ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 499/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 19.04.2016 pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. Piatra Neamț a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 1 Suceava, anularea Deciziei nr. A_FSV-3575-2016/1.04.2016 și a tuturor actelor subsecvente.

Prin cererea din 6.09.2016 reclamanta și-a completat acțiunea invocând nelegalitatea procesului-verbal nr. x/31.03.2016, solicitând și anularea procesului-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri mobile nr. x/2016, precum și suspendarea deciziei în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Față de cererea de completare, pârâta a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere referitor la nelegalitatea procesului-verbal nr. x/31.03.2016 și a celui referitor la suspendarea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii.

La termenul din 27.10.2016, reclamanta și-a modificat acțiunea în sensul de a solicita obligarea intimaților la emiterea unei decizii de ridicare a măsurilor asiguratorii, având în vedere că de la data luării măsurii și până la data formulării cererii au trecut mai mult de 6 luni fără a se emite titlul de creanță.

Prin încheierea din 27.10.2016, instanța a admis excepția necompetenței materiale cu privire la soluționarea capătului de cerere privind anularea procesului-verbal de sechestru și a declinat competența în favoarea Judecătoriei Piatra Neamț.

Prin încheierea din 24.11.2016, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibilă, cererea de suspendare a executării Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii.

Prin sentința civilă nr. 48/2017 din 24 martie 2017, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. Piatra Neamț, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 1 Suceava și a dispus anularea Deciziei nr. A_FSV - 3575-2016/01.04.2016; a admis excepția inadmisibilității și a respins capătul de cerere referitor la anularea procesului-verbal nr. x/2016, ca inadmisibil.

Împotriva sentinței civile nr. 48/2017 din 24 martie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Suceava, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiate.

În motivarea recursului arată că instanța de fond a apreciat că instituirea măsurilor asigurătorii reprezintă o dispoziție de excepție și că nu s-a făcut dovada situațiilor excepționale care să justifice luarea unei astfel de măsuri, motiv pentru care apreciază că sentința recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât facturile înregistrate de A. S.A. în contabilitate nu au avut la bază operațiuni reale, prin raportare la lipsa documentelor care să ateste prestarea serviciilor, respectiv: situații de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piață sau orice alte materiale corespunzătoare. Mai arată că pe factura seria x nr. x/04.05.2011, având înscris ca furnizor B. S.R.L., nu apar date referitoare la persoana care a întocmit-o sau la expediție, iar pe factura seria x nr. x/18.10.2011, având același furnizor, nu sunt trecute date referitoare la persoana care a întocmit-o, iar la persoana delegată apare menționată C., angajată a societății A. S.A..

Precizează că în urma verificărilor efectuate la contribuabilul B. S.R.L. a reieșit faptul acesta nu a prestat niciodată serviciile care au făcut obiectul contractului pentru care au fost emise cele două facturi.

Susține că, întrucât A. S.A. a înregistrat în evidența contabilă facturi fictive privind servicii nereale, s-a emis Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/01.04.2016.

Mai susține că măsurile asigurătorii nu trebuie confundate cu măsurile concrete de executare silită întreprinse de organele fiscale și că, potrivit art. 213 alin. (3) din Legea 207/2015, acestea pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, iar odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii. În speță, apreciază că se impune instituirea măsurilor asigurătorii, până la finalizarea procedurilor fiscale și penale.

Menționează că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept și din cauza faptului că măsurile asigurătorii au fost motivate de către organul de control în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală, atât în referatul justificativ, cât și în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, arătându-se în concret că prin modul de sustragere de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, există pericolul de utilizare a unor procedee similare în scopul îngreunării, respectiv sustragerii de la colectare.

Referitor la motivarea instanței potrivit căreia nu există pericolul de sustragere de la urmărire, susține că pentru protecția drepturilor statului, organul de control este îndreptățit să ia măsuri de conservare a patrimoniului debitoarei.

Intimata - reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului și menținerea sentinței recurate ca temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.A. Piatra Neamț a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 1 Suceava, anularea Deciziei nr. A_FSV-3575-2016/1.04.2016 și a tuturor actelor subsecvente.

Prin Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. A_FSV-3575-2016/01.04.2016 emisă de către Direcția Regională Antifraudă Fiscală 1 Suceava s-a dispus instituirea sechestrului asigurator pe un număr de 13 bunuri mobile ale societății intimate, organul fiscal apreciind că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori risipească patrimoniul, periclitând în mod considerabil colectarea sumelor stabilite suplimentar cu titlu de TVA.

Potrivit art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015:

"se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile", iar conform alin. (5) al aceluiași articol:

"decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent."

Din analiza textului de lege de mai sus rezultă că măsurile asiguratorii sunt măsuri excepționale, iar luarea acestora trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credință a persoanei vizate, care poate consta, de exemplu, în golirea conturilor societății sau vânzarea activelor cu scopul de a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale care îi incumbă.

De asemenea, dispunerea unor asemenea măsuri trebuie motivată, în considerarea aceluiași caracter de excepție al acestora.

Examinând Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii ce face obiectul prezentei cauze, Înalta Curte constată, în acord cu instanța de fond, că organul fiscal nu a motivat și nici nu a dovedit existența cazului excepțional, în sensul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Astfel, se constată că prin decizia ce face obiectul cauzei de față, organul fiscal a redat sub titlul "Motivarea dispunerii măsurilor asiguratorii" aspecte de fapt referitoare la perioada și obiectivul controlului, precum și anumite operațiuni comerciale cu alte societăți, organul fiscal concluzionând că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la executare, fără a arăta în concret argumentele pentru care a concluzionat în acest mod.

Prin aceeași decizie organul fiscal a invocat și două hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu privire la care prima instanță a concluzionat în mod corect că vizează fondul cauzei, respectiv colectarea creanțelor și dreptul de deducere a TVA, și nu instituirea măsurilor asiguratorii, care se impun a fi verificate, sub aspectul legalității, prin raportare la prevederile art. 213 Codul de procedură fiscală.

Totodată, nici prin invocarea Directivei 2006/112/CE privind taxa pe valoarea adăugată nu se poate considera că măsura asiguratorie dispusă este motivată din perspectiva caracterului de excepție al acestei măsuri.

În primul paragraf din Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii se arată că "se dispun măsuri asiguratorii, întrucât s-a constat existența pericolului" de sustragere de la urmărire, de ascundere sau risipire a patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, fără a fi indicat niciun element concret care să justifice o asemenea concluzie.

Astfel, prima instanță a reținut în mod corect că actul administrativ contestat este nelegal, în lipsa unei motivări corespunzătoare măsurii adoptate, nefiind indicate aspecte concrete care să probeze că societatea reclamantă ar intenționa să își ascundă sau risipească în mod fraudulos patrimoniul în scopul de a zădărnici executarea, astfel că aspectele evidențiate în decizia atacată reprezintă doar o motivare generică.

Instanța de control judiciar constată că aprecierea pericolului nu este subiectivă și că se impune justificarea pericolului prin raportare la conținutul declarațiilor fiscale și al situației financiare a debitorului, la istoria comportamentului fiscal al contribuabilului, al reprezentanților legali și al asociaților/acționarilor majoritari, astfel cum rezultă din prevederile punctului 5.1.1 și 5.6 lit. f) din Ordinul nr. 2605/2010.

Pericolul despre care se face vorbire în art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu este prezumat, ci trebuie să rezulte din anumite elemente menționate expres de organul de control, astfel că, în mod eronat, a apreciat recurenta-pârâtă că inspectorii antifraudă au motivat prin decizia atacată existența indiciilor sau a pericolului ca debitorul să se sustragă ori să își risipească patrimoniul.

Or, o asemenea susținere nu poate fi primită câtă vreme Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A_FSV-3575-2016/01.04.2016 emisă de către Direcția Regională Antifraudă Fiscală 1 Suceava din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală nu cuprinde justificarea concretă a dispunerii măsurilor asiguratorii, astfel cum prevede art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

În acest sens, Înalta Curte apreciază că invocarea de către organul fiscal a anumitor operațiuni fiscale presupuse a fi fictive ori comportamentul fiscal al agenților economici cu care societatea reclamantă a intrat în relații de afaceri, nu sunt în măsură să justifice instituirea măsurilor asiguratorii prevăzute de art. 213 din Legea nr. 207/2015, pentru care, în virtutea caracterului de excepție al acestor măsuri, legiuitorul a prevăzut expres și limitativ anumite condiții ce se impun a fi îndeplinite cu prioritate .

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că necesitatea instituirii unor asemenea măsuri trebuia motivată prin chiar Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, astfel cum prevăd în mod expres dispozițiile art. 213 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, conform cărora:

"(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent."

În consecință, sunt nefondate susținerile recurentei Agenția Națională de Administrare Fiscală, care prin recursul formulat a apreciat că decizia contestată poate fi considerată ca fiind motivată în contextul în care elementele ce au stat la baza emiterii acesteia au fost prezentate și în referatul justificativ, care a fost menționat în decizie, textul de lege prevăzut la art. 213 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 fiind clar în acest sens și instituind obligativitatea ca motivarea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii să se facă chiar prin acest act.

De asemenea, recurenta-pârâtă a mai susținut că măsura asiguratorie este temporară și prin aceasta nu se execută, ci doar se indisponibilizează bunurile debitorului, chiar și înainte de emiterea titlului de creanță.

O asemenea susținere este nefondată, întrucât măsurile asigurătorii dispuse au constat în aplicarea sechestului asigurator asupra a 13 bunuri mobile ale societății, dintre care 12 servesc activității care constituie principala sursă de venit, menționându-se în decizia de instituire a măsurilor asiguratorii că prin constituirea unei garanții la nivelul creanței stabilite sau estimate, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.

Astfel, cum activitatea curentă a unei societăți presupune rulajul unor disponibilități bănești și folosirea bunurilor deținute, este mai mult decât evident faptul că prin măsurile instituite activitatea societății a fost prejudiciată, chiar dacă indisponibilizarea bunurilor nu echivalează cu executarea lor.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Suceava împotriva sentinței civile nr. 48/2017 din 24 martie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Suceava împotriva sentinței civile nr. 48/2017 din 24 martie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 ianuarie 2020.