ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2677/2019

Obiectul cererii Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Botoșani, secția civilă, la data de 9 februarie 2016, sub nr. x/2016, contestatoarea SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu intimata MFP - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 1 Suceava anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii emisă de către intimată, sub nr. x din 15 ianuarie 2016, prin care s-a dispus instituirea unor măsuri asigurătorii constând în sechestru asigurător asupra bunurilor imobile deținute de contestatoare, în vederea garantării recuperării unor obligații de plată stabilite în urma unor verificări preliminare în cuantum de 2.181.475 RON, solicitând a se dispune anularea acesteia, ca netemeinică și nelegală; suspendarea executării Deciziei de instituire a măsurilor executorii, emisă de intimată. Prin Sentința nr. 2855 din 8 aprilie 2016 pronunțată în dosar nr. x/2016, Judecătoria Botoșani a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Botoșani, invocată de intimat prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoșani. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani la data de 25 mai 2016, instanță care prin Sentința nr. 385 din 22 iunie 2016 a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului Botoșani invocată de intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal. Cauza a fost reînregistrată pe rolul acestei instanței sub același număr, la data de 13 iulie 2016.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 217 din 14 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, în dosar nr. x/2016, a fost admisă cererea și s-a dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din 15 ianuarie 2016 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 1 Suceava; a fost respinsă cererea de suspendare a executării a deciziei anterior menționată, ca inadmisibilă.

Recursul Împotriva sentinței de mai sus, a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, solicitând admiterea recursului, schimbarea în tot a sentinței recurate, în sensul respingerii contestației ca neîntemeiată, cu consecința menținerii ca legale și temeinice a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. 3.1. În motivarea cererii de recurs, recurenta a susținut că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 213 alin. (2) și (3) din Legea nr. 207/2015 privind C. proc. fisc. , republicata, cu modificările și completările ulterioare. În opinia recurentei, este suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, cu consecința îngreunării procedurii de colectare, nefiind necesară producerea vreunuia dintre evenimentele precizate anterior. Prin faptul ca SC A. SRL este beneficiar al unor achiziții nereale de la furnizorul scriptic B. SRL, care are rolul de participant la circuite tranzacționale simulate, având ca efect final emiterea de facturi generatoare de deduceri fiscale ilegale, în beneficiul persoanelor juridice din aval, organele fiscale în mod corect au estimat că aceasta societate se sustrage de la procedura de colectare, motivând și argumentând în cuprinsul Deciziei aceste aspecte și dispunând în consecință măsuri asigurătorii. În speță, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 213 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind C. proc. fisc. . Prin urmare, organul fiscal, ori de câte ori constata că există pericolul ca contribuabilul supus controlului să se sustragă, să își ascundă, sau să își risipească patrimoniul, îngreunând în mod considerabil colectarea creanțelor, are dreptul conferit de lege de a dispune de urgență măsuri asigurătorii. În literatura juridică de specialitate s-a afirmat că prin măsuri asigurătorii se înțelege posibilitatea recunoscută de lege creditorului fiscal de efectua/îndeplini măsuri de indisponibilizare și conservare, de natură să împiedice pe debitorul contribuabil să-și diminueze activul patrimonial în perioada supusă controlului și imediat următoare. Măsurile luate de intimata DRAF Suceava sunt întemeiate pe prezumții legale, astfel că, până la stabilirea unei situații certe cu privire la activități financiare ilicite desfășurate de contestatoare sau terțe persoane cu care s-a angajat în operațiuni economice, intimatele au dispus măsurile prevăzute de art. 213 C. proc. fisc. , aceste măsuri fiind temeinice și legale. Întrucât pe parcursul acestei perioade (și chiar judecății), contestatoarea nu a făcut în niciun fel de dovada existenței unei alte situații de fapt decât cea reținută de organele de control care au dispus măsurile contestate deși, potrivit dispozițiilor C. civ. și art. 213 din C. proc. fisc. , îi incumba această sarcină a probei și întrucât în speță nu se poate reține existența vreunei cauze de nulitate absolută a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, trebuie constatat că forța probanta a acestui act nu a fost înlăturată, bucurându-se în continuare de prezumția de legalitate și temeinicie instituită de lege în favoarea sa. Dat fiind circuitul tranzacțional simulat evidențiat, precum și calitatea de beneficiar al contestatoarei, recurenta consideră că sarcina probei cu privire la inexistența tranzacțiilor și a unei realități diferită de cea constatata de organele de control revine contestatoarei. Totodată, faptele negative reținute de organele de control sunt consecința încălcării dispozițiilor legislației incidente de către SC A. SRL Relațiile contractuale verificate de organul fiscal au dus la concluzia că statul a fost prejudiciat cu suma de 2.181.475 RON, prejudiciu provenit din faptele expuse pe larg în motivarea Deciziei de măsuri asigurătorii. Consideră că este relatată pe larg verificarea efectuată de organul fiscal potrivit căreia s-au constatat obligațiile de plată, estimate prin referatul întocmit de organul fiscal. Recurenta a precizat că prin emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii cu consecința sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor reclamantei, organele fiscale au urmărit protejarea creanței pe care debitoarea o datorează bugetului general consolidat, creanță într-un cuantum considerabil. Din documentele emise de organul fiscal se observă că motivele care au impus emiterea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii și a actelor de executare subsecvente contestate prin prezenta acțiune, sunt detaliate în concret cu menționarea prevederilor încălcate, chiar dacă contestatoarea se consideră nemulțumită și consideră nemotivată decizia de măsuri asigurătorii. În acest sens, pentru prevenirea sustragerii sau risipirii patrimoniului operatorului economic, s-a procedat la instituirea măsurilor asigurătorii asupra uneia dintre clădirile deținute de către contribuabil, conform Listei patrimoniale pusă la dispoziție de către Primăria Municipiului Botoșani. De asemenea, recurenta a apreciat ca sunt relevante Deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțate în cauzele reunite C-439/04 și C-440/04 (Axel Kittel contra Belgiei și Recolta Recycling SPRL contra Belgia). Potrivit Curții Europene de Justiție, dacă administrația fiscală stabilește, pe baza unor factori obiectivi, că achiziția este efectuată de un contribuabil care cunoștea sau avea posibilitatea să cunoască că participa la o operațiune de fraudare a TVA, atunci acest contribuabil este considerat ca participant la fraudă, indiferent dacă obține sau nu un beneficiu din revânzarea bunurilor. Într-o atare situație, contribuabilul este considerat complice la frauda comisă de vânzător. 3.2. Apărările intimatei Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului ca urmare a nemotivării. Astfel, în cuprinsul memoriului de recurs, recurenta a făcut un amplu expozeu al situației de fapt, fără a arăta în concret, norma sau normele legale pretins încălcate sau greșit aplicate de către instanța de fond. De asemenea, criticile recurentei vizează interpretarea și aprecierea probelor, aceste aspecte nemaiputând forma obiectul cenzurii de recurs, ulterior abrogării punctelor 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2010. Având în vedere că recurenta nu arată nici motivele de drept și nici motivele de fapt pentru care decizia instanței de fond ar fi nelegala și ar trebui cenzurată de instanța de control judiciar, consideră că în cauză recursul formulat trebuie sancționat cu anularea sa. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. După cum rezultă în mod evident și fără posibilitate de interpretare diferita, legiuitorul a condiționat posibilitatea de instituire a unei asemenea măsuri asigurătorii (poprire sau sechestru) de existența unui caz excepțional, și anume al existenței pericolului de sustragere, ascundere sau risipire a patrimoniului, de periclitare sau îngreunare în mod considerabil a colectării. După cum se poate constata, organele emitente nu au demonstrat existența și aplicabilitatea în speță a nici unuia dintre cazurile mai sus enumerate (cu atât mai puțin să-l motiveze sau probeze), acestea limitându-se la indicarea în sistem a acestor dispoziții legale în cuprinsul primului paragraf al paginii nr. 2 din Decizie. Intimata a susținut că aceste cazuri excepționale nu pot fi presupuse ab initio, ci trebuie indicate, în mod concret și motivat, care sunt așa-zisele indicii sau elemente care ar conduce la convingerea sau cel puțin presupunerea că societatea intimată s-ar eschiva de la plata unor datorii fiscale, de orice fel. A mai susținut intimata faptul că societatea nu a formulat niciodată o cerere de deschidere a procedurii de insolvență, reglementata de Legea nr. 85/2006 sau Legea nr. 85/2014 și, raportat la nivelul de solvabilitate, cifra de afaceri și contractele aflate în derulare, nici nu existau premisele îndeplinirii condițiilor necesare inițierii unui asemenea demers judiciar. Din simpla lecturare a informațiilor publice de pe site-ul just.ro, reiese că singurele dosare având ca obiect insolvența în care societatea a fost parte sunt fie cele în cadrul cărora deținea calitatea de creditor, fie cele în cadrul cărora a fost solicitată în mod abuziv și nelegal deschiderea unei asemenea proceduri, acestea fiind însă respinse. Așadar, intimata nu a demonstrat existența vreunuia dintre cazurile excepționale, astfel cum acestea sunt indicate de către legiuitor în cuprinsul art. 213 C. proc. fisc. . Deciziile de instituire a măsurilor asigurătorii, adoptate anterior emiterii unui titlu de creanță, trebuie în mod obligatoriu să fie temeinic justificate, cu demonstrarea existenței unuia dintre cazurile excepționale indicate, și nu bazată de prezumții subiective ale organului fiscal de control. Nu contestă dreptul prevăzut de legiuitor în ce privește impunerea unor astfel de măsuri de către stat prin instituțiile sale, însă astfel de măsuri trebuie să respecte condițiile expres prevăzute și aplicabile în astfel de situații. Incidența în practică a unor astfel de măsuri abuzive a fost considerabilă, atât la nivel național, cât și comunitar, fapt care a condus la multiple Decizii ale Curții Europene de Justiție prin care s-a statuat modalitatea în care instanțele trebuie sa se raporteze la astfel de situații. Curtea, prin deciziile sale (Maks pen EOOD, Halifax (Cauza C-255/02), Axei Kittel (cauza C-439/04) și Recolta Recycling) statuează în mod expres că particularul trebuie să beneficieze de prezumția de bună-credință, revenind organelor fiscale sarcina probei prin care să fie răsturnată această prezumție. Caracterul abuziv și tendențios al încercării organelor fiscale de distorsionare a unei realități evidente reiese tocmai din faptul că ANAF deține o evidență clara a situației societății, rezultată atât din balanțe, bilanțuri și declarațiile depuse de SC A. SRL, cât și din sumele aferente obligațiilor fiscale achitate în întregime la termenele legale. Nu este lipsit de importanță faptul că aceste obligații fiscale nu sunt deloc derizorii, având în vedere faptul că societatea deține calitatea de mare contribuabil la bugetul consolidat al statului, unul dintre cei 3 (trei) existenți la nivelul întregului județ Botoșani. Solvabilitatea societății rezidă în principal din seriozitatea executării contractelor încheiate fie cu parteneri privați, dar mai ales cu instituții ale statului, în urma participării intense proceduri de atribuire a contractelor de achiziție publică la nivel național, a căror valoare ridică la nivelul zecilor de milioane de euro. Nu în ultimul rând, un argument hotărâtor în sprijinul acestor susțineri rezultă din conduita fiscală a societății, anterioară emiterii acestei decizii, în sensul că SC A. SRL și-a achitat la timp toate obligațiile datorate bugetului local și bugetului consolidat al statului, neexistând indicii care să conducă la o eventuală schimbare de conduita; acest fapt este demonstrat și prin participarea la procedurile de achiziție publică, având în vedere cerința imperativă din partea autorităților contractante de dovedire a inexistenței oricărei datorii la bugetul statului la momentul participării o procedura reglementata de O.U.G. nr. 34/2006 și H.G. nr. 925/2006. În ceea ce privește netemeinicia și lipsa de fundament legal a motivelor care au determinat emiterea deciziei atacate, intimata-reclamantă a arătat că, din cuprinsul acestei decizii lacunare și superficial întocmite, reiese că intimata nu se face vinovată în mod direct de anumite încălcări ale prescripțiilor și dispozițiilor fiscale aplicabile, ci anumite entități - furnizori ai SC B. SRL "au un comportament fiscal inadecvat", în sensul ca aceștia nu ar justifica anumite achiziții reale față de această societate. A precizat că a deținut raporturi comerciale exclusiv cu societatea SC B. SRL, care s-au derulat în baza unor contracte valabil încheiate și cu respectarea tuturor dispozițiilor fiscale aplicabile în domeniu: facturi fiscale aferente mărfurilor achiziționate, avize de însoțire a mărfii, plăți transparente, efectuate exclusiv prin intermediul unităților bancare (după cum rezultă din înscrisurile atașate prezentei). Organele de control nu aduc în discuție care sunt elementele, indiciile care să conducă la demonstrarea conduitei necorespunzătoare din punct de vedere fiscal a societății intimate, insistându-se pe situații și fapte străine de activitatea intimatei-reclamante între societăți comerciale cu care nu a avut niciodată raporturi juridice. Singurele critici cu privire la societatea se referă la existența unor inadvertențe cu privire la transferul mărfurilor, la faptul că unele facturi nu conțin date sau conțin date incomplete referitoare la expedierea mărfii; în mod evident, aceste alegații nu pot conduce, sub nicio formă, la concluzionarea faptului ca SC A. SRL ar fi implicat, în orice fel, în lanțul infracțional menționat de către organele de control între B. și societățile comerciale indicate mai sus și cu care societatea intimată nu a avut nici un raport juridic. Mai mult, nu se indică nicio factură (număr, dată) sau alt document fiscal, concret, care ar reflecta inadvertențele reținute în actul administrativ, reținerea ANAF rămânând la nivel generic. Așadar, nu este dovedită sub nicio formă o eventuală legătură de cauzalitate între intimată și terțele entități care, potrivit afirmațiilor ANAF, ar fi efectuat anumite fapte sancționate de legislația fiscală, fiind astfel inadmisibilă instituirea unui sechestru asigurător în sarcina societății pentru fapte imputabile altuia. 3.3. Răspunsul la întâmpinare Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a susținut că recursul este motivat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., care se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material în speță. A precizat că Agenția Naționala de Administrare Fiscală critică sentința de fond sub toate aspectele în sensul că instanța de fond nu a aplicat legislația arătată în apărările de la fond. În atare situație, aspectele invocate în recursul formulat vor fi analizate de către instanța de judecata cu ocazia judecării pe fond a recursului. Pentru aceste motive, a solicitat respingerea excepției nulității recursului formulat de ANAF ca nefondata. Pe fondul recursului, având în vedere motivele expuse pe larg în cererea de recurs, a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței recurate cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiata.

Procedura de soluționare a recursului Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față.

Cu privire la excepția nulității recursului În susținerea excepției, intimata-reclamantă a arătat că în cuprinsul memoriului de recurs, recurenta a făcut un amplu expozeu al situației de fapt, fără a arăta în concret, norma sau normele legale pretins încălcate sau greșit aplicate de către instanța de fond. De asemenea, criticile recurentei vizează interpretarea și aprecierea probelor, aceste aspecte nemaiputând forma obiectul cenzurii de recurs, ulterior abrogării punctelor 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2010. Având în vedere că recurenta nu arată nici motivele de drept și nici motivele de fapt pentru care decizia instanței de fond ar fi nelegală și ar trebui cenzurată de instanța de control judiciar, consideră că în cauză recursul formulat trebuie sancționat cu anularea sa. Înalta Curte constată că deși inițial recurenta nu a indicat cazul de casare pe care se întemeiază, prin răspunsul la întâmpinare aceasta a precizat că a înțeles să invoce prev. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Din lecturarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că cel puțin o parte din susținerile recurentei din recurs pot fi subsumate motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"). Dacă cele prin care se critică interpretarea și aprecierea probelor nu se subsumează unei critici de nelegalitate, per ansamblu recursul nu poate fi considerat nul, cât timp acesta cuprinde și critici concrete de nelegalitate. Cât privește susținerea intimatei, în sensul că recurenta nu aduce critici de nelegalitate concrete cu privire la sentința recurată, ci acestea sunt practic o reiterare parțială a argumentelor prezentate în fondul cauzei, acest aspect urmează a fi evaluat pe fondul recursului; atâta timp cât există și critici privind nelegalitatea sentinței, formularea și a unor referiri privind netemeinicia hotărârii nu poate duce la anularea recursului. Ca urmare, se va respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă, ca nefondată.

Analiza motivelor de casare invocate de recurenta 6.1. Situația de fapt reținută de prima instanță La data de 15 ianuarie 2016 a fost emisă Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, de către intimată, sub nr. x din 15 ianuarie 2016, prin care s-a dispus instituirea unor măsuri asigurătorii constând în sechestru asigurător asupra bunurilor imobile deținute de contestatoare, în vederea garantării recuperării unor obligații de plată. S-a menționat că, prin această decizie, s-a dispus instituirea unui sechestru asigurător asupra unui imobil clădire sediu, suprafață construită 252 m.p., nr. x/Botoșani, nr. cadastral x, în valoare de 1.328.587 RON și, respectiv, imobil clădire et. I+II+III, nr. carte funciară x Botoșani, nr. y/Botoșani și nr. z/Botoșani (provenită din conversia CF x N), nr. cadastral x; y/II; și z/III;1, în valoare de 1.056.147 RON. 6.2. Analiza concretă a motivelor de casare Problema de drept dedusă judecății în prezenta cauză este aceea dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind C. proc. fisc. . Astfel, conform art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207 din 20 iulie 2015 privind C. proc. fisc. (în forma în vigoare la data emiterii deciziei atacate în cauză): "Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile." Din analiza textului legal anterior menționat, rezultă că pentru a se institui măsurile asigurătorii trebuie îndeplinite anumite condiții, respectiv existența unor cazuri excepționale, existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, iar prin aceste acțiuni să pericliteze sau să îngreuneze în mod considerabil colectarea. În opinia recurentei, este suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, cu consecința îngreunării procedurii de colectare, nefiind necesara producerea vreunuia dintre evenimentele precizate anterior. Prima instanță a reținut că pericolul mai sus-menționat trebuie indicat în concret în motivele deciziei, or, în speța de față, se reține că petenta nu figurează cu obligații fiscale restante; condiția enunțată de art. 213 alin. (2) C. proc. fisc. , respectiv existența unor elemente care anunță o anumită atitudine psihică a debitorului, reaua-credință circumstanțiată prin manopere dolosive de sustragere, ascundere ori risipire a activelor patrimoniale; pericolul la care face referire art. 213 alin. (2) C. proc. fisc. trebuie să fie unul concret și obiectiv, extrinsec faptelor controlate, în sensul că trebuie să rezulte din acțiuni/inacțiuni ale contribuabilului altele decât operațiunile care au făcut obiectul controlului fiscal. Or, în cauza de față, pentru a dovedi existența acestui pericol, intimata a făcut trimitere doar la comportamentul petentei în cadrul operațiunilor care au făcut obiectul controlului fiscal. Înalta Curte reține ca principiu corectitudinea susținerilor primei instanțe, în sensul că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată prin indicarea în concret a pericolului obiectiv de sustragere sau de ascundere sau risipire a patrimoniului debitorului, pericol care, ca regulă, trebuie să fie distinct de imputarea anumitor fapte din cadrul operațiunilor ce au făcut obiectul controlului fiscal. Cu toate acestea, Înalta Curte are în vedere și prevederile din Ordinul nr. 2605/2010 pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , precum și prevederile din Ordinul nr. 2546/2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente și pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare și de păstrare a unor formulare, ambele ordine conținând dispoziții similare sub aspectul care interesează în prezenta cauză. Astfel, pct. 2.1 din Ordinul nr. 2605/2010 prevede că: "2.1. Organul de control prevăzut la pct. 1.1 lit. a) poate dispune măsuri asigurătorii ori de câte ori sunt indicii că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în următoarele situații: a) în urma constatării unor acte și fapte care pot constitui infracțiuni de evaziune fiscală sau fraudă fiscală și vamală, în cazul cărora prejudiciul nu a fost stabilit prin acte administrative fiscale de impunere, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare." Pct. 16 din Ordinul nr. 2546/2016 prevede că: "Organul de control poate dispune măsuri asigurătorii, în mod excepțional, respectiv atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în următoarele situații: a) în urma constatării unor împrejurări privind săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal sau vamal, în cazul cărora creanțele fiscale nu sunt stabilite prin acte administrative fiscale, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 144/2014, cu modificările ulterioare." Astfel, ideea esențială care se desprinde din ambele reglementări este aceea că se poate emite o decizie de instituire a măsurilor asigurătorii în situația în care există indicii privind săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal sau vamal, în cazul cărora creanțele fiscale nu sunt stabilite prin acte administrative fiscale. Din modul de reglementare a acestei ipoteze, se poate desprinde ideea că, într-o asemenea situație, legiuitorul a intenționat să creeze o prezumție simplă de existență a pericolului de sustragere/ascundere/risipire a patrimoniului debitorului. Din cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii emise în cauza de față rezultă că există indicii în sensul că reclamanta este beneficiara unui circuit tranzacționat simulat, operaționalizat în perioada 2012 - 2015 prin intermediul societății de timp "tampon" B. SRL, care a înregistrat achiziții nereale de mărfuri de la entități tip "fantomă" generatoare de deduceri fiscale ilegale. Astfel, tranzacțiile investigate prezintă caracterul unor operațiuni simulate, întrucât furnizorii entității B. SRL au un comportament fiscale inadecvat, în sensul că nu justifică achiziții reale, necesare unor livrări ulterioare. Ca urmare, instanța de recurs apreciază că recurenta-pârâtă a făcut dovada contrară celor reținute de prima instanță, relevând acte, fapte și operațiuni concrete din care rezultă pericolul și intenția ca intimata-reclamantă să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, iar prin aceste acțiuni să pericliteze sau să îngreuneze în mod considerabil colectarea. Deși argumentul legat de afirmația făcută în cuprinsul deciziei contestate în sensul că reclamanta intenționează să deschidă procedura insolvenței nu va fi reținut de instanța de recurs (intimata făcând dovada în recurs că singurele dosare având ca obiect insolvența în care societatea a fost parte sunt fie cele în cadrul cărora deținea calitatea de creditor, fie cele în cadrul cărora a fost solicitată în mod abuziv și nelegal deschiderea unei asemenea proceduri, acestea fiind respinse), rămâne confirmat argumentul mai sus prezentat de reținere a existenței pericolului de sustragere/ascundere/risipire a patrimoniului debitorului. În concluzie, Înalta Curte reține caracterul fondat al recursului declarat de recurenta-pârâtă. 6.3. Temeiul procesual al soluției date recursului În temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă; va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea în anulare formulată de reclamanta SC A. SRL, ca nefondată; va păstra în rest sentința recurată (în ceea ce privește soluția dată cererii de suspendare, soluție ce nu a fost recurată).