ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4899/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018 din 15.02.2018, reclamantul A. a contestat decizia de instituire a masurilor asigurătorii nr. x din 11.12.2017 emisa de Agenția Naționala de Administrare Fiscala. Prin cererea adițională înregistrată la instanță la data de 28.03.2018, reclamantul a solicitat și anularea unor acte de executare emise de pârâtă, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 49 și 50 din Legea nr. 207/2015. Prin încheierea din 11.10.2018, cererea adițională a fost disjunsă și înregistrată separat.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 5406 din 17 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agentia Națională de Administrare Fiscală, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 5406 din 17 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-reclamant a apreciat ca hotararea instantei fondului nu este motivata nici in fapt si nici in drept, invocând cu privire la acest aspect dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În opinia sa, din considerentele hotararii recurate se poate constata si retine ca singura motivare pe care se intemeiaza solutia pronuntata se refera la observarea faptului "ca organul fiscal a motivat existenta cazului exceptional, respectiv venituri declarate foarte reduse in comparatie cu veniturile constatate semnificative si a caror sursa nu a fost identificata, declaratii contradictorii, comportament de neconformare". Or, chiar si daca toate aceste presupuse imprejurari enuntate de instanta, ar fi reale, sustinerea instantei nu are nicio legatura cu obiectul cauzei ci, cel mult, ar putea avea legatura cu fondul altui proces in care se judeca legalitatea deciziei in baza careia s-au instituit masurile asiguratorii. In cauza pendinte, organul fiscal trebuia sa dovedeasca care sunt cazurile exceptionale care au fundamentat luarea masurile asiguratorii, din ce fapte sau acte rezulta pericolul incercarii reclamantului de a se sustrage de la plata unei eventuale creante fiscale, sau ca incearcă sa rispească patrimoniul personal. In consecinta, în opinia sa, instanta fondului nu a motivat hotararea luata, poate si pentru ca insusi organul fiscal nu a motivat si nici nu a devedit existenta conditiilor prevazute de art. 213 Codul de procedură fiscală, pentru luarea masurilor asiguratorii. Recurentul-reclamant a mai considerat ca prima instantă a incalcat prevederile art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, motiv intemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Enunțând dispozitiile art. 213 alin (2) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, a arătat că, în opinia sa, instanta de fond trebuia sa observe, din dispozitiile legale sus-mentionate, ca masurile asiguratorii se dispun in cazuri exceptionale, in situatia in care exista pericolul sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului. Pericolul la care face referire art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală trebuie să fie unul concret și obiectiv, in sensul existentei unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligațiilor, prin acte de dispoziție apte să îi diminueze patrimoniul, în opțiunea legiuitorului pericolul fiind extrinsec faptelor controlate. Organul fiscal nu a motivat în niciun mod luarea măsurilor asiguratorii, neinvocând nici o situatie concretă a existentei pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului reclamantului, cu consecinta periclitării sau îngreunării colectării. Cu toate acestea, instanta de judecata s-a limitat numai la a cita in mod generic prevederile legale si a facut trimitere la unele afirmatii ale organului fiscal cu privire la unele operatiuni care au facut obiectul controlului fiscal, care nu au legatura cu obiectul pricinii de luare a masurilor asiguratorii prevazute de art. 213 din lege. Drept urmare, recurentul nu s-a aflat in situatia exceptionala prevazuta de dispozitiile Codul de procedură fiscală pentru instituirea masurilor asiguratorii astfel ca, in mod nelegal, instanta de fond a dispus respingerea actiunii. Mai mult, asa cum a aratat in mod constant Inalta Curte, această modalitate de instituire a măsurii asiguratorii de catre ANAF si acceptata de instanta fondului aduce atingere dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la CEDO, având în vedere că, deși a avut loc o restrângere a dreptului de proprietate al debitorului, nu s-a justificat în nici un mod cauza acestei restrângeri, or în analiza respectării dreptului de proprietate de către autoritatea pârâtă, este important a se respecta principiul proportionalității dintre ingerință și motivele care justifică ingerința în dreptul de proprietate. A mai susținut ca intimata - parata nu a respectat dispozitiile art. 213 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 si nu a dispus ridicarea masurilor asiguratorii in termenul de 6 luni respectiv 1 an, in conditiile in care alin. (81), din aceiasi lege, care trimite expres la alin. (7) a fost declarat neconstitutional, prin decizia CCR nr. 581/2019. Totodată, recurentul a arătat ca la data de 13.12.2017 ANAF a depus plangerea penala impotriva sa, sub aspectul savarsirii infractiunilor de evaziune fiscala si de spalare a banilor, iar, prin ordonanta nr. 614/P/2019, emisa de Parchetul de pe langa Tribunalul Giurgiu, ramasa definitiva prin respingerea plangerii de catre Prim Procuror s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul savarsirii infractiunii de evaziune fiscala si spalare de bani, intrucat presupusele fapte nu exista. Plangerea ANAF indreptata impotriva ordonantei de clasare a fost respinsa definitiv de Tribunalul Giurgiu, prin Incheierea din 14.01.2020, pronuntata in dosarul nr. x/2016.

Apărările formulate în recurs Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute. În esență, intimata-pârâtă a susținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 213 Codul de procedură fiscală.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 18 mai 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 21 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Prin Decizia A VEF 6481 din 11.12.2017, pârâta a instituit măsurile asigurătorii prevăzute de art. 213 din Legea nr. 207/2015, acestea având la bază sumele stabilite prin Decizia de impunere privind impozitul pe venit stabilit suplimentar nr. A VEF 5693 din 10.11.2017, până la concurența sumei de 1.702.296 RON. Prin cererea cu care a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a contestat decizia de instituire a masurilor asigurătorii nr. x din 11.12.2017 emisa de Agenția Naționala de Administrare Fiscala. Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamantul formulând critici din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Înalta Curte nu poate reține criticile formulate de recurent cu privire la faptul că instanța de fond nu a motivat sentința în fapt și în drept, care se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Astfel, instanța de control judiciar amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii de chemare în judecată. În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În cauză sunt incidente însă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sentința de fond urmând să fie reformată în baza acestui caz de casare. Astfel, Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 213 alin. (2) din Codul fiscal, "se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea." Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. Decizia A VEF 6481 din 11.12.2017 emisă de pârâta ANAF, prin care, cu privire la reclamant, s-a dispus înființarea popririi asigurătorii asupra asupra bunurilor mobile si imobile, precum si a sumelor urmaribile datorate cu orice titlu de către terțe persoane, a fost emisă în temeiul dispozițiilor art. 213 Codul de procedură fiscală, iar conform alin. (5) al acestui articol decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată. Instanța de control judiciar, examinând conținutul acestei decizii, contrar opiniei curții de apel, constată ca aceasta nu îndeplinește condiția esențială a unei motivări care să permită controlul legalității actului în procedura contenciosului administrativ. Din interpretarea dispozițiilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, rezultă că măsurile asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, se pot dispune în cazuri excepționale, legiuitorul explicitând această sintagmă, prin redarea unor situații precum existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Înalta Curte reține că legalitatea actului administrativ se analizează prin raportare la condițiile de formă și de fond existente la momentul emiterii actului, iar motivele avute în vedere de autoritatea emitentă trebuie să se regăsească chiar în conținutul actului administrativ, lipsa unei motivări corespunzătoare neputând fi suplinită nici prin conținutul altor acte emise de autoritatea publică. Astfel, aspectele evidențiate în cuprinsul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestate nu reprezintă decât o motivare generică, fără a fi detaliate în concret argumentele pe care autoritatea fiscală le-a avut în vedere pentru a concluziona că reclamantul prezintă risc cu privire la îndeplinirea obligațiilor fiscale, respectiv existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. În acest context, nu pot fi primite reținerile autorității publice în sensul că ipotezele prevăzute de textul în discuție se verifică prin venituri declarate foarte reduse în comparație cu venituri constatate semnificative și a căror sursă nu a fost identificată, declarații contradictorii, comportament de neconformare, susțineri la care, de altfel, a făcut trimitere și prima instanță, în considerentele sentinței recurate atunci când a reținut îndeplinirea condițiilor art. 213 Codul de procedură fiscală . Așa fiind, rezultă că pericolul la care face referire art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală trebuie să fie unul concret și obiectiv, în sensul existenței unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale care îi vor incumba, precum golirea conturilor societății, vânzarea activelor societății, antecedentele fiscale ale asociaților sau administratorilor societății, pericolul fiind unul extrinsec faptelor controlate, în sensul că rezultă din acțiuni/inacțiuni ale contribuabilului distincte de operațiunile care au făcut obiectul controlului fiscal, așadar din împrejurări exterioare operațiunilor controlate. O interpretare contrară ar avea semnificația faptului că, ori de câte ori organele fiscale ar constata că anumite obligații fiscale suplimentare în sarcina unui contribuabil, determinate de faptul că anumite operațiuni nu au fost tratate corect din punct de vedere fiscal, acestea ar fi îndreptățite să ia măsuri asigurătorii, ceea ce ar transforma aceste măsuri în regulă, iar nu în excepție, astfel cum au fost reglementate. Prin urmare, Decizia contestată nu apare ca fiind suficient argumentată, în condițiile în care nu sunt indicate în mod expres criteriile în baza cărora s-a formulat concluzia potrivit căreia ar fi aplicabile dispozițiile cu caracter de excepție ale art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru a oferi instanței posibilitatea sa verifice sub aspectul legalitații actul administrativ contestat. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul formulat de reclamant, va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite acțiunea și va anula decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x din 11.12.2017 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală.