ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2728/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 14 iulie 2016, reclamanta A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Antifraudă Fiscală București și Agenția Națională de Administrare Fiscală, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din 25 mai 2016 emise de ANAF - Direcția Generală Antifraudă Fiscală București prin care s-au dispus măsuri asigurătorii pentru suma totală estimată la 1.128.320 RON și, pe cale de consecință, ridicarea sechestrului asigurătoriu dispus prin Procesul-verbal de sechestru asigurătoriu pentru bunuri mobile nr. x din 26 mai 2016 pentru valoarea totală estimată de 488.016,38 RON și desființarea popririi asigurătorii asupra sumelor de bani datorate de către terți, înființată prin Adresa de înființare a popririi asigurătorii nr. 504920 din 26 mai 2016.

A mai solicitat și suspendarea măsurilor dispuse prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii până la soluționarea definitivă a litigiului.

Prin întâmpinare, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea, în principal, ca inadmisibil, a capătului de cerere privind ridicarea sechestrului asigurătoriu dispus prin procesul-verbal de sechestru și respingerea capătului de cerere privind desființarea popririi asigurătorii asupra sumelor de bani datorate de către terți ca fiind îndreptat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin Decizia civilă nr. 3899 din 7 decembrie 2016, Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

A respins excepțiile invocate de ANAF ca neîntemeiate, reținând că reclamanta, atât prin acțiune, cât și prin răspunsul la întâmpinarea și concluziile orale, a solicitat ridicarea măsurilor asigurătorii ca o consecință a admiterii acțiunii și a constatării nelegalității deciziei prin care au fost luate aceste măsuri, nefiind formulate capete de cerere separate.

Împotriva acestei hotărâri, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta A. SRL a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, rejudecând litigiul pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

După ce a prezentat situația de fapt și argumentele formulate prin cererea de chemare în judecată, a susținut recurenta-reclamantă că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, motiv prevăzut de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., instanța prezentând o motivare sumară și confuză.

Astfel, hotărârea nu cuprinde motivarea în drept a situației de fapt reținută de instanță, analizând exclusiv conținutul unui act administrativ, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii emisă de ANAF, fără a supune unei analize obiective incidența prevederilor legale indicate de către părți. Motivele instanței cu privire la pretinsa legalitate a măsurilor adoptate de organul fiscal sunt aceleași cu cele reținute prin Procesul-verbal nr. x/5 din 24 mai 2016.

Însă, prin simpla prezentare și analiză sumară a motivelor indicate de intimata-pârâtă ANAF, instanța de fond nu a efectuat o analiză asupra temeiurilor legale privind aplicarea art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală. Faptul că instanța și-a însușit simpla convingere de ordin subiectiv a organului de inspecție fiscală, că debitorul se va sustrage de la urmărire, nu este suficientă pentru a conduce la menținerea măsurilor asigurătorii.

A mai susținut recurenta-reclamantă că instanța a emis hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, analizând cuprinsul art. 1 pct. 1, art. 46 alin. (2) lit. e), art. 49 alin. (3) teza I, art. 213 alin. (2) teza I și alin. (3) teza I din C. proc. fisc. , se desprinde concluzia că măsurile asigurătorii pot fi instituite doar în cazuri excepționale, când există pericolul ca debitorul să-și ascundă sau risipească bunurile, ceea ce ar periclita sau îngreuna în mod considerabil colectarea. Actele prin care sunt instituite măsurile asigurătorii fac parte din categoria actelor administrativ-fiscale în condițiile în care sunt emise în exercitarea atribuțiilor de administrare a impozitelor și taxelor și, în cuprinsul acestora, trebuie să fie indicate motivele de fapt care au condus la emiterea lor.

În continuarea susținerilor sale, recurenta-reclamantă a invocat jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, citând pasaje pe care le-a apreciat a fi relevante, apreciind că instanța de fond a încălcat normele de drept material prin omisiune, prin lipsa efectuării unei analize a prevederilor art. 213 alin. (2) C. proc. fisc. , respectiv a incidenței cazurilor excepționale prevăzute în articol.

A opinat că, și în cazul în care ar fi reale, constatările organelor de control nu tratează incidența prevederilor art. 213 alin. (2) din C. proc. fisc. , fiind evident că acestea nu au relevanță, din punct de vedere legal, în justificarea măsurii dispuse.

Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu a fost motivată deloc cu privire la existența unui comportament al societății care să justifice decizia necesității instituirii măsurilor asigurătorii și, în absența prezentării unor elemente concrete, reproducerea întocmai a textului legal reprezintă o simplă alegație nedovedită care nu este suficientă din perspectiva confirmării temeiniciei deciziei contestate.

Instanța a pus semnul egal între o situație fiscală constatată printr-un proces-verbal împotriva căruia societatea nu are deschisă calea contestării și măsurile asigurătorii, fără a analiza legalitatea și temeinicia măsurii dispuse de ANAF.

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

După ce a prezentat situația de fapt și aspectele reținute prin decizia contestată, a arătat că recurenta-reclamantă nu a îndeplinit niciun demers în dovedirea unei situații de fapt contrare celei reținute de organele de control.

De asemenea, instanța de fond a prezentat, motivat, toate aspectele care au condus la respingerea contestației reclamantei, combătând, punctual, susținerile acesteia.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., este nefondat.

4.1. Primul motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă SC A. SRL este cel prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. care vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Contrar susținerilor recurentei, hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și conține suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac. De altfel, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut în mod constant faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenție obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument." - (Hotărârea Ruiz Torija contra Spaniei).

Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu este de acord cu soluția pronunțată prin hotărârea recurată nu este de natură să conducă la concluzia încălcării dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora "hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta (...) expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție precum și a Curții Europene a Drepturilor Omului sunt unanime în a accepta faptul că, pentru ca o hotărâre judecătorească să fie motivată, este necesar ca judecătorul să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților cu care sprijină acest capăt de cerere.

Contrar susținerilor recurentei, că motivarea instanței de fond este sumară și confuză, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut. De asemenea, motivarea criticată este clară, concisă și concretă.

Faptul că instanța de fond și-a însușit punctul de vedere al organului fiscal, apreciind că este îndeplinită condiția impusă de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, că debitorul se va sustrage de la urmărire, nu poate duce la concluzia că hotărârea nu este motivată.

Independent de constatările pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală reținute prin actul contestat, prima instanță a prezentat în considerentele sentinței argumentele de fapt și de drept avute în vedere la pronunțarea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată.

Astfel, hotărârea recurată satisface exigențele instituite C. proc. civ., neputându-se reține incidența acestui motiv de recurs.

4.2. Nici cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu se poate reține.

Potrivit art. 213 alin. (2) și (3) din Codul de procedură fiscală,

"(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile. Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite.

(3) Aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât și de instanțele judecătorești ori de alte organe competente, dacă nu au fost desființate în condițiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalități. Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.".

Mai reține Înalta Curte că Ordinul nr. 2605 din 21 octombrie 2010 emis de Președintele ANAF, Anexa 1 - Procedură de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de C. proc. fisc. prevede

"2.1 Organul de control prevăzut la pct. 1.1 a) poate dispune măsuri asigurătorii ori de câte ori sunt indicii că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în următoarele situații:

a) în urma constatării unor acte și fapte care pot constitui infracțiuni de evaziune fiscală sau fraudă fiscală și vamală, în cazul cărora prejudiciul nu a fost stabilit prin acte administrative fiscale de impunere, potrivit O.U.G. nr. 74/2013."

Conform dispozițiilor pct. 5 din aceeași anexă a ordinului menționat,

"5.1.1. În situația în care organul de control, în timpul acțiunii de control, efectuată după procedurile prealabile de documentare pentru control, și în urma analizei dosarului fiscal, situațiilor financiare, declarațiilor fiscale sau a altor documente și a informațiilor pe care le deține, constată că există suficiente informații că debitorul nu și-a declarat materia impozabilă și totodată apreciază că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligațiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, va dispune luarea măsurilor asigurătorii, iar organul de executare va proceda la ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii împreună cu organul de control.

5.1.2. În cazul în care măsurile asigurătorii urmează să fie dispuse înainte de stabilirea și individualizarea creanței fiscale printr-un act administrativ fiscal de impunere, pentru reducerea timpului de aplicare efectivă, acestea vor fi duse la îndeplinire de organul de executare, în timpul acțiunii de control, împreună cu organul de control.".

4.3. Din normele legale citate rezultă că legiuitorul a stabilit posibilitatea organului fiscal de a emite decizia de instituire a măsurilor asigurătorii chiar înainte de emiterea titlului de creanță, acestea devenind executorii odată cu emiterea actelor fiscale menționate, dacă debitul nu este achitat.

În cauză, organul de control a constatat fapte de natură să denatureze realitatea operațiunilor economice efectuate de recurenta-reclamantă A. SRL, în scopul eludării dispozițiilor legale fiscale, reținând că societatea a legat raporturi cu societăți fără activitate economică și a creat facturi fiscale în scopul deducerii nelegale a TVA.

Astfel, față de existența suspiciunii că societatea reclamantă a evidențiat în actele contabile și în alte documente legale operațiuni comerciale, apreciate de organul de control ca fiind fictive și fără scop economic, cu scopul de a diminua creanțe fiscale datorate bugetului de stat, organul de control a procedat la calcularea obligațiilor fiscale datorate bugetului de stat.

4.4. Înalta Curte apreciază că, în contextul factual care rezultă ca urmare a verificărilor, neluarea unor măsuri de conservare a patrimoniului prezumtivului debitor, ar putea avea ca și consecință imposibilitatea sau îngreunarea încasării creanței bugetare.

Astfel, pericolul prevăzut de art. 213 din C. proc. fisc. nu trebuie dovedit prin probe certe, fiind suficient să existe indicii temeinice în acest sens, în sensul că prezumtivul debitor ar putea să se ascundă de la urmărire sau să își ascundă sau să își risipească patrimoniul.

4.5. Deși enumeră aspectele reținute prin decizia contestată, referitoare la faptul că societatea nu a pus la dispoziția inspectorilor antifraudă toate documentele care au stat la baza relației cu societățile furnizoare, că nu a prezentat facturile de achiziție, că reprezentantul societății nu a putut furniza date privind societățile furnizoare și că a înregistrat în evidența contabilă facturi de achiziție emise de o societate ulterior înscrierii acesteia în Registrul contribuabililor inactivi și că societatea nu deține active imobilizate, înstrăinând active imobilizate în valoare de 1.215.000 RON, recurenta-reclamantă, nici prin cererea de recurs, nu a înțeles să le combată.

Astfel, recurenta-reclamantă nu a înțeles să răspundă argumentelor prezentate punctual de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală și analizate de instanță în motivarea hotărârii recurate, limitându-se la a invoca jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind cauze pe care le apreciază a fi relevante, și la a susține că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu ar fi motivată deloc cu privire la comportamentul societății și că instanța nu ar fi analizat incidența cazurilor excepționale prevăzute de art. 213 alin. (2) C. proc. fisc. .

Astfel, contrar alegațiilor recurentei, Înalta Curte, în raport cu aspectele evidențiate prin decizia contestată, privind indicii rezonabile vizând pericolul la care face referire art. 213 alin. (2) C. proc. fisc. , apreciază că în mod corect prima instanță a constatat că instituirea măsurilor asigurătorii prin Decizia nr. AAFR 10529 din 25 mai 2016 emise de ANAF - Direcția Generală Antifraudă Fiscală București este temeinică și legală, fiind justificată pentru a asigura recuperarea obligațiilor de plată estimate în sarcina societății.

4.6. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Prin urmare, reținând că hotărârea de fond este dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și al art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. SRL împotriva Deciziei nr. 3899 din 7 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 mai 2019.

GGC - CP