere.

În ceea ce privește împrejurarea că reprezentanții legali ai societății - cetățeni chinezi nevorbitori de limba română - nu au fost prezenți pe întreaga perioadă în care s-a desfășurat controlul, iar atunci când au fost prezenți, nu au fost asistați de traducători autorizați, creând un prejudiciu reclamantei prin aceea că nu li s-a dat posibilitatea să-și exprime un punct de vedere pertinent, trebuie observat că organul fiscal nu este obligat să efectueze controlul în prezența personală a reprezentanților legali ai societății, când întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situației fiscale reale privind executarea obligațiilor contribuabilului/plătitorului sau pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege.

Este evident că instituirea acestor măsuri trebuie să beneficieze de o anumită promptitudine și se bazează pe un element de surprindere a contribuabilului, în sensul că la constatarea condițiilor prevăzute de lege, măsurile asigurătorii se impun prin forța pericolului depistat, iar o consultare prealabilă a contribuabilului nu ar face decât să permită acestuia să accentueze comportamentul ilicit depistat de organul fiscal.

Mai mult decât atât, reprezentanții reclamantei, economistul - șef B., a comunicat anterior note explicative la data de 21.02.2017 și la data de 02.03.2017, având astfel posibilitatea reală de a exprima un punct de vedere cu privire la situația de fapt verificată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2956 din 21 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 februarie 2021.