ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 432/2020

Ședința publică din data de 29 ianuarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 03 noiembrie 2016, pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, a solicitat anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din 20.10.2016, emisă de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 67 din 22 martie 2017, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală și a dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/20.10.2016, emisă de ANAF - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Antifraudă 2 Constanța.

Împotriva sentinței civile nr. 67 din 22 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâta a susținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală și cele ale capitolului III lit. A) din OMFP nr. 2546/2016 privind procedura de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii, pentru a justifica instituirea acestor măsuri, organul fiscal trebuie să aprecieze că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire ori să își ascundă ori să își risipească patrimoniul. În cauză, prin verificările efectuate de inspectorii antifraudă, s-a constatat că anumite acte și fapte ale societății supuse controlului pot constitui infracțiuni de evaziune fiscală și vamală, sens în care au fost sesizate și organele de urmărire penală.

În ceea ce privește argumentul instanței de fond referitor la nemotivarea deciziei atacate, recurenta-pârâtă a arătat că, în cuprinsul actului administrativ-fiscal, s-a precizat faptul că necesitatea dispunerii acestor măsuri se datorează identificării unor tranzacții care nu au un conținut real, fiind prezentat detaliat circuitul comercial menit să creeze aparența realității și legalității tranzacțiilor. Instituirea măsurilor asigurătorii are un scop preventiv, astfel încât organul fiscal nu are obligația de a constata existența unor operațiuni concrete de sustragere sau ascundere a bunurilor de la urmărire, ci numai existența unui pericol în acest sens.

A arătat recurenta că măsurile asigurătorii au fost dispuse prin raportare la comportamentul fiscal al societății reclamante, la gravitatea faptelor constatate cu ocazia efectuării controlului, precum și la întinderea prejudiciului, fiind motivate corespunzător cu prevederile art. 213 Codul de procedură fiscală, atât în cuprinsul referatului justificativ, cât și în cadrul deciziei atacate.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că instituirea măsurilor asigurătorii nu afectează în niciun fel activitatea societății, aceasta nepierzând dreptul de a folosi bunurile sechestrate, ci doar dreptul de dispoziție asupra acestora. Măsurile asigurătorii sunt dispuse cu caracter temporar, iar indisponibilizarea bunurilor nu echivalează cu executarea lor.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 12 iulie 2017, intimata-reclamantă A. S.R.L. a invocat excepția lipsei de interes în susținerea recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes în susținerea recursului, intimata-reclamantă a invocat dispozițiile art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală, susținând că, până la împlinirea termenului de șase luni reglementat de acest text de lege, organul fiscal nu a emis și comunicat un titlu de creanță, astfel încât măsurile asigurătorii au încetat de drept.

Pe fondul recursului, intimata-reclamantă a reluat, în esență, apărările formulate în fața instanței de fond cu privire la nelegalitatea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția lipsei de interes în susținerea recursului, Înalta Curte constată că excepția este întemeiată, pentru următoarele considerentele:

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 33 C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, nu doar cu prilejul promovării acțiunii sau formulării căii de atac.

În raport de obiectul prezentei cauze, care vizează anularea unei decizii de instituire a măsurilor asigurătorii, emisă de organul de control fiscal, Înalta Curte va avea în vedere dispozițiile art. 213 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora:

"În situația în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanță acestea încetează dacă titlul de creanță nu a fost emis și comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asiguratorii. În cazuri excepționale, acest termen poate fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie. (...)."

Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală nu a depus la dosarul cauzei nici dovada emiterii unui titlu de creanță în termenul de 6 luni prevăzut de art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală și nici dovada emiterii unei decizii de prelungire a termenului până la un an, pentru motive excepționale. În schimb, prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 213 alin. (8) din același act normativ, în forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate, potrivit cărora:

"Prin excepție de la prevederile alin. (7), în situația în care au fost instituite măsuri asiguratorii și au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asiguratorii încetează de drept la data la care au fost luate măsuri asiguratorii potrivit Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare.", susținând că măsurile asigurătorii subzistă, întrucât a formulat sesizare adresată organelor de urmărire penală.

Având în vedere aceste aspecte, instanța de control judiciar constată că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii ce face obiectul contestării în prezenta cauză a fost emisă la data de 20.10.2016, de la acest moment începând că curgă termenul de 6 luni prevăzut de textul de lege anterior citat, termen care s-a împlinit fără ca recurenta-pârâtă să emită titlul de creanță sau decizia de prelungire a termenului, astfel încât măsurile asigurătorii au încetat de drept.

În ceea ce privește sesizarea adresată organelor de urmărire penală, Înalta Curte reține că, prin decizia Curții Constituționale nr. 581/2019, dispozițiile art. 213 alin. (8) din Codul de procedură fiscală au fost declarate neconstituționale, atât în forma în vigoare anterioară modificărilor operate prin O.G. nr. 30/2017, cât și în forma legislativă modificată, astfel încât acest caz excepțional de menținere a măsurilor asigurătorii peste termenul de 6 luni, respectiv de un an, prevăzut de art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală, nu mai poate fi invocat.

În acest context, Înalta Curte reține că, deși recurenta-pârâtă avea un interes legitim, născut și actual în prezervarea actului administrativ la data formulării cererii de recurs, la momentul soluționării căii de atac pârâta nu mai justifică acest interes, având în vedere că măsurile asigurătorii a căror legalitate face obiectul cercetării judecătorești, oricum, ar fi încetat de drept.

Mai exact, soluționarea pe fond a cererii de recurs nu este de natură a aduce un beneficiu concret pârâtei, întrucât, și în ipoteza în care soluția instanței de fond ar fi reformată, efectele deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii ar fi încetat, de drept.

Pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului și va respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului.

Respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 67 din 22 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 ianuarie 2020.