ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3979/2022

Ședința publică din data de 15 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 31.08.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Inspecția Judiciară solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea rezoluției nr. 1380/24.04.2020, primita în 10.07.2020 și a rezoluției C 20-944/6.08.2020, primită în 14.08.2020 dispuse de către Inspecția Judiciara prin care a fost clasată sesizarea reclamantului si a fost respinsă contestația cu menținerea rezoluției de clasare.

Prin sentința civilă nr. 260 din 4 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 260 din 4 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că motivarea sentinței recurate a fost preluată din decizia nr. 269/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, în opinia sa, motivarea este formală, neconformă legii, contradictorie, străină de natura pricinii, fiind încalcate dispozițiile art. 425 C. proc. civ., întrucât nu s-au arătat motivele pentru care s-au înlăturat cererile/susținerile reclamantului, motivarea fiind părtinitoare și injustă.

În fine, a arătat recurentul că judecătorul nu a analizat problema de drept dedusă judecății prin raportare și la susținerile reclamantului, la cadrul normativ aplicabil, la probatoriul administrat în cauză, în sentință fiind redate fidel susținerile pârâtei.

Referitor la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că sentința a fost dată cu încălcarea și aplicarea vădit greșită a normelor de drept material incidente cauzei, obiectul cauzei neavând legătură cu obiectul cauzei din care a fost preluată integral motivarea, fapta nefiind de pronuntare a unor hotărâri judecătorești prin nerespectarea cu încălcarea deciziilor Curții Constituționale a deciziei ÎCCJ pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, astfel cum este cazul reclamantului.

De asemenea, a apreciat că au fost aplicate gresit dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, art. 509 alin. (1) pct. 1, art. 510 alin. (1) C. proc. civ., art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, art. 97 din Legea nr. 303/2004, invocând soluțiile date de instante în dosarul nr. x/2015, evidențiind pretinsele erori de judecată.

În final, a invocat depunerea în termenul legal a sesizării din 16.03.2020.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că hotărârea recurată este legală, nefiind susceptibilă de criticile formulate de reclamant din perspectiva motivelor de casare invocate.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul a reiterat susținerile din cererea de recurs.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 18 iunie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 15 septembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

La data de 17 mai 2021, recurentul-reclamant a depus la dosar precizări,

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și raportat la prevederile legale din materia supusă verificării, Înalta Curte reține că recursul reclamantului este nefondat.

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, cu o cerere, prin care a solicitat anularea rezoluției nr. 1380/24.04.2020, primita în 10.07.2020, și a rezoluției C 20-944/06.08.2020, primită în 14.08.2020 emise de Inspecția Judiciara, prin care a fost clasată sesizarea reclamantului si a fost respinsă contestația cu menținerea rezoluției de clasare.

Prin sentința recurată acțiunea a fost respinsă, reclamantul înțelegând să formuleze critici din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciind că aceste dispoziții nu sunt incidente în cauză.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că susținerile recurentului-reclamant sunt nefondate.

Astfel, verificând sentința atacată prin prisma argumentelor invocate de recurentul-reclamant sub acest aspect, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar.

În acest context, Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Altfel spus, motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale prin raportare la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

În acest sens, Curtea de Apel București a analizat criticile formulate de reclamant, examinând impedimentul procedural prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind prescripția unei eventuale răspunderi disciplinare a magistraților, potrivit rezoluției atacate și văzând actele dosarului atașat de Inspecția Judiciară, reținând că reclamantul a formulat sesizarea sa către pârâtă la data de 17.03.2020, cu privire la modul de instrumentare a dosarului x/2015, în care acesta a avut calitatea de parte, devenind incidente aceste dispoziții legale. Totodată, au fost examinate, totodată și susținerile reclamantului în sensul că sesizarea adresată pârâtei la data de 16.03.2020 a fost formulată în termen legal, prin raportare la împrejurarea că, ulterior hotărârii nr. 6072/15.12.2016, au urmat si alte hotărâri care contin grave erori judiciare, respectiv hotărârea nr. 3181/04.09.2017 și hotărârea nr. 635/2020, reținându-se că sesizarea în discuție a fost făcută în legătură cu faptele judecătorilor care au pronunțat hotărârea nr. 6072/15.12.2016, nefacând referiri la alte hotărâri judecătorești, astfel că hotărârile din anul 2017, respectiv 2020, nu pot fi avute în vedere în sensul invocat de reclamant.

În aceste condiții faptul că prima instanță nu a răspuns punctual la fiecare susținere din cererea de chemare în judecată ori fiecărei nuanțe a interpretării date de reclamant dispozițiilor legale apreciate de acesta ca fiind incidente în cauză nu este de natură să ducă la concluzia că sentința nu este motivată corespunzător.

Împrejurarea că recurentul-reclamant nu este, de fapt, de acord, cu concluzia la care a ajuns instanța de fond, nu echivalează cu lipsa de raționament juridic sau cu nemotivarea hotărârii, astfel încât această critică nu poate fi primită.

Înalta Curte constată că nu poate fi reținută nici teza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul existenței de motive contradictorii cu privire la sentința recurată, neregăsindu-se în cauză niciuna dintre ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul acestor dispoziții, respectiv existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, reflectarea în considerente a unui caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raționamentul care a stat la baza pronunțării soluției, situația când instanța s-a pronunțat cu privire la altă acțiune decât cea care face obiectul litigiului.

În fine, constată instanța de control judiciar că în cauză nu se identifică nici motive străine de natura pricinii, în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța aplicând dispozițiile legale incidente situaței de fapt deduse judecății, astfel cum s-a reținut în concret anterior, trimiterile la Decizia nr. 269/2017 a ÎCCJ - Complet de 5 judecători, în vederea consolidării argumentării propriei interpretări a dispozițiilor legale nefundamentând incidența acestei teze a motivului de casare analizat.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța de control judiciar constată că nici acesta nu este incident în cauză.

Dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează situațiile în care instanța de fond evocă norme de drept substanțial incidente situației în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii.

Or, recurentul-reclamant, în susținerea nemultumirii față de hotărârea recurată, a expus prin motivele de recurs argumente similare cu cele invocate în fața primei instanțe, care au fost corespunzător analizate de aceasta, Înalta Curte împărtășind pe deplin soluția pronunțată.

Astfel, se reține că potrivit art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, acțiunea disciplinară poate fi exercitata în termen de 30 zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită.

Dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 instituie termenul de prescripție de 2 ani pentru exercitarea acțiunii disciplinare, iar nu pentru soluționarea acțiunii disciplinare prin hotărârea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii.

Potrivit prevederilor art. 48 alin. (2) din aceeași lege "(…) ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau, după caz, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție poate exercita acțiunea disciplinară prin sesizarea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii", art. 50 alin. (1) stabilind că "Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii soluționează acțiunea disciplinară printr-o hotărâre".

Din aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată, în acord cu opinia judecătorului fondului, că sintagma "exercitarea acțiunii disciplinare" vizează momentul sesizării Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță disciplinară, iar nu momentul pronunțării hotărârii de această instanță, în acest sens fiind și dispozițiile Deciziei nr. 269/2017 a ÎCCJ - Complet de 5 judecători, la care s-a făcut trimitere în sentinaț recurată.

Prin urmare, dacă pentru exercitarea acțiunii disciplinare este impus un termen de 2 ani de la data posibilei abateri, cu atât mai mult același text legal este aplicabil și în ceea ce privește posibilitatea efectuării verificărilor, aceasta fiind împiedicată "in limine litis", chiar de la debutul oricărei verificări în situația în care posibila abatere nu ar mai putea fi cercetată disciplinar și nu ar mai putea fi exercitată acțiunea disciplinară prin împlinirea termenului antemenționat.

În situația în care nu ar fi reglementat un termen de prescripție a aplicării sancțiunii disciplinare, s-ar ajunge la concluzia inacceptabilă din perspectiva principiilor generale ale răspunderii juridice că legiuitorul a consacrat teoria prescriptibilității răspunderii disciplinare contrapusă ipotezei imprescriptibilității răspunderii.

În aceste condiții, având în vedere că acest termen, în ce privește faptele imputate la data de 15.12.2016 - data pronunțării deciziei nr. 6072/2016 de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015 - s-a împlinit la data de 15.12.2018, ulterior acestei date este imposibilă exercitarea acțiunii disciplinare, context în care, în mod corect pârâtul a clasat sesizarea, iar prima instanță a confirmat această soluție, constatând că acțiunea disciplinară nu mai poate fi exercitată față de împlinirea termenului de 2 ani de la data săvârșirii posibilei fapte.

Or, potrivit rezoluției atacate și văzând actele dosarului atașat de Inspecția Judiciară, se reține că reclamantul a formulat sesizarea sa către pârâtă la data de 17.03.2020 cu privire la modul de instrumentare a dosarului x/2015, în care acesta a avut calitatea de parte.

Înalta Curte constată că, în mod corect judecătorul fondului nu a avut în vedere susținerile reclamantului cu privire la faptul că ulterior hotărârii nr. 6072/15.12.2016, au fost pronuțate și alte hotărâri care contin grave erori judiciare, respectiv hotărârea nr. 3181/04.09.2017 și hotărârea nr. 635/2020, în raport de care, în opinia sa, sesizarea pe care a formulat-o în data de 16.03.2020 a fost formulată în termen legal, având în vedere că, din cuprinsul sesizării formulate de către reclamant la data de 17.03.2020, rezultă că acesta a sesizat Inspecția Judiciară în legătură cu faptele judecătorilor care au pronunțat hotărârea nr. 6072/15.12.2016, sesizarea nefacând referiri la alte hotărâri judecătorești.

În concluzie, sentința recurată este legală, motivele de nelegalitate și argumentele astfel cum au fost invocate în susținerea acestora nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 260 din 4 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 15 septembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.