ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4280/2021

Ședința publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 8 august 2018, pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, a solicitat:

(i) anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 9 din 28 iunie 2018, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava și a tuturor actelor subsecvente, precum Procesul-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri imobile nr. x/27.07.2018, cu obligarea organului de executare la ridicarea de urgență a măsurilor asigurătorii dispuse prin referat justificativ în baza Ordinului nr. 2546/2016;

(ii) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 129 din 21 noiembrie 2018, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava;

- a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 9 din 28 iunie 2018, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava și Procesul-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri imobile nr. x/27.07.2018.

Împotriva sentinței civile nr. 129 din 21 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii în anulare.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de fond nu avea competența materială de a soluționa capătul de cerere privind anularea Procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri imobile nr. x/27.07.2018, iar această excepție, deși invocată în fața primei instanțe, a fost greșit respinsă prin încheierea din 14 noiembrie 2018, iar prin sentința recurată, s-a dispus și anularea acestui act de executare.

Consideră recurenta-pârâtă că cererea de anulare a procesului-verbal de sechestru asigurător reprezintă un capăt de cerere principal, dat în competența Judecătoriei sectorului 1 București, nefiind incidente prevederile art. 123 alin. (1) C. proc. civ., invocate de instanța de fond. În cauză sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 213 alin. (14) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora împotriva actelor prin care se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate formula contestație la executare în conformitate cu prevederile art. 260 și 261 din același cod. Or, aceste texte de lege dispun că persoanele interesate pot face contestație la executare împotriva oricărui act de executare, ce va fi introdusă la instanța judecătorească competentă.

Chiar în ipoteza în care nu s-ar considera că cererea de anulare a procesului-verbal de sechestru asigurător are caracter principal, arată recurenta-pârâtă că în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că în cazul în care pentru cererile incidentale sau accesorii există o competență materială specială, acestea vor fi soluționate potrivit legii speciale, indicând în acest sens decizia nr. 1449/04.04.2013 a secției a II-a civile a acestei instanțe.

În raport de aceste aspecte, consideră recurenta-pârâtă că cererea de anulare a procesului-verbal de sechestru este de competența instanței de executare, respectiv Judecătoria sectorului 1 București, astfel încât, fiind încălcată competența de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii, se impune casarea atât a încheierii de ședință din 14.11.2018, cât și a sentinței nr. 129/21.11.2018, admiterea excepției de necompetență materială și trimiterea acestui capăt de cerere spre competentă soluționare Judecătoriei sectorului 1 București.

În ceea ce privește soluția de anulare a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, susține recurenta-pârâtă că această soluție este pronunțată cu aplicarea greșită a legii. Actul administrativ contestat este motivat în fapt și în drept, aspectele constatate de organul fiscal cu privire la comportamentul fiscal inadecvat al contribuabilului, în sensul sustragerii de la plata taxelor și impozitelor datorate bugetului de stat, susținând existența pericolului de sustragere/ascundere/risipire a patrimoniului. Instanța de fond a realizat o analiză selectivă a argumentelor care au fundamentat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, fără a avea în vedere situația fiscală concretă constatată de organul de control, care a conturat suspiciunea că operațiunile de schimbare a sediului social și de revocare a foștilor administratori, dispuse în timpul inspecției fiscale, au fost realizate în scopul periclitării sau îngreunării stabilirii obligațiilor fiscale și a colectării acestora la bugetul de stat.

Un alt aspect omis de instanța de fond este, în opinia recurentei, faptul că în timpul inspecției fiscale au fost date declarații din care rezultă că societatea reclamantă intenționează punerea în conservare a uneia dintre centralele de cogenerare, cu consecința intrării în incapacitate de plată a contribuabilului.

În concluzie, susține recurenta, cuantumul ridicat al obligațiilor estimate, coroborat cu consecințele punerii în conservare a uneia dintre centralele de cogenerare, au ca efect îngreunarea colectării și justifică impunerea măsurilor asigurătorii.

Referitor la dreptul contribuabilului de a fi ascultat, conform art. 9 alin. (2) Codul de procedură fiscală, arată recurenta-pârâtă că formularul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii este aprobat prin OMF nr. 2546/2016 și acesta conține mențiunea expresă că audierea contribuabilului nu este obligatorie. În cazul măsurilor asigurătorii, legiuitorul a înțeles să exonereze organul fiscal de această obligație, fiind în discuție o situație specială, caracterizată de urgență, aspect relevat și de împrejurarea că, prin derogare de la dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii poate fi atacată direct la instanța de contencios administrativ, fără parcurgerea procedurii prealabile, conform art. 213 alin. (13) C. proc. civ.

În mod greșit a reținut instanța de fond că dreptul la apărare exercitat în fața instanței de fond nu constituie un argument suficient pentru a nega dreptul contribuabilului de a fi ascultat, făcând trimitere la hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-109/10. În legătură cu această hotărâre, Înalta Curte a reținut, prin decizia nr. 3208/2017, într-o speță similară, că încălcarea principiului dreptului la apărare nu conduce la anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii decât dacă, fără această încălcare, procedura ar fi avut un rezultat diferit. Or, câtă vreme instanța de fond a reținut că inspecția fiscală s-a desfășurat pe o perioadă de aproximativ doi ani, fiind suspendată și apoi reluată, nu se poate reține o încălcare a dreptului la apărare, în condițiile în care, în acest interval, contribuabilul a avut posibilitatea de a prezenta toate înscrisurile pe care le considera necesare.

În ceea ce privește nerespectarea dispozițiilor art. 277 alin. (2) Codul de procedură fiscală și pct. 28 din OMF nr. 2546/2016, arată recurenta-pârâtă că instanța de fond a reținut în mod greșit că suma poprită în contul bancar curent al reclamantei era mai mare decât creanța fiscală estimată - 1.149.062 RON impozit pe profit, nefiind justificată instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile. Prin Procesul-verbal nr. x/18.06.2018 au fost estimate creanțe suplimentare în sumă de 5.928.838 RON, din care 1.149.062 RON impozit pe profit, iar însumând valoarea imobilului poprit cu suma poprită rezultă că măsurile asiguratorii au fost dispuse în limita a 150% din valoarea sumei estimate.

Mai susține recurenta-pârâtă că aplicarea sechestrului asigurător are drept consecință doar limitarea dreptului de dispoziție al proprietarului și nu este de natură să afecteze realizarea de venituri din vânzarea de energie electrică, energie termică și din subvenții pentru certificate verzi, ca urmare a exploatării grupului de co-generare pe biomasă.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., susține intimata că nu au fost invocate motive de nelegalitate proprii procesului-verbal, pentru a fi formulată contestație la executare în conformitate cu art. 260 Codul de procedură fiscală, ci s-a solicitat anularea acestui act ca urmare a anulării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, întrucât anularea actului administrativ atrage și anularea actelor subsecvente.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține intimata-reclamantă, în esență, că motivele din cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nu se circumscriu celor prevăzute de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, că nu a fost relevată o situație excepțională, în care ar exista pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul și că actele de administrare a activității societății, respectiv schimbarea sediului și înlocuirea administratorului nu prezintă relevanță în justificarea luării măsurilor asigurătorii.

Intimata-reclamantă prezintă argumente referitoare la comportamentul fiscal anterior, la sumele achitate cu titlu de contribuții la bugetul de stat în anii 2017-2018 și la cifra de afaceri a societății în perioada 2016-2018.

Susține că o mare parte din suma estimată prin procesul-verbal se referă la regularizarea prețului final al lucrărilor de antrepriză aferente centralei de cogenerare, iar între timp societatea a făcut recepția finală și a achitat către stat suma de 4.669.168 RON, reprezentând regularizare TVA aferent operațiunilor înregistrate cu furnizorul B.. Din sumele estimate prin procesul-verbal nr. x/18.06.2018, a rămas de achitat doar suma de 1.149.062 RON reprezentând impozit pe profit, a cărei încadrare fiscală completă va fi definitivată în cursul inspecției fiscale aflate în derulare.

Totodată, intimata-reclamantă prezintă și argumente referitoare la încălcarea dreptului său de a fi ascultată, conform celor înfățișate instanței de fond și solicită a se avea în vedere că formularul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, aprobat prin OMF nr. 2546/2016, nu poate fi opus în cauză, întrucât ordinul are o valoare juridică inferioară Codului de procedură fiscală, respectiv art. 9 alin. (2) și art. 46 alin. (2) lit. j) din acest act normativ.

Referitor la nerespectarea dispozițiilor art. 277 alin. (2) Codul de procedură fiscală și pct. 28 din OMF nr. 2546/2016, arată intimata-reclamantă că organul fiscal nu a încercat să identifice niciun fel de bunuri ale societății, care nu sunt direct folosite în activitatea principală și a sechestrat însuși grupul de co-generare pe biomasă, care este nesusceptibil de sustragere și înstrăinare. Totodată, a fost poprit și contul bancar al societății, iar numai suma din acest cont este mai mare decât valoarea creanței estimate. Contrar susținerilor recurentei-pârâte cu privire la valoarea creanței estimate în procesul-verbal nr. x/18.06.2018, la data de 20.07.2018 societatea reclamantă a achitat suma de 4.669.168 RON, rămânând de achitat suma de 1.149.062 RON reprezentând impozit pe profit.

Prin cererea înregistrată în dosarul instanței de recurs la data de 09.09.2019, intimata-reclamantă solicită să se constate lipsa de interes a recurentei-pârâte în susținerea recursului, în raport de emiterea Deciziei de ridicare a sechestrului asigurător aplicat asupra bunurilor nr. x/31.07.2019 și de încheierea emisă de OCPI Rădăuți la data de 07.08.2019, care confirmă ridicarea măsurilor asigurătorii instituite prind decizia contestată.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Referitor la excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată de intimata-reclamantă, Înalta Curte o va respinge, ca neîntemeiată.

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziții aplicabile și în cazul căilor de atac. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât și în căile de atac.

În speță, intimata-reclamantă a susținut lipsa interesului procesual în susținerea căii de atac prin raportare la faptul că, la data de 31.07.2019, au fost ridicate măsurile asigurătorii instituite prin Decizia nr. 9 din 28 iunie 2018, contestată în cauză.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că, la data judecării cererii de recurs, subzistă interesul de a acționa al pârâtei, folosul practic pe care aceasta l-ar obține în urma unei soluții de admitere a căii de atac fiind acela al respingerii acțiunii și menținerii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, respectiv al confirmării legalității acestui act administrativ fiscal. Chiar dacă efectele măsurilor instituite au încetat prin emiterea deciziei de ridicare a sechestrului asigurător, ele s-au produs indubitabil până la acest moment, iar recurenta-pârâtă justifică interesul menținerii lor, consecutiv menținerii în ordinea juridică a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii și procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri imobile.

Prin urmare, în raport de dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția lipsei de interes în susținerea recursului, ca neîntemeiată.

II. 2. Analizând recursul declarat în cauză, prin raportare la sentința atacată și motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., pârâta a susținut necompetența materială a instanței de fond în ceea ce privește capătul de cerere vizând anularea Procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri imobile nr. x/27.07.2018, apreciind că revenea Judecătoriei sectorului 1 București competența de a soluționa acest petit, ca instanță de executare, în condițiile art. 213 alin. (14) și art. 260-261 Codul de procedură fiscală.

Înalta Curte reține că, incontestabil, procesul-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri imobile reprezintă un act de executare, prin care se duc la îndeplinire dispozițiile din actul administrativ fiscal de instituire a măsurilor asigurătorii, astfel încât, potrivit art. 213 alin. (14) din Codul de procedură fiscală, acest proces-verbal poate fi atacat prin formularea unei contestații la executare. Cu toate acestea, în cauză reclamanta a solicitat desființarea acestui act exclusiv ca urmare a desființării actului principal - decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, în temeiul principiului accesorium sequitur principale. Motivele de nelegalitate invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată privesc doar actul principal, nefiind formulate motive de nelegalitate proprii procesului-verbal, desființarea acestuia fiind văzută ca o măsură consecutivă constatării nelegalitatății actului administrativ fiscal.

Prin contestația la executare, partea poate formula critici de nelegalitate la adresa actului/actelor de executare, însă în cauza de față, dacă reclamanta ar fi urmat această cale, nu ar fi putut înfățișa instanței de executare niciun motiv de nelegalitate referitor la procesul-verbal de sechestru pentru bunuri imobile, care nu suferă, el însuși, de un viciu de fond sau de formă. Nelegalitatea acestui act de executare a fost întemeiată de reclamantă pe nelegalitatea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, pentru a cărei punere în executare a fost emis procesul-verbal, astfel încât cererea de anulare a acestui din urmă act are caracter accesoriu și competența soluționării sale revine instanței învestite cu soluționarea capătului de cerere principal, conform art. 123 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentei-pârâte referitoare la încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe.

Referitor la criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că sunt fondate argumentele referitoare la lipsa unei încălcări a prevederilor art. 9 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, reținând, contrar instanței de fond, că în cauză sunt incidente prevederile art. 9 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură fiscală, care reglementează o excepție de la obligația organului fiscal de a asigura contribuabilului dreptul de a formula un punct de vedere.

Potrivit art. 9 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură fiscală, organul fiscal nu este obligat să aplice prevederile alin. (1) când întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situației fiscale reale privind executarea obligațiilor contribuabilului/plătitorului sau pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege.

Înalta Curte reține, cu caracter de principiu, că instituirea măsurilor asigurătorii trebuie să beneficieze de o anumită promptitudine și se bazează pe un element de surprindere a contribuabilului, în sensul că, la constatarea condițiilor prevăzute de lege, măsurile asigurătorii se impun prin forța pericolului depistat, iar o consultare prealabilă a contribuabilului nu ar face decât să permită acestuia să accentueze comportamentul pretins prejudiciabil, care periclitează sau îngreunează colectarea creanțelor fiscale.

În speță, organul fiscal a apreciat că acțiunile reclamantei de schimbare a sediului, înlocuire a administratorului și intenția de punere în conservare a uneia dintre centralele de cogenerare ar putea conduce la întârzierea instituirii măsurilor asigurătorii și la ieșirea bunurilor din patrimoniul reclamantei, cu consecința imposibilității executării acestora pentru acoperirea creanțelor fiscale, iar Înalta Curte constată că aceste împrejurări reprezintă o justificare suficient de rezonabilă pentru înlăturarea aplicării prevederilor art. 9 alin. (1) Codul de procedură fiscală.

Prin raportare la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte reține că, potrivit dreptului Uniunii, o încălcare a dreptului la apărare, în special a dreptului de fi ascultat, nu determină anularea deciziei luate în urma procedurii administrative în cauză, decât dacă, în lipsa acestei neregularități, această procedură ar fi putut avea un rezultat diferit (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Franța/Comisia - C-301/87, pct. 31, Hotărârea Germania/Comisia - C-288/96, pct. 101, Hotărârea Foshan Shunde Yongjian Housewares & Hardware/Consiliul, C-141/08 P, pct. 94, Hotărârea Storck/OAPI, C-96/11 P, pct. 80, precum și Cauza C 383/13 PPU, pct. 38).

Așadar, legiuitorul nu a prevăzut o sancțiune expresă în cazul neaudierii contribuabilului anterior emiterii actului administrativ fiscal, iar nulitatea relativă implică, din partea persoanei interesate, dovedirea producerii unei vătămări care nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin anularea actului întocmit cu nerespectarea acestor prevederi.

Prin acțiune, intimata-reclamantă a susținut încălcarea dreptului său la apărare în mod generic, indicând opinii doctrinare și jurisprudențiale, fără a proba că, prin neaudierea sa de către organul fiscal, i s-ar fi produs o vătămare care nu ar putea să fie înlăturată decât prin anularea actului.

În concluzie, dat fiind caracterul urgent al procedurii instituirii măsurilor asigurătorii și nedovedirea vreunei vătămări produse prin neaudierea prealabilă a contribuabilului, Înalta Curte constată că nu există o cauză de nulitate a deciziei contestate, referitoare la nerespectarea prevederilor art. 9 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, criticile din recurs ale pârâtei fiind fondate sub acest aspect.

O concluzie diferită se impune, însă, cu privire la criticile recurentei-pârâte vizând nemotivarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii și nerespectarea dispozițiilor art. 277 alin. (2) Codul de procedură fiscală și pct. 28 din OMF nr. 2546/2016, pe care Înalta Curte le apreciază a fi nefondate.

În ceea ce privește nemotivarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, Înalta Curte reține că reclamanta nu a invocat și instanța de fond nu a analizat un motiv de nelegalitate referitor la nemotivarea actului administrativ fiscal. Ceea ce s-a invocat în speță a fost faptul că motivele expuse în cuprinsul deciziei nu se încadrează în prevederile art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, din perspectiva existenței pericolului ca reclamanta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând colectarea creanțelor fiscale.

În recurs, pârâta nu a mai reiterat teza existenței indiciilor de săvârșire a infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 și nici incidența art. 11 din aceeași lege, susținând doar argumente privitoare la acțiunile reclamantei de schimbare a sediului social, înlocuire a administratorului și intenția de punere în conservare a uneia dintre centralele de cogenerare, interpretate în contextul cuantumului ridicat al obligațiilor fiscale suplimentare estimate, stabilite în raport de înregistrarea în contabilitate a unor cheltuieli care nu au la baza operațiuni reale.

Înalta Curte reține că analiza de legalitate a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii are caracter circumstanțial, implicând verificarea, raportat la datele cauzei, a îndeplinirii cerințelor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015. Este de necontestat că existența pericolului prevăzut de acest text de lege nu presupune și producerea unor consecințe efective dintre cele enumerate de textul de lege, dar Înalta Curte apreciază că, pentru instituirea măsurilor asigurătorii, trebuie să existe indicii rezonabile, suficient de concrete, că reclamanta ar intenționa să își diminueze elementele de patrimoniu, în scopul neachitării obligațiilor fiscale.

Raportat la circumstanțele cauzei, descrierea, în cuprinsul deciziei contestate, a operațiunilor adiacente înregistrării în contabilitate a centralei de co-generare pe biomasă și a consecințelor omisiunii reclamantei de înregistrare corectă și completă a acestor operațiuni, nu este suficientă pentru luarea unor măsuri de indisponibilizare a patrimoniului debitoarei.

Instituirea măsurilor asigurătorii nu s-a întemeiat pe o analiză globală a cumulului de elemente, ci doar pe faptele imputate reclamantei, care ar urma să conducă la stabilirea creanței fiscale suplimentare, ceea ce implică o totală suprapunere între motivele care determină emiterea deciziei de impunere a obligațiilor fiscale și motivele emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Or, diferența dintre cele două acte administrativ fiscale este evidentă, unul reprezentând un titlu de creanță, care constată o obligație fiscală în sarcina contribuabilului, pe când cel de-al doilea reprezintă o măsură preventivă, pentru adoptarea căreia este necesar să fie îndeplinite condițiile distinct prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Dacă legiuitorul ar fi apreciat, ca fiind suficientă pentru instituirea măsurilor asigurătorii, simpla enunțare a intenției de a emite un titlu de creanță sau a indicării comportamentului fiscal neadecvat imputat reclamantei, această soluție legislativă s-ar fi regăsit în cuprinsul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015; or, meționând condiția existenței unui pericol de sustragere/ascundere/risipire a patrimoniului, legiuitorul a urmărit ca măsurile de indisponibilizare să fie dispuse în cazuri execepționale, iar nu în oricare situație în care există un dubiu asupra corectitudinii fiscale a contribuabilului. În aceste condiții, suspiciunile organului fiscal cu privire la comportamentul fiscal al reclamantei reprezintă unul dintre criteriile ce pot fi avute în vedere la luarea măsurii de indisponibilizare a elementelor de patrimoniu, dar este apreciat a nu fi suficient, prin el însuși, la fundamentarea acestei măsuri.

Totodată, schimbarea sediului social și înlocuirea administratorului în cursul inspecției fiscale, nu pot fi considerate, per se, indicii ale unui comportament fiscal incorect, prin care se urmărește îngreunarea colectării, cu atât mai mult cu cât inspecția fiscală s-a întins pe o perioadă îndelungată (doi ani), iar astfel de modificări în structura societății comerciale sunt parte a activității firești a persoanei juridice. Intenția de punere în conservare a uneia dintre centralele de cogenerare reprezintă, de asemenea, o parte a activității normale a unui agent economic, care își restrânge sau extinde activitatea conform cerințelor pieții, neputând conduce automat la intrarea în incapacitate de plată, cum susține recurenta-pârâtă.

Din analiza înscrisurilor și susținerilor părților, nu rezultă că reclamanta a înregistrat constant creanțe fiscale neachitate ori că nu ar fi deținut fonduri suficiente pentru achitarea prezumtivului debit, iar conform susținerilor din întâmpinare, necontestate de recurenta-pârâtă, aceasta nu a înstrăinat niciun bun din patrimoniu începând cu anul 2011, a achitat, cu titlu de contribuții anuale la bugetul de stat, sume cuprinse între două și cinci milioane de RON, iar cifra mare de afaceri pe anii 2016-2018 și pe prima lună a anului 2019 dovedește o activitate comercială constantă. Totodată, la scurt timp după momentul emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, societatea a achitat cea mai mare parte din debit, respectiv suma de 4.669.168 RON din totalul de 5.928.838 RON, dovedind astfel că avea resursele necesare acoperirii creanței estimate.

În ceea ce privește bunurile supuse indisponibilizării, se constată că sechestrul asigurător a fost instituit asupra clădirii reprezentând centrală termică și terenul aferent, astfel cum reiese din cuprinsul procesului-verbal de sechestru asigurător, fără ca la dosarul cauzei să fi fost depuse dovezi privitoare la inițierea de către reclamantă a formalităților de înstrăinare a acestor imobile.

Prin urmare, Înalta Curte constată că organul fiscal și-a întemeiat decizia contestată exclusiv pe suspiciunile cu privire la faptele reclamantei, fără a dovedi existența unor elemente care să contureze cerința pericolului prevăzută de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, astfel încât soluția instanței de fond, privind anularea acestei decizii, este legală și urmează a fi menținută.

În raport de respingerea acestor critici, apreciate a avea caracter esențial în analiza de legalitate a sentinței recurate și a cererii de suspendare a executării actului administrativ, Înalta Curte constată că este lipsită de finalitate analiza celorlalte critici, referitoare la greșita aplicare a prevederilor dispozițiilor art. 277 alin. (2) Codul de procedură fiscală și pct. 28 din OMF nr. 2546/2016.

În concluzie, deși Înalta Curte a constatat caracterul fondat al criticilor recurentei-pârâte referitoare la încălcarea dreptului de apărare al contribuabilului, calea de atac va fi respinsă, consecutiv menținerii statuărilor primei instanțe cu privire la nulitatea deciziei pentru neîndeplinirea condițiilor instituirii măsurilor asigurătorii, prevăzute de art. 213 alin. (2) C. proc. civ., respectiv la nedemonstrarea pericolului de sustragere, ascundere sau risipire a patrimoniului reclamantei.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei de interes în susținerea recursului, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, împotriva sentinței civile nr. 129 din 21 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 septembrie 2021.