Decizia nr. 1109/2018 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 39/2017 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei 1.1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 28.10.2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală -Direcția Regională Antifraudă Fiscală București, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii Seria x nr. x/12.10.2016. 1.

Soluția primei instanțe Prin sentința nr. 39 din 11 ianuarie 2017, Curtea de Apel București a admis acțiunea reclamantei A. S.R.L. și a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii AAFR nr. 23805/12.10.2016 emisă de pârâta DRAF București. 1.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri, în condițiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, solicitând casarea hotărârii și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantei. Recurenta a solicitat și repunerea în termenul de recurs, motivând că sentința de fond a fost comunicată Direcției Regionale Antifraudă Fiscală București, deși, prin întâmpinarea depusă la fond, a învederat faptul că aceasta este o structură fără personalitate juridică în cadrul agenției și a solicitat ca actele de procedură să fie comunicate la sediul ANAF, din str. x. Recurenta arată că faptele săvârșite de intimata-reclamantă pot intra sub incidența Legii privind combaterea evaziunii fiscale, motiv pentru care a procedat în conformitate cu dispozițiile art. 2.1 lit. a) din Ordinul ANAF nr. 2605/2010. Constatarea inspectorilor antifraudă potrivit căreia există riscul de înstrăinare a patrimoniului societății este corectă și se bazează pe următoarele: • asociații societății reclamante au înființat societatea B. S.R.L. și C. S.R.L., pe care aceștia le controlează în totalitate și către care au dirijat veniturile din activitatea societății A. S.R.L. în baza unor contracte ce conțin operațiuni fictive și care în fapt nu s-au desfășurat; • societatea nu dispune de active, iar stocul de marfă existent la data instituirii deciziei de măsuri asiguratorii nu asigură recuperarea creanțelor bugetare estimate. Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (1) C. proc. civ., invocată de reclamantă, recurenta arată că la data de 5 octombrie 2016, administratorului societății A. S.R.L. i-a fost înmânat procesul-verbal nr. x, prin care i-au fost aduse la cunoștință concluziile controlului antifraudă efectuat în perioada 06.09.2016-5.10.2016, iar contribuabilul a formulat punct de vedere înregistrat la DRAFB sub nr. X/7.10.2016. Apărarea conform căreia "livrările de bunuri efectuate de către D. S.R.L., precum și livrările efectuate mai departe de către A. S.R.L. sunt reale" nu poate fi reținută, întrucât din verificările efectuate la furnizorul societății reclamante a rezultat că acesta nu a efectuat în realitate achizițiile de echipament, iar la Institutul Oncologic ‹‹Profesor Doctor Alexandru Trestioreanu›› Fundeni, echipamentele necesare utilizării consumabilelor livrate, nu existau în evidența mijloacelor fixe. Consideră recurenta că, în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 213 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală pentru a putea dispune de urgență măsuri asiguratorii.

Apărările intimatei Prin întâmpinarea depusă la data de 24.04.2017, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului pârâtei, ca nefondat, răspunzând punctual fiecăruia dintre motivele de recurs. Intimata a invocat excepțiile nulității și tardivității recursului. În esență a arătat că, motivarea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii trebuie să privească existența pericolului ca societatea să sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea și nu fondul raportului juridic de drept penal.

Procedura derulată în recurs Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit potrivit art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților prin încheierea din data de 2 noiembrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin încheierea din data de 18.01.2018, completul filtru a admis recursul în principiu în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. și a fixat termen pentru soluționarea pe fond, în condiții de contradictorialitate.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Intimata-reclamantă a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de dispozițiile art. 213 alin. (13) din Legea nr. 207/2015, decizia de instituire a măsurilor asiguratorii seria x nr. x/12.10.2016, prin care au fost dispuse astfel de măsuri, sub forma sechestrului asupra bunurilor mobile aparținând A., anume: autoutilitarele E. și J., un notebook F. și un laptop G., mărfurile proprietatea societății aflate în depozitul situat în București, str. x nr. 64, precum și poprire asupra sumelor datorate de partenerii contractuali. Măsurile asiguratorii au fost instituite până la concurența sumei de 8.187.624 RON, reprezentând 150% din cuantumul prejudiciului estimat prin procesul-verbal nr. x (5.458.416 RON). În esență, autoritatea fiscală a constatat că se impune instituirea măsurilor asiguratorii, întrucât s-a constatat existența pericolului ca reclamanta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând astfel colectarea. Curtea de apel a admis acțiunea formulată de reclamantă și a anulat decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, reținând că motivarea deciziei contestate nu conține nicio referire la cazul excepțional care ar justifica luarea măsurilor asiguratorii. Efectuând propria evaluare a întregului material probator administrat, Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâtă este fondat. Potrivit dispozițiilor art. 213 alin. (2)-(5) din Legea nr. 207/2015: "(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile. (3) Aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât și de instanțele judecătorești ori de alte organe competente, dacă nu au fost desființate în condițiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalități. Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii. (4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal precizează debitorului că prin constituirea unei garanții la nivelul creanței stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate. (5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent". Rezultă așadar că, măsurile asiguratorii sunt măsuri excepționale, iar luarea acestora trebuie raportată la o anumită atitudine de rea credință a reclamantei care poate consta, de exemplu, în golirea conturilor societății, vânzarea activelor cu scopul de a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale care îi incumbă. Or, în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii se precizează în mod concret și detaliat motivele care au determinat organul fiscal la dispunerea măsurilor respective, în urma acțiunilor de control operativ efectuate de inspectorii antifraudă la societatea reclamantă. Este adevărat că dispozițiile art. 213 alin. (2) C. proc. civ., se referă la un pericol concret și obiectiv în sensul existenței unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale și care trebuie să fie extrinsec faptelor controlate. Însă nu poate fi ignorat faptul că asociații societății prin intermediul societăților B. S.R.L. și C. S.R.L., pe care le controlează în totalitate au transferat aproximativ 59% din veniturile societății reclamante în scopul unor contracte și operațiuni a căror realitate este contestată. Astfel, în perioada 30.04.2012 - 29.07.2016 în contabilitatea A. S.R.L. au fost înregistrate un număr de 44 facturi, reprezentând "prestări servicii conform contract nr. x/2.04.2012, cu o valoare de 5.899.972 RON, la care se adaugă TVA de 1.229.785 RON, pentru care nu au fost identificate acte, documente, anexe la contract din care să rezulte modul de calcul al comisionului, procese-verbale de predare-primire și de recepție a produselor farmaceutice și a dispozitivelor medicale, situații de lucrări sau rapoarte din care să rezulte realitatea serviciilor facturate. În cadrul S.C. B. S.R.L., dl. H. are calitatea de asociat unic și administrator, iar în cadrul societății reclamante acesta dețin o cotă de 45% din capitalul social, fiind în același timp și angajat cu contract de muncă. De asemenea, cele două societăți își desfășoară activitatea la aceeași adresă. Mai mult decât atât, serviciile înscrise în contractul de comision încheiat la data de 04.04.2012 se regăsesc în obligațiile de serviciu asumate de H. cuprinse în fișa postului de director general al S.C. A. S.R.L. În ceea ce privește relația contractuală cu S.C. C. S.R.L., administratorul acesteia, dl. I. deține 20% din capitalul social al S.C. A. S.R.L., fiind și angajat al acesteia din data de 03.09.2009, în funcția de director comercial. De asemenea, cele două societăți își desfășoară activitatea la aceeași adresă. În perioada 30.04.2012-29.07.2016 în contabilitatea reclamantei au fost înregistrate un număr de 47 facturi de prestări servicii emise de S.C. C. S.R.L. în valoare de 3.531.417 RON la care se adaugă TVA, reprezentând prestări servicii conform contractului nr. x/02.04.2012 pentru care nu au fost identificate documente justificative. În aceste condiții, chiar dacă presupusa faptă de înregistrare eronată în contabilitate a unor operațiuni fiscale nu poate fi considerată ca făcând dovada pericolului ca societatea reclamantă să se sustragă de la plata sumelor estimate, îngreunând colectarea creanțelor, faptul că mai mult de jumătate din totalul obligațiilor fiscale stabilite suplimentar în sarcina acesteia (5.458.416 RON) sunt aferente unor transferuri financiare către societăți comerciale deținute de aceeași acționari, anume S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., justifică măsura autorității pârâte de instituire a măsurilor asiguratorii. Având în vedere toate considerentele de mai sus, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, va casa sentința și, rejudecând cauza, va respinge acțiunea, ca neîntemeiată.