Decizia nr. 4724/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — cale de atac împotriva sentinței nr. 151 a Curții de Apel Iași

Obiectul litigiului dedus judecății Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. x/2016 reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții Direcția Regională Antifraudă Suceava și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași solicitând anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii x/26.04.2016 ca fiind netemeinică și nelegală și pe cale de consecință ridicarea sechestrului asigurător instituit.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 151 pronunțată la 19 septembrie 2016, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată, contestația formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Direcția Regională Antifraudă Suceava și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași.

Cererea de recurs și motivele de recurs invocate Împotriva sentinței nr. 151 pronunțată la 19 septembrie 2016 a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. prin care a solicitat, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecând fondul cauzei să se admită acțiunea astfel cum a fost formulată. În susținerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a afirmat că potrivit art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind C. proc. civ. fiscală se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Recurenta susține că în primul rând, sintagma în cazuri excepționale, confirmă corectitudinea instanțelor de judecată, care au considerat, și sub imperiul vechiul cod, că măsura asigurătorie este o măsură de excepție, iar nu una de drept comun. Astfel încât, dacă organele fiscale constată îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor fiscale, nu există un temei suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii. Probabil dacă legiuitorul nu ar fi dorit să întărească și să sublinieze necesitatea îndeplinirii condiției existenței unui pericol, distinctă de condiția neîndeplinirii obligațiilor m fiscale, nu ar fi adăugat această sintagmă vechiului text. În al doilea rând, art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală califică pericolul ca fiind cel de sustragere, de ascundere sau de risipire a patrimoniului, consecința fiind aceea a periclitării sau îngreunării în mod considerabil a colectării. Recurenta apreciază că că instanța fondului nu a reținut faptul că toate textele de lege invocate de către intimată în cuprinsul deciziei contestate nu îi sunt aplicabile, întrucât potrivit dispozițiilor Codul fiscal, singura obligație a recurentei-reclamante este să se asigure atunci când are relații comerciale, de faptul că furnizorul sau executantul cu care are o anumită relație comercială este o societate activă. Or, în sentința de fond se arată ca pericolul sustragerii patrimoniului a reieșit din aceea ca acționariatul subscrisei are legătură cu alte operațiuni ale unor firme care fie fac parte din cele menționate a fi tip fantoma fie au determinat datorii majore la bugetul de stat (fără ca instanța de fond să arate concret care sunt acele operațiuni cu care subscrisa avem legătura si fără sa menționeze concret care sunt aceste indicii sau elemente care să justifice luarea acestor măsuri asigurătorii). În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, apreciind că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material.

Apărarea formulată în cauză Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la examinarea recursului În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 31 octombrie 2018 s-a fixat termen inițial de judecată pe fond a recursului la data de 29 octombrie 2019, iar prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiul primul termen de judecată la 01 octombrie 2019. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Înalta Curte examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. invocată prin întâmpinare de intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași pe motiv că criticile dezvoltate de recurenta-reclamantă nu cuprind motivele de nelegalitate și nu este întemeită în drept. Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat critici ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și a indicat în susținerea cererii sale acest motiv de casare, considerente pentru care, Înalta Curte apreciază că excepția nulității nu este întemeiată. Constatând că excepția nulității cererii de recurs este neîntemeiată, Înalta Curte urmează a o respinge și va trece la analiza pe fond a recursului. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu cererile de recurs formulate de pârți, motivele invocate, sentința atacată și dispozițiile legale incidente cauzei, instanța de control judiciar va admite recursul și va reforma soluția dată de instanța de fond, pentru considerentele ce urmează. Prin de instituire a măsurilor asigurătorii x/26.04.2016, intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală a instituit măsura asiguratorie a sechestrului asupra unor bunuri aparținând contestatoarei-recurente. În motivarea actului amintit s-a arătat că societatea în cauză este beneficiară al unui circuit tranzacțional simulat, având relații comerciale cu serie de societăți comerciale care din care s-au generat deduceri fiscale ilegale. Temeiul de drept al măsurii adoptate este constituit de prevederile art. 213 din Legea nr. 207/2015. Prin sentința nr. 151 din data de 19 septembrie 2016, Curtea de Apel Iași a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei reținând că se confirmă concluziile organului fiscal din care rezultă că reclamanta A. S.R.L. a înregistrat operațiuni de achiziție fictive de la furnizorii săi B., C., D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L. și astfel aceste elemente de fapt sunt suficiente, pentru a se aprecia că există indicii care să conducă la concluzia că există pericolul ca reclamanta să își ascundă sau să își risipească patrimoniul. Înalta Curte reține că, potrivit art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală "se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea". Instanța de control judiciar constată că în cauză nu sunt îndeplinite prevederile legale menționate, respectiv nu s-a făcut dovada că societatea intimată se sustrage de la plata obligațiilor fiscale, pericolul la care se referă textul de lege trebuie să fie concret și obiectiv, pentru a fi justificată o astfel de măsură. Rezultă așadar că, măsurile asiguratorii sunt măsuri excepționale, iar luarea acestora trebuie raportată la o anumită atitudine de rea credință a persoanei vizate care poate consta, de exemplu, în golirea conturilor societății sau vânzarea activelor cu scopul de a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale care îi incumbă. Examinând înscrisurile depuse în probatoriu, Înalta Curte concluzionează că, organul fiscal nu a motivat și nici nu a dovedit existența cazului excepțional. Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii este motivată generic în ceea ce privește necesitatea măsurilor dispuse, respectiv cităm " (...) din verificările relației cu furmizorii (...) au rezultat indicii privind caracterul nereal al acestora, fapt care ar conduce la diminuarea nejustificată a bazei impozabile/taxabile și prejudicierea bugetului de stat cu suma de 2.964.685 RON.", fără a fi indicate și dezvoltate în concret aspectele care justifică această concluzie. Din actele depuse la dosar, nu rezultă faptul că societatea ar încerca să-și ascundă bunurile pentru a evita o eventuală executare și nici că aceasta și-a diminuat patrimoniul în perioada premergătoare controlului. Stabilirea unor obligații fiscale suplimentare nu înseamnă, de plano, că acel contribuabil se va sustrage de la plata respectivelor obligații, iar măsurile asiguratorii se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului, astfel de indicii lipsesc însă din motivarea deciziei atacate. Articolul 213 alin. (2) din Codul procedură fiscală califică pericolul ca fiind cel de sustragere, de ascundere sau de risipire a patrimoniului, consecința fiind aceea a periclitării sau îngreunării în mod considerabil a colectării, iar conform alin. (5) din același articol "decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent." În speță, Înalta Curte, în dezacord cu opinia instanței de fond, constată că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/26.04.2016, emisa de Agenția Națională de Administrare Fiscală nu cuprinde decât trimiterea la prevederile legale aplicabile, precum și scurte referiri la valoarea prejudiciului și identificarea unor tranzacții comerciale, fără a se reține niciun element concret sau indicii de natură a contura concluzia constatării pericolului că recurenta-reclamantă urmează să se sustragă de la urmărire sau să-și ascundă ori risipească patrimoniul. 2. Temeiul juridic al soluției adoptate Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în tot sentința recurată și rejudecând cauza, va admite acțiunea, reclamantei și va anula Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii x/26.04.2016. Pe cale de consecință în vederea reparării prejudiciului cauzat, în conformitate cu prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va dispune și ridicarea măsurii sechestrului asigurator instituită prin decizia anulată.