ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5125/2019
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5125/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)
Ședința publică din data de 29 octombrie 2019
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea formulată la data 13.09.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta ANAF-DIRECTIA GENERALĂ ANTIFRAUDĂ FISCALĂ, a solicitat instanței de contencios administrativ anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii emisă de pârâtă sub nr. ADAF 20672/14.07.2016 și a deciziei de soluționare a contestației nr. ADAF 22840/09.08.2016.
1.2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința nr. 759/07.03.2017, instanța a admis excepția lipsei de interes a reclamantului în susținerea acțiunii și, în consecință, a respins contestația împotriva deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/14.07.2016, ca fiind formulată de o persoană lipsită de interes.
1.3. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinței civile nr. 759/07.03.2017 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2016 a formulat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă Fiscală, solicitând admiterea căii de atac și, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea în tot, a hotărârii atacate ca netemeinică și nelegală, iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Instanța a constatat că în speță sunt aplicabile prevederile art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală însă, față de aceasta soluție, hotărârea judecătorească este netemeinică și nelegală; contrar celor reținute de instanță, instituirea, ducerea la îndeplinire și ridicarea măsurilor asigurătorii sunt reglementate de art. 213 și 214 Codul de procedură fiscală.
După cum se poate observa, cu ușurință, din cuprinsul textelor legale menționate, competența de a ridica măsurile asigurătorii revine organului fiscal, astfel încât, în mod greșit, s-a considerat că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu mai produce efecte, întrucât acestea au încetat la data expirării termenelor prevăzute de lege.
Textul legii precizează, în mod clar, că organul fiscal emite decizie de ridicare a măsurilor asigurătorii când au încetat motivele pentru care au fost dispuse și prin urmare, instanța a interpretat și a aplicat, în mod eronat, normele legale în vigoare, atât atunci când a apreciat că încetarea măsurilor asigurătorii s-a produs de drept, cât și atunci când a considerat că se poate subroga în rolul organului de control, constatând încetarea efectelor deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.
O altă critică se referă la faptul că instanța nu a ținut cont de prevederile art. 213 alin. (8) Codul de procedură fiscală, deși a învederat aceste prevederi instanței de fond. Astfel, de la regula prevăzută de art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală, alin. (8) al art. 213 din același act normativ a instituit excepția potrivit căreia, în situația în care au fost instituite măsuri asigurătorii și au fost sesizate organele de urmărire penală, potrivit legii, măsurile asigurătorii încetează de drept la data la care au fost luate, potrivit C. proc. pen.
Cu alte cuvinte, în această situație, dacă au fost instituite măsuri asigurătorii de către organul fiscal și au fost sesizate organele de urmărire penală, măsurile asigurătorii dispuse de inspectorii antifraudă încetează de drept la data la care au fost luate măsuri asigurătorii de către organele de urmărire penală.
Din expunerea de motive a Legii nr. 207/2015 prin care s-a aprobat Codul de procedură fiscală, se constată, fără echivoc, faptul că legiuitorul a urmărit armonizarea acestui act normativ cu dispozițiile C. proc. pen., prevăzând ca o excepție de la regula instituită de art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală, situația în care, măsurile asigurătorii dispuse să înceteze la alte date decât cele prevăzute cu titlu de regulă.
Urmare a controlului antifraudă efectuat la societatea S.C. A. S.R.L. în perioada 27.01.2016 - 13.07.2016, având ca obiectiv analizarea realității relațiilor comerciale derulate între anii 2013 - 2015 și a modului de înregistrare a acestora în evidențele financiar-contabile, au fost reținute și identificate operațiuni economico-financiare cu incidență fiscală, care se pot circumscrie prevederilor legale care sancționează fapte de natură penală.
Acțiunea de control desfășurată de către inspectorii antifraudă la S.C. A. S.R.L. a fost definitivată prin întocmirea, atât a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii A-DAF nr. 20672/14.07.2016, cât și a Procesului-verbal nr. x/14.07.2016, în sarcina societății verificate fiind estimat un prejudiciu adus bugetului de stat în suma de 1.067.506 RON, iar din perspectiva laturii penale, aspectele constatate au fost valorificate prin sesizarea organului de urmărire penală de către inspectorii antifraudă prin adresa nr. x PAF 22433/28.07.20126.
Rezultă, așadar, că Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/14.07.2016 este în vigoare, acest act aflându-se sub incidența prevederilor art. 213 alin. (8) Codul de procedură fiscală.
1.4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru următoarele argumente:
Recurenta ANAF arată că instanța de fond ar fi depășit limitele atribuțiilor instanțelor judecătorești apreciind ca fiind ridicate măsurile asigurătorii, întrucât numai organul fiscal are competența legală de a ridica măsuri asigurătorii prin emiterea unui act administrativ în acest sens (teza întemeiata de recurenta pe dispozițiile art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală; însă, aceasta interpretare a recurentei este nefondată, întrucât textul legal citat - teza a I-a a art. 213 alin. (8) Codul de procedură fiscală - este elocvent în sensul că măsurile asigurătorii se ridica de drept. Este adevărat că teza a II-a a aceluiași alineat face vorbire de obligația pe care o are organul fiscal de a emite o decizie pentru ridicarea măsurilor asigurătorii, însă, aceasta nu înseamnă că instanța de judecata nu poate constata că s-a împlinit termenul de 6 luni, cu consecința constatării ca ridicate a măsurilor asigurătorii. Interpretarea dată de recurentă se confundă cu o limitare a accesului la justiție, ceea ce este însă neconstituțional.
În al doilea rând, recurenta ANAF critica soluția instanței de fond, arătând că este neîntemeiată ipoteza acesteia în sensul incidenței art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală, atâta vreme cât măsurile asigurătorii nu puteau fi considerate ridicate din moment ce s-ar fi făcut act de sesizare penală întemeiat pe constatările din Procesul-verbal de control operativ și inopinat al DGAF - sens de interpretare întemeiat pe art. 213 alin. (8) Codul de procedură fiscală.
Si această teza este eronată întrucât textul art. 213 alin. (8) Codul de procedură fiscală trebuie interpretat prin raportare la art. 213 alin. (7) din același act normativ. Or, prin interpretarea sistematică a celor doua texte legale rezultă că ipoteza actului de sesizare penală determină încetarea măsurilor asigurătorii instituite prin decizie de sechestru în materie fiscală numai dacă s-au înlocuit acestea cu sechestrul dispus în condițiile art. 249 C. proc. pen., înainte de expirarea termenului de 6 luni avut în vedere de art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală. Cum însă, în cazul concret nu a existat instituirea unei masuri asigurătorii în materie penală, rezultă că, după expirarea celor 6 luni, au expirat măsurile asigurătorii dispuse în materie fiscală.
II. Procedura de soluționare a recursului
Cu privire la examinarea recursului în completul filtru
În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.
Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 22 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 8 septembrie 2019.
III. Soluția instanței de recurs
Argumente de fapt și de drept relevante
În motivarea cererii, reclamanta a arătat în esență că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii este nelegală, deoarece este nemotivată, stabilește un cuantum greșit al măsurilor asiguratorii și este emisă ca urmare a depășirii termenului stabilit de lege pentru controlul operativ inopinat; dar, ulterior, reclamantul și-a completat motivarea acțiunii, arătând că a expirat termenul de 6 luni prevăzut de art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală.
În raport cu precizările formulate de reclamant, Curtea a pus în discuție, în ședința publică din 07.03.2017, excepția lipsei de interes, examinată cu prioritate potrivit art. 248 alin. (81) C. proc. civ., reținând că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii a fost luată la data de 14.07.2016.
Conform art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală, în situația în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanță acestea încetează dacă titlul de creanță nu a fost emis și comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. În cazuri excepționale, acest termen poate fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie. Organul fiscal are obligația să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze garanția.
În cauză, din probele administrate reiese că decizia contestată a fost emisă înainte de emiterea titlului de creanță, că acest titlu nu a fost emis în intervalul de 6 luni de la data emiterii deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii și că termenul defipt de lege nu a fost prelungit.
În raport cu cele reținute, Curtea a constatat că reclamantul nu mai justifică un interes actual în anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, întrucât această decizie nu mai produce efecte și prin urmare, a admis excepția invocată și a respins acțiunea introductivă.
Analiza motivelor de casare
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanța este ținută să se pronunțe, prioritar, asupra excepției lipsei de interes a pârâtei în promovarea prezentei căi de atac, invocată de către reclamantă la termenul de judecată din 29 octombrie 2019.
Așa fiind, Înalta Curte reține că prin sentința atacată, instanța a admis excepția lipsei de interes a reclamantului în susținerea acțiunii și, în consecință, a respins contestația acestuia, împotriva deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/14.07.2016, ca fiind formulată de o persoană lipsită de interes.
În raport de prevederile art. 458 C. proc. civ., "căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane".
Pe de altă parte, prevederile alin. (1) al art. 435 C. proc. civ. sunt neechivoce în a statua asupra obligativității și relativității efectelor hotărârii judecătorești: "Hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora.".
În aceste condiții, în raport de soluția pronunțată de către instanța de fond, este cert că eventuala parte nedreptățită ar putea fi reclamanta, doar aceasta, fiind în măsură să justifice un interes procesual în promovarea căii de atac, în sensul prevederilor art. 33 C. proc. civ., întrucât a pierdut procesul.
Orice altă manifestare de voință, aparținând altei părți litigante din prezenta, în sensul investirii instanței de recurs cu această cale de atac extraordinară este prin urmare sancționată cu respingerea acesteia ca lipsită de interes, după cum prevede art. 40 alin. (1) teza a III-a C. proc. civ.
Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi reținute în cauză, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat și la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge ca nefondat recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Directia Generală Antifraudă Fiscală, ca lipsit de interes.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Directia Generală Antifraudă Fiscală împotriva sentinței civile nr. 759 din 7 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2019.