ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5050/2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Regională Antifraudă Suceava și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, a formulat contestație împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii x din 18 aprilie 2016 emisă de Direcția Regională Antifraudă Suceava, solicitând anularea acesteia, anularea Procesului-verbal nr. x din 28 aprilie 2016 și ridicarea sechestrului asigurător instituit.

Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 136 din 14 iulie 2016, a respins ca inadmisibilă cererea reclamantei SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Regională Antifraudă Suceava și Agenția Națională de Administrare Fiscală, privind anularea Procesului-verbal de control 1671 din 28 aprilie 2016. A respins ca nefondată contestația reclamantei împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii x din 18 aprilie 2016 emisă de Direcția Regională Antifraudă Suceava și cererea de ridicare a sechestrului asigurător.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta SC A. SRL, cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței, rejudecarea în fond și admiterea acțiunii formulate. În motivarea recursului, a arătat următoarele:

Prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, a încălcat dreptul său la apărare și dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin primirea la dosar de înscrisuri depuse de partea adversă după pronunțare, înscrisuri pe baza cărora instanța de fond și-a motivat soluția.

Instanța de fond a rămas în pronunțare la data de 14 iulie 2016, din motivare a observat ca instanța a invocat anumite documente care nu existau la dosarul cauzei la data de 14 iulie 2016 - momentul închiderii dezbaterilor pe fond, și la momentul pronunțării, și anume, la fila x paragraful 1 al sentinței recurate, instanța arată că "Nu este lipsit de relevanță că în Nota explicativă luată șefului de lucrări la B. SRL, aflată în documentația înaintată de intimata, se sugerează ca administratorii reali ai acestei societăți sunt membrii C., și că reclamanta însăși are administrator pe D. ". Această Notă explicativă a fost depusă la dosarul cauzei în data de 20 iulie 2016, conform vizei grefierului, după 6 zile de la pronunțare. Atașează în acest sens copia adresei de înaintare a ANAF nr. 30930 din 12 iulie 2016, care a ajuns la Curtea de Apel lași la data de 19 iulie 2016 și la dosar o zi mai târziu, deși termenul de judecată indicat chiar în adresă era 14 iulie 2016.

Dacă ar fi știut de existenta acestei note, ar fi avut posibilitatea să facă apărări. Astfel, contrar celor reținute de instanța de fond (prin redarea celor menționate în nota explicativă), semnatarul acestei note, E., a cunoscut - o pe dna F. nu în calitate de administrator real al B. SRL (cum în mod tendențios afirmă), ci în calitate de manager de proiect în cadrul proiectului finanțat prin fonduri europene. Atașează în acest sens decizia de numire, astfel că era în permanență pe șantier, unde supraveghea toată activitatea, astfel că în mod evident a intrat în contact cu angajații constructorului B. SRL. În plus, declarația acestuia nu este obiectivă, având în vedere că a fost concediat încă din anul 2014 de către B. SRL prin Decizia de concediere 31 din 30 septembrie 2014, aflându-se în litigiu cu fostul angajator se poate prezuma că a dat această declarație și din motive de răzbunare.

Recurentul a invocat, în continuare, că hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei. Pentru a respinge contestația, instanța de fond, ignorând toate probele din dosar depuse de societate, a motivat sentința de fond, în esență, în două fraze, deși la dosarul cauzei nu exista absolut nicio probă din care să rezulte legătura societății cu furnizorii constructorului B. SRL și din care să rezulte concret actele frauduloase pe care le-ar fi făcut; doar pentru că toate societățile au sediul în strada x nr. 29, instanța de fond presupune automat că societățile au format o rețea de evazioniști. Mai mult, instanța de fond se contrazice, recunoaște ca lucrările s-au efectuat, astfel că nu înțelege de unde rezultă tranzacțiile fictive; în strada x nr. 29 au sediul câteva zeci de firme din lași care au sute de angajați, această zonă este de fapt o platformă comercială/zona industrială care se întinde pe o suprafață de peste 30 hectare de teren (300.000 mp), diferența constând în numărul clădirilor. Prin urmare, este nelegală asocierea societății cu o rețea de firme care au fraudat bugetul de stat, doar pentru simpla prezumție că, dacă toate firmele au sediul în str. x, atunci automat fac parte din aceeași rețea sau grup de firme.

În continuare, recurenta a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 213 alin. (2) din C. proc. fisc. , acestea nefiind îndeplinite. Legiuitorul a prevăzut că măsurile asigurătorii pot fi dispuse "în cazuri excepționale", în continuare explicând ce înseamnă caracterul excepțional. În primul rând, sintagma confirmă corectitudinea instanțelor de judecată, care au considerat, și sub imperiul vechiul cod, că măsura asigurătorie este o măsură de excepție, iar nu una de drept comun. În al doilea rând, califică pericolul ca fiind cel de sustragere, de ascundere sau de risipire a patrimoniului, consecința fiind aceea a periclitării sau a îngreunării în mod considerabil a colectării. Nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, având în vedere următoarele considerente:

Contractul nr. x din 27 februarie 2014 încheiat între societate și SC B. SRL, în baza căruia s-a stabilit că tranzacțiile efectuate ar fi fictive, a fost încheiat în urma organizării unei proceduri de achiziție publică pentru implementarea proiectului finanțat prin fonduri europene și toate tranzacțiile efectuate în baza acestui contract au fost verificate anterior de intimată cu ocazia aprobării deconturilor de TVA.

Astfel, în anul 2013, a semnat cu Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice contractul de finanțare prin Programul Regional 2007 - 2013 axa prioritară 4 "Sprijinirea dezvoltării mediului de afaceri regional și local " Domeniul Major de Intervenție 4.1. "Dezvoltarea durabilă a structurilor de sprijinire a afacerilor de importanță regională și locală ", cu o valoare totală de 64.306.285,36 RON; în urma desfășurării unei proceduri de achiziție, între societate, în calitate de beneficiar și SC B. SRL în calitate de câștigător al procedurii de achiziție, s-a semnat Contractul x din 27 februarie 2014 prin care acesta devenea executantul lucrării. Pentru decontarea celor 25 de cereri de plată de către autoritatea Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Direcția Autorizare Programe, dar și pentru acordarea deconturilor de TVA, a depus toate documentele justificative încheiate cu SC B. SRL, existența lucrărilor executate incluse în situațiile de lucrări anexate la cererile de plată, care au fost verificate și analizate pentru fiecare cerere în parte de către comisii specializate ale Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și echipe din cadrul Direcției Regionale a Finanțelor Publice Iași, fiind decontate atât cererile de plată de către Ministerul Dezvoltării și Administrației Publice, cât și deconturile de TVA de către ANAF.

În total, inspectorii fiscali care au făcut inspecția fiscală au constatat realitatea și legalitatea lucrărilor pe care le-a întreprins, acordând în baza contractului încheiat cu B. SRL drept de deducere pentru TVA în cuantum de 5.720.534 RON, fiind evident că afirmațiile inspectorilor antifraudă din decizia de instituire a măsurilor asigurătorii se contrazic cu concluziile rapoartelor de inspecție fiscală care certifică legalitatea tranzacțiilor întreprinse, practic, pentru aceleași tranzacții, ANAF a emis prin serviciile sale din subordine două acte administrativ fiscale contradictorii. Instanța nu amintește despre aceste documente relevante pentru dezlegarea pricinii. Mai mult, constatarea efectuării lucrărilor s-a făcut în teren (și instanța de fond recunoaște existența lucrărilor), atât de inspectori din cadrul ADR-Nord Est, pe baza cărora s-a acordat decontarea cererilor de plata, cât și ai DGFP Iași, care au acordat drept de deducere al TVA.

Intimata motivează întreaga decizie din perspectiva comportamentului fiscal neadecvat al SC B. SRL și al furnizorilor săi și nu din perspectiva unui comportament fiscal neadecvat al său, singurul care ar putea să justifice luarea unei astfel de măsuri. Mai mult, din decizia contestată nu s-a conturat un asemenea comportament inadecvat al său prin exemple concrete de tranzacții care să certifice faptul că societatea a adoptat un comportament sfidător față de dispozițiile legale. Instanța de fond, pe baza unor documente depuse la dosarul cauzei după pronunțare, în loc să analizeze legalitatea deciziei contestate, practic extrapolează și adaugă motive care nu au fost avute în vedere de inspectorii antifraudă, pentru a justifica legalitatea deciziei contestate. Judecătorul fondului era ținut să se limiteze la a analiza motivele avute în vedere în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii.

Din motivarea deciziei atacate, este evident că intimata transformă o măsură excepțională, cum este cea a sechestrului asigurător, în una obișnuită, neținând cont de starea de fapt concretă. Instanța de fond nu a ținut cont de conduita sa fiscală, că și-a îndeplinit obligațiile legale cu bună credință și a plătit toate contribuțiile către bugetul de stat. Mai mult, Serviciul Constatare și Stabilire Nereguli din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a efectuat două controale pe proiect, iar în urma acestor controale s-au încheiat: Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 19 decembrie 2014 și Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 7 mai 2015, prin care inspectori specializați în controlul modului de administrare și gestionare a fondurilor europene au controlat sub aspectul legalității atât evidența financiar contabilă a societății, cât și realitatea operațiunilor efectuate în cadrul proiectului, concluzionându-se că "faptele nu se confirmă".

Din motivarea sentinței atacate, nu rezultă cum a ajuns instanța de fond la concluzia că exista pericolul să se sustragă, să ascundă ori să risipească patrimoniul. Angajarea răspunderii fiscale a debitorului nu presupune în mod automat și luarea măsurilor asigurătorii, având în vedere condiția enunțată de dispozițiile art. 213 alin. (2), existența unor elemente care anunță o anumită atitudine a debitorului, reaua-credință care sa reiasă din manopere dolosive de sustragere, ascundere ori distrugere a activelor patrimoniale.

În sentința de fond se arată că pericolul sustragerii patrimoniului a reieșit din aceea că acționariatul său are legătură cu alte operațiuni ale unor firme care fie fac parte din cele menționate a fi tip fantomă, fie au determinat datorii majore la bugetul de stat (fără ca instanța de fond să arate concret care sunt acele operațiuni cu care are legătură și fără să menționeze concret care sunt aceste indicii sau elemente care să justifice luarea acestor măsuri asigurătorii).

Potrivit art. 213 alin. (5) din C. proc. fisc. , "Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată (...)", motivarea actelor administrative reprezintă o condiție de valabilitate a acestora, emitentului unui astfel de act revenindu-i obligația de a indica elementele de fapt și de drept care au stat la baza soluției adoptate, atât pentru a putea fi cunoscute de destinatar, dar și pentru ca instanța de judecată să poată exercita un control efectiv al legalității actului. În cazul de față, nici nu ar putea să își ascundă patrimoniul, având în vedere că, prin accesarea de fonduri europene, este obligată să respecte obligațiile asumate prin contract, una din ele fiind aceea că nu poate vinde imobilele care fac obiectul investițiilor din fonduri europene timp de 5 ani de zile.

Prin instituirea sechestrului asupra tuturor activelor societății, asupra tuturor conturilor, asupra tuturor veniturilor prezente și viitoare, intimata nu a făcut decât să oprească la 97% implementarea unui proiect cu o valoare de 64.306.285,36 RON, la care a contribuit cu 35% din veniturile proprii, a cărui finalizare are ca termen limită 31 decembrie 2018. În condițiile în care nu vor putea finaliza acest proiect, partea de 65% va trebui returnată către Comisia Europeană, cu consecința directă a falimentului societății, pierderii de către statul român a circa 41.799.083,93 RON fonduri care se întorc la Comisia Europeană, și nu în ultimul rând pierderea unui număr de 295 locuri de muncă (acesta fiind unul din obiectivele asumate ale proiectului). Prin urmare, luarea acestei măsuri extreme față de societate, fără o justificare pertinentă, susținută de elemente certe ale unui comportament fiscal neadecvat al societății, este în măsură să producă o pagubă majoră, astfel că este evident că este un exces de putere al autorității.

În dovedirea recursului, recurenta a depus înscrisuri.

Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

A arătat că hotărârea recurată este dată cu corecta interpretare a dispozițiilor legale, motivată în mod corespunzător în fapt și drept și rezultatul unei cercetării judecătorești corecte și amănunțite.

Referitor la faptul inserat în cererea de recurs, conform căruia F. ar fi avut calitatea de manager de proiect în cadrul desfășurării Contractului x din 27 februarie 2014, face precizarea că în tot decursul efectuării verificărilor nici reprezentanții A. SRL și nici cei ai societății B. SRL, nu le-au adus la cunoștință acest fapt, nu li s-a prezentat așa-zisa Decizie de numire în calitatea de manager proiect; de asemenea, în niciuna dintre întrevederile cu F., aceasta nu a menționat în niciun moment că ar fi avut vreo calitate sau vreun fel de implicare în desfășurarea proiectului mai-sus amintit.

În legătură cu faptul că societățile au avut sau au și în prezent sedii sociale în Iași, și anume G. SRL, H. SRL și I. SRL, pe aceeași platformă cu A. SRL și B. SRL, precizează că în timpul efectuării controalelor pe teren privind activitatea acestora, F. a fost persoana care le-a oferit informații despre stadiul actual al tuturor acestor societăți, aceste societăți au calitatea de participante la grupul infracțional în care sunt implicate ca subiecți principali A. SRL și B. SRL, și astfel nu pot afirma că nu există legătură de cauzalitate între faptul că au sediile sociale pe aceeași platformă, cu faptul că toate fac parte din același circuit infracțional.; aceasta a reprezentat J. SRL în perioada 2014 - 2015, precum și societatea K. SRL în perioada 2010 - 2011, și a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la delapidare la pedeapsa închisorii în cuantum de 3 ani și 6 luni în Dosarul numărul x/2010, pentru săvârșirea infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat și pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la înșelăciune, fiind încetat procesul penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În pofida susținerilor reclamantei, reiterate în cererea de recurs, în mod corect a reținut Curtea de Apel Iași că SC A. SRL este beneficiar al unor achiziții nereale de la furnizorul scriptic SC B. SRL, care are rolul de participant la circuite tranzacționale simulate, având ca efect final emiterea de facturi generatoare de deduceri fiscale ilegale, în beneficiul persoanelor juridice din aval. Tranzacțiile investigate prezintă caracterul unor operațiuni simulate, întrucât furnizorii entității B. SRL au un comportament fiscal inadecvat, în sensul că nu justifică achiziții reale, necesare unor livrări ulterioare.

Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este motivată în fapt, în sensul dispozițiilor legale incidente, din cuprinsul acesteia desprinzându-se argumentele pentru care inspectorii antifraudă au apreciat că se impune luarea unor astfel de măsuri. Acestea nu se confundă strict cu suma considerabilă pe care societatea ar fi sustras-o de la plata către bugetul general consolidat al statului, ci cu fictivitatea operațiunilor efectuate, situație care nu necesită acte dolosive în plus pentru aprecierea pericolului social. Aceste argumente sunt suficiente pentru a crea organelor de control o suspiciune rezonabilă cu privire la veridicitatea evidențelor financiar-contabile întocmite de reclamantă, suspiciune care, în mod plauzibil, a fost extinsă și asupra bunei-credințe a reclamantei față de eventualele acte de executare silită ce s-ar putea întreprinde pentru recuperarea prejudiciului.

De altfel, practica judiciară în materie a statuat că pentru luarea măsurilor asigurătorii este suficientă existența unor indicii din care să rezulte pericolul de îngreunare a colectării, fără a fi necesar a se produce unul dintre evenimentele arătate de textul de lege. Producerea efectivă a acestora ar face ca luarea măsurii asigurătorii să fie lipsită de esență, eliminându-se caracterul preventiv al acesteia. Potrivit legislației incidente, în vigoare la data emiterii actului contestat, acest pericol nu trebuie dovedit prin probe certe, ci este suficient să existe indicii temeinice în acest sens, în contextul factual care rezultă ca urmare a controlului, întrucât neluarea unor măsuri de conservare a patrimoniului prezumtivului debitor ar putea avea ca și consecință imposibilitatea sau îngreunarea încasării creanței bugetare.

Condiția esențială pentru instituirea măsurilor asigurătorii este existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea creanțelor fiscale. Mai mult, dispozițiile menționate nu impun organului fiscal obligația de a constata, prealabil emiterii deciziei de măsuri asigurătorii, existența unor operațiuni concrete de sustragere sau ascundere a bunurilor de la urmărire, ci numai existența unui pericol în acest sens, întrucât instituirea măsurilor asigurătorii are un scop preventiv.

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate prin cererea de recurs, prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", vizează neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., care definește nulitatea ca fiind sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public, și relativă, în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat.

Susținerile recurentei în dovedirea acestui motiv de casare, privind faptul că instanța de fond a rămas în pronunțare la data de 14 iulie 2016, iar în considerentele sentinței se găsesc documente care nu existau la dosarul cauzei la data de 14 iulie 2016, fiind depuse la data de 20 iulie 2016, sunt nefondate.

Potrivit art. 394 alin. (3) C. proc. civ., "După închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă.".

Din actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că înscrisurile cu privire la care recurenta invocă faptul că ar fi fost depuse după rămânerea în pronunțare, au fost depuse la data de 12 iulie 2016, înainte de termenul de judecată la care instanța a rămas în pronunțare; aceleași înscrisuri au mai fost depuse și ulterior, însă acest aspect nu mai prezintă relevanță, întrucât se aflau la dosar de la data de 12 iulie 2016. În practicaua sentinței recurate se menționează, de altfel, că la dosar s-a depus documentația solicitată de către instanță la termenul anterior, reclamanta fiind reprezentată la termenul din 14 iulie 2016, la care s-a rămas în pronunțare.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) C. proc. civ., "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", este nefondat.

Recurenta a invocat faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, însă în concret, în dezvoltarea acestui motiv de casare, criticile privesc faptul că instanța de fond a ignorat toate probele din dosar pe care le-a depus, a motivat sentința de fond, în esență, în două fraze, s-a contrazis prin faptul că recunoaște că lucrările s-au efectuat, astfel că nu înțelege de unde rezultă tranzacțiile fictive.

Obligația de motivare nu impune și o anumită întindere a motivării sau un răspuns la fiecare susținere a părților, ci expunerea raționamentului juridic care a determinat aprecierea asupra acestora și convingerea judecătorului pentru soluția pronunțată. Raportat la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va arăta motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, din examinarea sentinței recurate rezultă că hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept pe care instanța le-a avut în vedere pentru respingerea cererii.

Hotărârea nu cuprinde motive contradictorii. Motivele contradictorii pot rezulta din existența unei contradicții între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o altă soluție, precum și din considerente contradictorii. Criticile invocate ca fiind contradictorii evidențiază, în fapt, nemulțumirea recurentului cu privire la modalitatea în care instanța a înțeles să interpreteze materialul probator administrat în cauză.

Examinând motivele de recurs care se referă, prin conținutul acestora, la nelegalitatea hotărârii, și se circumscriu cazului de casare invocat, prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., fără a putea fi examinate criticile care privesc reținerea situației de fapt, aprecierea necorespunzătoare a materialului probator administrat, care vizează netemeinicia și nu constituie motiv de casare în sensul dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate.

Prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii x din 18 aprilie 2016 emisă de Direcția Regională Antifraudă Suceava, în temeiul art. 213 C. proc. fisc. , înainte de emiterea unui titlu de creanță, ca urmare a verificărilor preliminare, prin care s-au estimat obligații de plată în sumă de 12.217.662 RON, s-a instituit sechestru asigurător asupra bunurilor reclamantei, cu motivarea că există indicii/elemente care indică pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Cu titlu prealabil, este de menționat că recurenta a depus la dosar, în recurs, printre alte înscrisuri, Decizia de prelungire a termenului de valabilitate a măsurilor asigurătorii nr. x din 19 octombrie 2016 și Decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii nr. x din 19 octombrie 2016 emise de Direcția Regională Antifraudă Fiscală Suceava, precum și adresa nr. x din 29 decembrie 2017 comunicată de intimată, față de care, având în vedere decizia Curții Constituționale din data de 1 octombrie 2019, prin care s-a constatat caracterul neconstituțional al dispoziției legale invocate de către intimată în menținerea măsurii sechestrului, a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Prin Decizia de prelungire a termenului de valabilitate a măsurilor asigurătorii nr. x din 19 octombrie 2016, în temeiul prevederilor art. 213 alin. (7) din C. proc. fisc. , s-a prelungit termenul de valabilitate a măsurilor asigurătorii dispuse prin Decizia de instituire a masurilor asigurătorii nr. x din data de 18 aprilie 2016, de la data de 18 octombrie 2016 până la data de 18 aprilie 2017, întrucât nu a fost emis și comunicat titlul de creanță, și ținând cont de necesitatea continuării investigațiilor cu scopul cercetării lanțului evazionist, în integralitatea sa.

Prin Decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii nr. x din 19 octombrie 2016, emisă în temeiul prevederilor art. 213 alin. (7) și art. 214 din Codul de procedură fiscală, au fost ridicate măsurile asigurătorii asupra sumei de 2.364.709 RON, dispuse prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii x din data de 18 aprilie 2016, motivat de faptul că s-a constatat, conform verificărilor ulterioare, că în cadrul relației comerciale dintre furnizorul B. SRL și clientul A. SRL au fost emise facturi având ca bază impozabilă suma de 41.053.973 RON, obligația fiscală aferentă acesteia fiind de 9.852.953 RON reprezentând TVA, astfel că pentru diferența de 2.364.709 RON s-a considerat că au încetat motivele pentru care au fost dispuse.

Prin adresa nr. x din 29 decembrie 2017 s-a comunicat recurentei, referitor la solicitarea acesteia de ridicare a măsurilor asigurătorii în baza art. 213 alin. (7) C. proc. fisc. , că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 213 alin. (8) Codul de procedură fiscală, prin urmare, raportat la situația faptică existentă, încetarea măsurilor asigurătorii în termen de 6 luni/un an, potrivit art. 213 alin. (7) din C. proc. fisc. , nu este incidentă în cazurile în care au fost sesizate organele de urmărire penală și în care operează excepția din același act normativ.

Ridicarea măsurii asigurătorii, în parte, pentru motivele arătate, în temeiul art. 214 C. proc. civ., potrivit căruia "(1) Măsurile asigurătorii instituite potrivit art. 213 se ridică, în tot sau în parte, prin decizie motivată, de către creditorul fiscal, când au încetat motivele pentru care au fost dispuse sau la constituirea garanției prevăzute la art. 211, după caz.", nu produce consecințe cu privire la măsura asigurătorie în totalitate.

În ceea ce privește decizia Curții Constituționale din data de 1 octombrie 2019, nepublicată până la momentul soluționării prezentului recurs, nu privește dispozițiile art. 213 alin. (2) C. proc. fisc. în temeiul cărora a fost emisă decizia de instituire a măsurii asigurătorii, contestată în cauză, prin aceasta fiind constatate ca fiind neconstituționale prevederile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, atât în forma anterioară modificării prin Ordonanța Guvernului nr. 30/2017, cât și în forma ulterioară acesteia, prevederi care se referă la situația în care au fost instituite măsuri asigurătorii și au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, și stabilesc că măsurile asigurătorii încetează de drept la data la care au fost luate măsuri asigurătorii potrivit Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare (iar ulterior O.G. nr. 30/2017 stabilesc că subzistă până la data soluționării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanța de judecată).

Instanța de fond a constatat cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Potrivit art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate în cauză, "(1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun și se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organul fiscal competent. (2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile. (3) Aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât și de instanțele judecătorești ori de alte organe competente, dacă nu au fost desființate în condițiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalități. Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii. (4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal precizează debitorului că prin constituirea unei garanții la nivelul creanței stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate. (5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent. (7) În situația în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanță acestea încetează dacă titlul de creanță nu a fost emis și comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. În cazuri excepționale, acest termen poate fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie. Organul fiscal are obligația să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze garanția. (8) Prin excepție de la prevederile alin. (7), în situația în care au fost instituite măsuri asigurătorii și au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii încetează de drept la data la care au fost luate măsuri asigurătorii potrivit Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare.".

Potrivit acestor dispoziții, în cazuri excepționale se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietatea debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia.

Cazurile excepționale sunt indicate de legiuitor ca fiind situațiile când există pericol ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Se precizează că măsurile asigurătorii pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale.

Susținerile din recurs privind motivarea sentinței recurate în ceea ce privește existența pericolului de a se sustrage, de a ascunde ori de a se risipi patrimoniul, privind motivarea actului administrativ și faptul că decizia este motivată din perspectiva comportamentului fiscal neadecvat al SC B. SRL și al furnizorilor săi, și nu din perspectiva unui comportament fiscal neadecvat al recurentei, sunt nefondate.

În motivarea deciziei prin care s-au instituit măsuri asigurătorii s-a reținut, în esență, astfel cum a observat și instanța de fond, că din verificările preliminare efectuate asupra tranzacțiilor înregistrate de societatea A. SRL, în relație cu furnizorul B. SRL, au rezultat indicii privind caracterul nereal al acestora, fapt care ar conduce la diminuarea nejustificată a bazei impozabile/taxabile și prejudicierea bugetului de stat cu suma de 12.217.662 RON; din verificarea documentelor aferente relațiilor economice dintre beneficiarul A. SRL și furnizorul B. SRL, s-a constatat că acesta din urmă a avut calitatea de "Executant" în baza Contractului nr. x din 27 februarie 2014, ce are ca obiect "executarea, finalizarea și remedierea oricăror defecte ale lucrărilor înființare structură de sprijinire a afacerilor în vederea valorificării potențialului material și uman al Municipiului Iași prin modernizare clădire existentă și amenajări interioare, str. x, mun. Iași", a facturat către reclamantă lucrările prestate, însă achizițiile de mărfuri și servicii realizate de B. SRL de la furnizorii săi prezintă caracterul unor operațiuni simulate. S-a constatat că reclamanta este beneficiara unui circuit tranzacțional simulat, operaționalizat în perioada 2014 - 2015, prin intermediul societății de tip "tampon" B. SRL, care a înregistrat achiziții nereale de mărfuri și de servicii (materiale de construcții, autovehicule, lucrări construcții etc.) de la entități de tip "fantomă", generatoare de deduceri fiscale ilegale (TVA și impozit pe profit).

Având în vedere indiciile conturate în cadrul investigațiilor, s-a apreciat că există pericolul ca societatea A. SRL să utilizeze și la acea dată modalități similare de sustragere de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, context în care există un pericol iminent de periclitare a colectării sumelor datorate bugetului de stat, astfel că s-a apreciat că se impune instituirea măsurilor asigurătorii.

În mod corect a reținut instanța de fond, raportat la dispozițiile art. 213 alin. (2) C. proc. fisc. , că este ținută să verifice doar caracterul excepțional care a impus instituirea măsurii asigurătorii și doar existența unor indicii privind stabilirea unor obligații fiscale cu ocazia acțiunii de control.

Dispozițiile art. 213 alin. (2) C. proc. fisc. impun o stare de pericol ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea creanțelor fiscale, argumentată concret. Starea de pericol poate rezulta din activitatea ce a generat creanțele fiscale a căror colectare este periclitată sau îngreunată, cu invocarea oricărei împrejurări, apreciată ca fiind relevantă în acest sens, privind conduita fiscală a societății, a asociaților sau administratorilor săi asupra resurselor financiare.

Deși titlul de creanță nu a fost încă emis, din Procesul-verbal 1671 din 28 aprilie 2016 rezultă că s-a efectuat un control la sediul reclamantei, s-a constatat că reclamanta a achiziționat de la B. SRL bunuri și servicii în valoare de peste 50.000.000 RON. S-a constatat, de asemenea, că B. SRL a înregistrat operațiuni de achiziție fictive de la furnizorii săi G., H., I. SRL, L. SRL, M. SRL.

Instanța de fond a reținut că pârâta a constatat că societățile furnizoare ale SC B. SRL, tip fantomă, G., H., I. SRL, L. SRL, M. SRL, au înregistrat livrări către SC B. SRL, deși nu dețin bunuri în patrimoniu, nu depun declarații fiscale sau depun declarații nereale, nu au angajați, deși facturează prestări de servicii parte sunt inactivi.

În referatul justificativ al măsurii asigurătorii s-a mai reținut că majoritatea societăților furnizoare menționate au sau au avut sediile sociale la adresa din Calea x, unde și reclamanta are sediul social, iar din structura asociativă a reclamantei fac parte persoane din C., care au fost angajate și împuternicite cu operațiuni la I. SRL sau alte societăți în faliment cu majore datorii la stat sau condamnate penal pentru evaziune fiscală, astfel: din structura asociativă a A. SRL au făcut parte doi membri ai C., N., asociat unic și administrator în perioada 28 decembrie 2007 - 1 iunie 2009, și D., asociat și administrator începând cu data de 1 iunie 2009; N. figurează în baza de date REVISAL ca angajat al I. SRL în perioada ianuarie 2015 - ianuarie 2016, fiind singura persoană ce a retras sume de bani, în calitate de reprezentat al societății I. SRL; D. figurează ca administrator al J. SRL în perioada 23 decembrie 2004 - 24 iulie 2014 (în perioada 23 decembrie 2004 - 6 august 2014 având și calitatea de asociat); în data de 24 iulie 2014 a fost numită asociat, în cadrul J.. SRL, F., aceasta având în perioada respectivă și calitatea de administrator al societății; la data de 11 septembrie 2015 J. SRL a declarat starea de faliment; din structura asociativă a H. face parte O., condamnat prin Sentința penală nr. 415 din 18 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul lași la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.

În raport de toate circumstanțele concrete ale cauzei, în mod întemeiat s-a apreciat că sunt indicii rezonabile vizând starea de pericol la care fac referire dispozițiile legale invocate, fiind corect raționamentul instanței privind existența unor suspiciuni în sensul că și reclamanta face parte din sistemul tranzacțional simulat, în condițiile în care ar fi avut posibilitatea de a cunoaște frauda în amonte, date fiind locul desfășurării obiectului de activitate al societăților nominalizate și structura acționariatului firmelor implicate, faptul că acționariatul are legătură cu operațiuni ale unor firme care fac parte din cele menționate a fi tip "fantomă".

Referitor la susținerile că instanța de fond s-a pronunțat pe baza unor documente depuse la dosarul cauzei ulterior rămânerii în pronunțare, s-a arătat anterior că sunt nefondate, iar în ceea ce privește faptul că instanța de fond adaugă motive neinvocate de inspectorii antifraudă, este de observat că Nota explicativă invocată nu a fost menționată în referatul justificativ, a fost comunicată de către intimată în cadrul documentației care a stat la baza emiterii deciziei, iar reclamanta a avut posibilitatea să ia cunoștință de aceasta, fiind depusă la dosar anterior ultimului termen de judecată; starea de fapt și de drept reținută de instanța de fond a rezultat din analiza întregului probatoriu administrat, astfel că înlăturarea acestei note explicative, în raport de susținerile din recurs și înscrisurile depuse de către recurentă, nu conduce la stabilirea unei alte situații de fapt și de drept în ceea ce privește justificarea instituirii măsurii asigurătorii.

Faptul invocat de recurentă, că nu ar putea să își ascundă patrimoniul, având în vedere că, prin accesarea de fonduri europene, este obligată să respecte obligațiile asumate prin contract, una din ele fiind aceea că nu poate vinde imobilele care fac obiectul investițiilor din fonduri europene timp de 5 ani, și faptul că prin instituirea sechestrului asupra tuturor activelor societății nu va putea finaliza acest proiect, nu constituie elemente care să înlăture aplicabilitatea dispozițiilor art. 213 alin. (2) C. proc. fisc. , în condițiile în care sunt întrunite condițiile prevăzute de aceste dispoziții legale, împrejurare față de care nu se poate reține un exces de putere al autorității.

Referitor la faptul că nu s-au constatat nereguli în relația contractuală dintre reclamantă și SC B. SRL, fiind decontate cererile de plată de către Ministerul Dezvoltării și Administrației Publice și depuse toate documentele justificative privind existenta lucrărilor executate incluse în situațiile de lucrări anexate la cererile de plată, la faptul că Serviciul Constatare și Stabilire Nereguli din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a încheiat procese-verbale prin care a controlat sub aspectul legalității atât evidenta financiar contabilă a societății cât și realitatea operațiunilor efectuate în cadrul proiectului, instanța de fond în mod corect a făcut distincție între îndeplinirea și respectarea proiectului și realitatea operațiunilor comerciale realizate de B. SRL și corectitudinea deducerilor fiscale, aceste din urmă aspecte urmând a face obiectul verificărilor în cadrul contestației împotriva unei eventuale decizii de impunere.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă, este pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, astfel că sunt neîntemeiate motivele de recurs invocate.

Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în conformitate cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte respinge recursul ca nefondat.