ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 855/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanțe, la data de 17.11.2016, sub nr. de dosar x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu A.N.A.F. - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă 2 Constanța, a formulat contestație împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FCT 30340/31.10.2016 emisă de pârâtă, solicitând admiterea contestației, anularea deciziei și a tuturor actelor subsecvente (proces-verbal de sechestru asigurător bunuri mobile și proces-verbal de sechestru asigurător bunuri imobile).

Prin sentința civilă nr. 49/CA/09.03.2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă acțiunea astfel cum a fost precizată și a fost anulată Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/31.10.2016 emisă de ANAF Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă 2 Constanța, la data de 31.10.2016.

Împotriva sentinței civile nr. 49/CA/09.03.2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței și, rejudecând contestația, să se dispună respingerea acesteia ca neîntemeiată.

În motivarea recursului a arătat că, având în vedere comportamentul fiscal al S.C. A. S.R.L. care a înregistrat în evidența contabilă documente care nu au la bază operațiuni reale, precum și cuantumul ridicat al prejudiciului evaluat, a fost imperios necesară instituirea măsurilor asigurătorii în conformitate cu prevederile art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, republicată cu modificările si completările ulterioare, ale OMFP nr. 2546/2016 privind aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzută de art. 6 alin. (2) lit. e) din O.U.G nr. 74/2013 privind măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității ANAF precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative.

În ceea ce privește lipsa unor elemente care indică pericolul ca intimata să se sustragă, să își ascundă, ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, recurenta a arătat că în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii se precizează faptul că necesitatea dispunerii acestor măsuri a fost stabilită având în vedere identificarea unor tranzacții care nu au un conținut real și care pot genera pericolul ca societatea contestatoare să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, fiind prezentat detaliat circuitul comercial nereal menit a crea aparența realității si legalității tranzacțiilor.

Potrivit art. 9 din Legea nr. 207/2015, organul fiscal este îndreptățit să aprecieze, în limitele atribuțiilor ce îi revin, relevanța stărilor de fapt fiscale și să adopte soluția admisă de lege întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză. Astfel, organele de control, în timpul desfășurării acțiunii de control, ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, până la stabilirea diferențelor de impozite, taxe și contribuții prin acte administrativ fiscale, pot institui măsuri asigurătorii.

Cuantumul în limita căruia se instituie măsurile asigurătorii este de 150% din valoarea creanței estimate/stabilite, până la depunerea garanției.

Instanța de judecată este învestită doar a se pronunța cu privire la legalitatea și temeinicia deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, și nu cu privire la veridicitatea relațiilor derulate de contestatoare.

Limitarea dreptului de dispoziție asupra bunurilor ce fac obiectul măsurilor asigurătorii este consecința juridică firească a acestora, însuși scopul instituirii măsurilor asigurătorii fiind unul de prevenție, de prezervare a posibilității viitoare de punere în executare a titlului executoriu obținut.

În cauză, nefiind fi vorba despre o nulitate expresă, contestatoarea era ținută să dovedească atât vătămarea produsă, cât și faptul că acesta vătămare nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului.

Or, intimata nu numai că nu a produs nicio dovadă în acest sens, dar nici nu a invocat existența vreunei vătămări aduse de măsurile asigurătorii instituite, limitându-se la a afirma că acestea sunt excesive față de scopul urmărit și la faptul că imaginea îi va fi afectată.

În aceste condiții, este evident că intimata nu este prejudiciată de instituirea măsurilor asigurătorii asupra sa, scopul acestora fiind unul preventiv, de precauție, împotriva eventualelor manopere dolosive la care contestatoarea ar putea recurge.

Controlul efectuat de inspectorii antifraudă s-a efectuat în baza dispozițiilor prevăzute de art. 136-137 Codul de procedură fiscală care reglementează controlul antifraudă și în baza O.U.G. nr. 74/2013 privind unele masuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

De asemenea, in speța, sunt incidente si dispozițiile art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, republicata, cu modificările si completările ulterioare.

Este suficient pentru luarea masurilor asigurătorii numai sa se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, cu consecința îngreunării procedurii de colectare, nefiind necesara producerea vreunuia dintre evenimentele precizate anterior.

Prin faptul ca intimata nu a evidențiat corect realitatea contabila, organele fiscale in mod corect au estimat ca aceasta societate se sustrage de Ia procedura de colectare, motivând si argumentând in cuprinsul Deciziei aceste aspecte si dispunând in consecința masuri asigurătorii.

Masurile luate de intimate sunt întemeiate pe prezumții legale, astfel ca pana la stabilirea unei situații certe cu privire la activități financiare ilicite desfășurate de intimata sau terțe persoane cu care s-a angajat in operațiuni economice, intimatele au dispus masurile prevăzute de art. 213 Codul de procedură fiscală, aceste masuri fiind temeinice si legale.

Întrucât pe parcursul acestei perioade intimata nu a făcut niciun fel de dovada existentei unei alte situații de fapt decât cea reținuta de organele de control care au dispus masurile contestate deși, potrivit dispozițiilor C. civ. si art. 213 din Codul de procedură fiscală, acesteia ii incumba aceasta sarcina a probei si întrucât in speță nu se poate retine existenta vreunei cauze de nulitate absoluta a Deciziei de instituire a masurilor asigurătorii, trebuie constatat ca forța probanta a acestui act nu a fost înlăturata, bucurându-se in continuare de prezumția de legalitate si temeinicie instituita de lege in favoarea sa.

Având in vedere faptul ca s-a constatat ca intimata nu a respectat prevederile legale financiar-contabile au fost dispuse masuri asigurătorii sub forma sechestrelor asigurătorii.

Prin emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii cu consecința sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor intimatei, organele fiscale au urmărit protejarea creanței pe care debitoarea o datorează bugetului general consolidat, creanța intr-un cuantum considerabil.

Din documentele emise de organul fiscal se observa ca motivele care au impus emiterea Decizie de instituire a masurilor asigurătorii si a actelor de executare subsecvente contestate prin acțiune sunt detaliate in concret cu menționarea prevederilor încălcate.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus note de ședință prin care a invocat excepțiile lipsei de obiect și lipsei de interes în ceea ce privește recursul formulat în cauză.

În motivare, a arătat că efectele deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii au încetat de drept la 30.04.2017 și au fost efectiv ridicate în fapt la 01.11.2019.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția lipsei de interes, Înalta Curte reține că emiterea deciziilor de ridicare a sechestrului asigurător nu afectează legalitatea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

Pe de altă parte, se reține că, întrucât obiectul cererii de recurs îl constituie hotărârea recurată, în cauză nu se poate reține nici o eventuală lipsă de obiect a recursului.

Pentru aceste motive, excepțiile lipsei de interes și lipsei de obiect a recursului urmează să fie respinse ca neîntemeiate.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Instanța de contencios administrativ a fost învestită cu o contestație împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FCT 30340/31.10.2016 emisă de pârâtă, reclamanta solicitând admiterea contestației, anularea deciziei și a tuturor actelor subsecvente (proces-verbal de sechestru asigurător bunuri mobile și proces-verbal de sechestru asigurător bunuri imobile).

Instanța de fond a admis acțiunea reclamantei și a anulat decizia menționată.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței, dar fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material incidente.

În speță, prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FCT 30340/31.10.2016 emisă de ANAF Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă 2 Constanța, s-a dispus, în temeiul art. 213 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, instituirea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor mobile și imobile ale societății reclamante în valoare totală de 3.738.527 RON.

În motivarea deciziei atacate, organul fiscal a reținut că au fost identificate tranzacții comerciale cu două societăți care au un comportament fiscal neadecvat, tranzacții considerate artificiale care constau în înregistrarea în evidența contabilă a 44 de facturi care au înscris la rubrica furnizori societatea B. S.R.L. (10 facturi) și C. S.R.L. (34 facturi), deoarece aceste societăți nu au capacitatea de a livra bunuri sau presta servicii.

În urma controlului a rezultat faptul că "În perioada august 2013- septembrie 2013, societatea A. S.R.L. a înregistrat în evidența financiar contabilă 10 facturi în sumă totală de 2.425.043,20 RON, din care 1.955.680 RON bază impozabilă și 469.362,80 RON TVA cu cota 24%, ce au înscris la rubrica furnizor societatea B. S.R.L., iar la rubrica privind denumirea produselor sau a serviciilor, diverse denumiri de prestări servicii și materiale consumabile, documente ce nu au la bază operațiuni reale în urma verificărilor efectuate.

De asemenea, societatea A. S.R.L. a înregistrat în perioada iunie 2012 - iunie 2014, în evidența contabilă 34 facturi în sumă totală de 9.164.391,67 RON, din care 7.390.638,44 RON bază impozabilă și 1.773.753,23 RON TVA cu cota de 24%, ce au înscris la rubrica furnizor societatea C. S.R.L., iar la rubrica privind denumirea produselor sau a serviciilor, diverse denumiri de prestări servicii și materiale consumabile, documente ce nu au la bază operațiuni reale în urma verificărilor efectuate.

În baza controlului s-a estimat un prejudiciu adus bugetului de stat în valoare totală de 3.738.527 RON(1.495.411 RON impozit pe profit și 2.243.116 RON TVA).

Potrivit art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, "Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea."

Caracterul excepțional al măsurii este menționat și în Ordinul A.N.A.F. nr. 2546/2016 din 05 septembrie 2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente și pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare și de păstrare a unor formulare, care statuează:

"16. Organul de control poate dispune măsuri asigurătorii, în mod excepțional, respectiv atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea (...). 17. În situația în care organul de control, în timpul acțiunii de control, efectuată după procedurile prealabile de documentare pentru control, și în urma analizei dosarului fiscal, situațiilor financiare, declarațiilor fiscale sau a altor documente și a informațiilor pe care le deține, constată că există suficiente informații că debitorul nu și-a declarat materia impozabilă și totodată apreciază că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligațiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod deosebit colectarea, va dispune luarea măsurilor asigurătorii, iar organul de executare va proceda la ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii."

Pericolul la care face referire legea trebuie să fie unul concret și obiectiv, în sensul existenței unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale care îi vor incumba.

Luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credință a debitorului care încearcă să-și sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța fiscală. Însuși legiuitorul a definit ce înseamnă caracterul excepțional:

"atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea."

Pentru ca măsurile asigurătorii să poată fi dispuse trebuie verificate, la data luării măsurilor, ipotezele de excepție avute în vedere de legiuitor. Ca atare, pentru luarea măsurilor în aceste condiții, trebuie să existe date certe, susținute de probatoriu, care să ducă la concluzia existenței pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul.

Textul de lege anterior menționat stabilește în mod clar că instituirea măsurilor asigurătorii este "una excepțională" și poate fi luată numai în ipoteza în care "există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea".

Instanța de fond a reținut faptul că organul de control nu a menționat, în cuprinsul deciziei, motivele de fapt concrete care au stat la baza emiterii acesteia, nu a făcut nicio referire cu privire la îndeplinirea condițiilor necesare înființării măsurilor asigurătorii, impuse de art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

Față de prevederile art. 213 din Codul de procedură fiscală, comportamentul fiscal inadecvat al societății care a înregistrat în evidența contabilă documente care nu au la bază operațiuni reale, presupusele suspiciuni privind tranzacțiile comerciale în care au fost implicați furnizorii societății reclamante, precum și cuantumul ridicat al prejudiciului evaluat nu constituie temei suficient pentru luarea măsurilor asiguratorii, cât timp nu este raportată la o anumită atitudine a debitorului care încearcă să se sustragă, ascundă sau să distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța fiscală, ceea ce în speță nu s-a dovedit.

Organul fiscal nu a probat, prin date obiective, pericolul că debitorul s-ar putea sustrage, ar putea ascunde ori și-ar putea risipi patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, astfel că luarea măsurilor asigurătorii prin decizia atacată nu s-a făcut în conformitate cu prevederile legale, organul fiscal neinvocând și nedovedind nicio situație concretă din care să rezulte că este îndeplinită condiția prevăzută de textul legal, respectiv aceea a existenței pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului reclamantului.

Motivele invocate de recurenta-pârâtă nu pot constitui temeiuri pentru instituirea măsurilor asigurătorii, astfel că, în mod corect instanța de fond a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii.

Analizând argumentele instanței de fond, Înalta Curte reține că acestea sunt judicioase, fiind rezultatul unei corecte aplicări și interpretări a dispozițiilor legale, nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcției Regionale Antifraudă Fiscală 2 Constanța împotriva sentinței civile nr. 49/CA din 09 martie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile lipsei de obiect și lipsei de interes a recursului.

Respinge recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcției Regionale Antifraudă Fiscală 2 Constanța împotriva sentinței civile nr. 49/CA din 09 martie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 februarie 2020.